Valérie Zenatti – „Dispariția lui Simon Lieber“

(Traducere și prezentare de Petruța Spânu)

 

    Marsilia și Provența au oferit la 14 autori în reședință, în anul 2013, cînd Marsilia a fost aleasă capitală europeană a culturii, posibilitatea de a se exprima prin forma lor de scris, ficțiune, bandă desenată, corespondență, fotografie. Astfel a apărut în același an volumul Le Roman-feuilleton. Les Mystères de la capitale. Marseille et le territoire, din care prezentăm în traducere cititorilor români și canadieni nuvela „Dispariția lui Simon Lieber“ de Valérie Zenatti, născută în 1970 la Nisa, autoare de cărți pentru copii și de romane, traducătoare din literatura israeliană, mai ales din Aharon Appelfeld, premiată de mai multe ori, adaptată pentru cinema și tradusă în cincisprezece limbi. Ca și ceilalți scriitori care pun în evidență decorul real al nuvelelor, distingem în nuvela sa orașul Arles și împrejurimile, amfiteatrul roman construit sub împăratul Domițian prin anii 80-90, Muzeul de antichități, Muzeul Réattu, fluviul Ron, bulevardul Clemenceau, Hôtel-Dieu, adică spitalul principal al orașului unde pictorul Van Gogh a fost internat în 1888, după ce a fost găsit în camera sa cu urechea tăiată și în a cărui aripă vestică a fost amenajat în 1987 Colegiul Internațional de Traducători Literari (CITL).

        Episodul 1

    Cezar o fixa cu ochii săi lipsiți de pupile, cu capul lăsat delicat spre dreapta, ca pentru a-și exprima o rezervă, o modestie care nu se potrivea cu rangul său sau, mai degrabă, o sfîrșeală perceptibilă în ridurile care îi încadrau gura și încruntarea care-i bara fruntea. Sub mîinile sculptorului, marmura se făcuse miraculos piele moale, carnație fragedă, înfășurînd un chip pe care Anouk avea chef să-l ia în mîini, în pofida nasului erodat care nu-i desfigura cu nimic trăsăturile nobile ale proprietarului său.

Intact, sau aproape.

    Ea își amintea de acea dimineață de noiembrie 2007, cînd știrea circulase în baie, în timp ce ea își trasa o linie cu creionul în jurul ochilor: un bust al lui Cezar fusese găsit în Ron la Arles, la doi pași de Muzeul de antichități. Parcă ai fi spus „Cezar găsit în viață, în picioare pe o colină, cu mîna streașină la frunte pentru a contempla un cîmp de luptă“. Apăruse din apele care-l înghițiseră două mii de ani, adică șapte sute treizeci de mii de zile, douăzeci de secole de cuceriri, de înfrîngeri, de invazii și tot atîtea schimbări adunate sub cuvîntul „progres“, care tulburaseră destinul bărbaților, femeilor și copiilor, al femeilor și copiilor mai ales, în decursul ultimului secol, dar care nu șterseseră niciodată numele lui Cezar, un nume ce se credea veșnic; romanii avuseseră un șef glorios care-și însușise Europa, se proclamase dictator, vreo cincizeci de senatori îl asasinaseră cu treizeci și șapte de lovituri de cuțit, avusese un sfîrșit „brusc și neașteptat“ pe care spusese că-l speră, într-o seară, cu ocazia unui banchet, nemergînd totuși pînă acolo încît să prevadă că numele său va fi imortalizat printr-o salată de o compoziție contestabilă și condimentată prea adesea de un alb dubios.

    Cezar o fixa, cu capul decupat pe un fundal roz fucsia în camera luminoasă a Muzeului de antichități, pe care arlesienii o numesc Muzeul albastru. Anouk era inexplicabil atrasă de blocul de piatră atît de viu, dar trebuia să se desprindă de el, nu era acolo pentru el, chiar dacă ținuse să-l viziteze de îndată ce-și depusese valiza, căci se gîndise la el încă de la telefonul lui Walter, pentru el acceptase să părăsească Parisul cîteva zile, chiar dacă propoziția lui Walter „aici, măcar, vei avea soare” nu fusese cu totul străină de hotărîrea ei. Ca toți parizienii, ea se judeca pedepsită de cerul cenușiu pentru o greșeală pe care n-o comisese, condamnată pe nedrept la cizme și umbrelă în plină lună iunie, iar razele care îi încălziră corpul cînd ieși din muzeu pentru a se îndrepta spre stația navetei îi dădură dreptate gestului său și lui Walter: chiar dacă nu ar fi fost dialogul tăcut cu Cezar, ea tot nu venise degeaba.

Lîngă adăpostul de autobuz, un băiat cu pielea mată o acostă cu „Năziua, doamnă, n-aveți cumva o țigară?“ Îl măsură din cap pînă-n picioare, se uită la adolescenta cu părul lung și strălucitor așezată lîngă el, își aținti din nou privirea asupra băiatului. „Cîți ani ai?“ „Șaișpe ani.“ „Glumești, am un fiu de vîrsta ta, pare mult mai mare.“ „A, da? Sînteți foarte tînără“, remarcă fata, poate sinceră, poate deja deprinsă cu arta lingușirii. Anouk zîmbi în spatele ochelarilor săi de soare Ray-Ban. Băiatul și fata ignorau că și ea minte ca și ei, că n-are nici un fiu de șaisprezece ani și nici copii, că pur și simplu crezuse că-și joacă rolul făcînd o remarcă adultă înainte de a da curs cererii lor. Scoase dintr-un pachet două țigări mentolate spunînd „Nu cred c-or să vă placă, nimănui nu-i plac aceste țigări în afară de mine“, dar tinerii își mascaseră cu greu veselia, erau deja în vacanță pentru că „la colegiu, elevii de a treia își iau certificatul“, iar ea se abținu să sublinieze că s-au trădat singuri și, prin urmare, au cel mult paisprezece ani.

    Coborî pe bulevardul Clemenceau, nu fără a le mai fi oferit încă două țigări, „tipa e chiar simpatică“, auzi din spate, întrebîndu-se dacă legea pedepsește datul de țigări minorilor, renunțînd să se mai gîndească la gestul său, bun, rău, ce contează, copiii fumau, nu era nici vina sa, nici măcar a părinților, asociau țigările cu libertatea, cu emanciparea, era stupid și adevărat în același timp, iar apoi ea le lansase un doct „dar promiți că te oprești cînd vei fi mare“, pentru a fi cu conștiința împăcată și a face să înflorească un nou zîmbet în ochii lor care erau atît de căprui, atît de frumoși, răutăcioși și insolenți. O puseseră într-o dispoziție veselă, a doua dovadă că avusese dreptate să răspundă apelului lui Walter.

Se îndreptă spre Spațiul Van Gogh, fostul spital principal al orașului [Hôtel-Dieu], unde la 23 decembrie 1888 Vincent Van Gogh fusese internat după ce fusese găsit în camera sa cu urechea tăiată (de Gauguin? de el însuși? părerile diferă). În mozaicul de flori al grădinii, un grup de turiști, de vîrsta a treia și a patra amestecate, asculta explicațiile unei ghide cu accent din sudul Franței. Anouk privi îndelung părul alb, craniile pleșuve, umerii gîrboviți, trupurile care nu mai exprimau feminitatea sau virilitatea. Ea căuta să le suprapună fețe fine și alerte, corpuri musculoase sau cărnoase, chiar dacă era la fel de zadarnic să caute trupul sugarului în cel al adolescentului. Ghida evoca criza lui Van Gogh care îl determinase să fie internat la Saint-Rémy-de-Provence înainte de a se stabili la Auvers-sur-Oise, unde se sinucisese, zise ea, la vîrsta de treizeci și șapte de ani. Țipete de spaimă în mica adunare care se simți brusc foarte norocoasă că atinsese dublul vîrstei de treizeci și șapte de ani, ba chiar mai mult. Nu vînduse nici o pînză în timpul vieții, adăugă ghida. Al doilea țipăt de groază. Eu cred, îi spuse o femeie vecinei sale, că și-a curmat viața pentru că nu voia să fie o povară pentru fratele său. E greu să atîrni astfel o viață întreagă de un frate sau o soră. Da, încuviință cealaltă, fără alte comentarii, ghicind aici o rană personală asupra căreia nu trebuia să insiste.

    Anouk îi părăsi cu regret pentru a se îndrepta spre colțul stîng al curții, sub arcade, spre ușița unde o placă transparentă indica: CITL. Colegiul Internațional al Traducătorilor Literari, instituție condusă de Walter, care o sunase în ajun:

— Anouk, am nevoie de tine. Un mister de rezolvat rapid.

— Nu sînt detectivă, Walter.

— Nu, dar ești ziaristă.

— Doar în filmele americane cu Cary Grant ziariștii concurează cu detectivii, Walter. Nu în viața reală. Nu în Franța lui François Hollande, în 2013.

— Ești inteligentă și perspicace.

— Iar tu, un manipulator priceput.

— Te rog. Vineri trebuie să aibă loc o lectură cu un mare traducător. Sînt așteptate trei sute de persoane. Iar traducătorul a dispărut.

        Episodul 2

— Simon Lieber este un mare traducător din ebraică. Se consacră aproape în întregime operei lui Benjamin Kahn, un scriitor de la începutul secolului, vreau să spun al secolului al XX-lea, întotdeauna îmi vine greu să recunosc că acesta este deja în spatele nostru.

— E ca dispariția halatului și a tocanei, Walter: trebuie să te obișnuiești. Cine-i acest Benjamin Kahn?

— Un autor descoperit de Lieber. Foarte misterios, nu știm aproape nimic despre biografia sa. S-a născut la Berlin în 1900 și a emigrat la Jaffa în jurul anului 1920. Lieber i-a descoperit întîmplător textele cumpărînd un cufăr la o licitație din Tel Aviv.

— Extraordinar de romantic.

— Yes, indeed.

În pofida originilor sale germanice, Walter avea tendința de a-și presăra vorbele cu expresii engleze ori latine, care îi dădeau un mic aer rockʼnʼroll sau profesoral, în funcție de alegerea limbilor. I se potriveau bine amîndouă.

 

Anouk și el se găseau în camera traducătorului. O chilie monahală modernă înzestrată cu un birou, un bufet metalic roșu, acces la internet și un pat la mezanin. Fereastra dădea spre grădina multicoloră a Spațiului Van Gogh, unde un grup de turiști japonezi înlocuise grupul de vîrsta a treia și a patra, ai cărui membri cadaverici ceruseră o pauză de la ghidă care se bucurase să-i ducă să bea un pastis lîngă arenă (și ea se sătura de refrenele sale repetate invariabil).

Anouk se apropie de birou. O carte în ebraică era pusă în stînga computerului. Literele pătrate păreau că se agață de o linie invizibilă. Le contemplă atît de mult încît începură să danseze sub ochii săi, ca niște insecte negre prinse în fasciculele unei mașini. Ea fotografie coperta cărții și primele pagini, apoi reînsufleți ecranul computerului, căzut într-o veghe indolentă. Apăru un document Word. Se aplecă și citi:

Benjamin Kahn

LINII DE FUGĂ

Tradus din ebraică de

Simon Lieber

 

Singur, în această cameră întunecată și umedă pe care n-o mai pot plăti. Singur, în țara asta în care pînă și marea dogorește, nimic, nici o răcoare care să-mi înșface trupul, să-i redea vigoarea, curajul, dorința de a trăi și de a-mi înfrunta imaginea. Să precipit căderea, poate, să experimentez amețeala, accelerația nebună către punctul final al timpului care mi-a fost impus de cel pe care îl numim tată și de cea pe care o numim mamă, pe care mi-aș dori, acum, să am libertatea de a o întrerupe, dar înainte etc.

 

— Era genul depresiv ultra-narcisist, acest Benjamin Kahn, nu? întrebă Anouk, ridicînd capul către Walter.

— Nu confunda autorul cu personajul său.

— Mda. Cunoaștem refrenul.

Ea se așeză în fața computerului, se conectă la internet, căută în istoric urmele rătăcirilor cibernetice ale lui Simon Lieber. Spera să dea peste un site porno, doar pentru plăcerea de a vedea tresărind fața lui Walter, dar istoricul fusese șters sau internetul niciodată utilizat. Toate folderele erau goale, numai începutul traducerii ocupa o parte infimă din cei doi gigaocteți de memorie, cu niște programe evident inutile și inactive. Anouk se conectă la căsuța ei poștală pentru a-și trimite începutul traducerii Liniilor de fugă.

— Ce gen de tip e acest Simon Lieber? îl întrebă ea pe Walter.

— Nu genul tău.

— Ai să-mi explici ce înseamnă asta mai tîrziu. Dar totuși?

— Eu aș spune discret, tu ai spune sinistru.

— Înțeleg. Și-a făcut prieteni aici?

— Nici unul. Își petrecea zilele în camera sa, nopțile în bibliotecă, cîteva plimbări din cînd în cînd, atît.

— Pot să am lista rezidenților?

— Desigur.

Iar Walter i-o înmînă imediat: un maghiar, o coreeană, o lituaniană, un turc, doi francezi traducători din engleză și spaniolă împărțeau localurile Colegiului Internațional al Traducătorilor Literari cu Simon Lieber, care dispăruse.

— Ce-i cu petrecerea la care trebuie să participe?

— O lectură performativă a textului la care lucrează în prezent, în parteneriat cu Festivalul de la Avignon. Jucăm cu casa închisă, în sfîrșit, ar trebui, dacă îl vei găsi înainte de vineri.

— De ce n-ai făcut apel la poliție?

— Nu se ocupă de dispariții de adulți în absența semnelor îngrijorătoare.

— Presupun că acest Simon Lieber ignoră existența și utilizarea telefoanelor mobile, avînd în vedere profilul său?

— Exact.

Anouk se îndreptă spre dulăpiorul de metal roșu unde erau împăturite două perechi de pantaloni și două cămăși de in. Omul era poate sinistru, dar avea gust. Ea scotoci în buzunarele pantalonilor, scoase o agrafă, cîteva monede și un bilet de intrare la expoziția „Nor“ de la muzeul Réattu, datat săptămîna precedentă.

— Ar trebui s-o vizitezi, îi spuse Walter, mi-a plăcut. E ultima expoziție a curatoarei care iese la pensie în curînd. Ea a muncit pe brînci la ea timp de cinci ani.

Ieșind din cameră, Walter indică o ușă de la capătul coridorului:

— E sala de sport. Rezidenții merg să se defuleze acolo cînd un text le rezistă prea mult. Ea îți stă la dispoziție, desigur.

 

*

*     *

 

Înainte de a merge la muzeu, Anouk îi trimise fotografiile cărții în ebraică și primele pagini ale traducerii lui Antonio, un coleg de studii care preda limbile antice la Universitatea din Florența, cu care avea o dată sau de două ori pe an fascinante conversații biblice și momente nu mai puțin pasionante de „cunoaștere“ – el o făcuse să izbucnească în rîs prima dată cînd se culcaseră împreună, spunîndu-i:

— Acum, sîntem pe cale de a ne cunoaște, în sensul biblic al termenului.

Odată trimis e-mailul, ea o luă pe străzile recent zugrăvite de soare și ajunse la muzeul Réattu pe o străduță fostă „strada Trouille [Fricii]“ și redenumită „strada Dominique-Maisto, fost luptător în Rezistență“. Evoluția eroică a numelui o făcu să zîmbească.

Era intrigată de tematica expoziției. Și ea fixase sute de nori, mai ales între opt și douăzeci de ani, cînd i se părea că viața sa este în altă parte, așteptînd-o într-un spațiu necunoscut și că, prin forța privirii sale legîndu-se de formele albe, are puterea de a se extrage din prezent pentru a se întîlni la timpul/ locul unei vieți dezirabile.

Se lăsă străbătută de undele sonore a două gonguri gigantice pe care lovi de mai multe ori și cu toată puterea cu ciocanele acoperite cu blană pufoasă, răscolită de dîre de nori prinse în formol, rămase fascinată în fața unui videoclip în care un nor înainta pe o stradă, înghițind peisajul pe măsură ce progresa. Ultima încăpere era o camera obscura, o instalație reproducînd viziunea inițială a ochiului uman, răsturnată, înainte s-o pună la locul ei creierul. Ronul ocupa partea superioară a peretelui de proiecție, cerul, partea inferioară, totuși ambele păreau la locul lor.

Ieșind din muzeu, ascultă un mesaj lăsat de vocea catifelată a lui Antonio pe robotul ei:

„Bună ziua, bella principessa, am examinat textele pe care mi le-ai trimis. Există o mică problemă. Textul francez nu corespunde deloc textului ebraic, care-i o carte de agronomie. Sună-mă înapoi oricînd vrei. Mille bacci.“

 

        Episodul 3

Ce joacă Simon Lieber? se întrebă Anouk comandînd un smoothie cu mere, morcov, țelină și ghimbir. E bun pentru ten, bun pentru tonus și bun pe scurt, trîmbițase Maryse, proprietara și totuși chelnerița barului bio unde se instalase Anouk ieșind din muzeul Réattu, încă plină de senzațiile provocate de expoziție. Era ora șaptesprezece, iar Walter aștepta cina la douăzeci, cu traducătorii în reședință la Colegiu. Ea reascultă mesajul lui Antonio. Există o mică problemă. Textul francez nu corespunde deloc textului ebraic, care-i o carte de agronomie. Simon Lieber trișează, asta-i sigur, dar unde? se întrebă din nou, lăsîndu-se distrasă de un băiețel de șase ani care, cu mîna în carapace, ascundea o mustață falsă. E amuzant, se gîndi Anouk, cu siguranță el a fost cel care a vrut să-și lipească mustața deasupra buzelor. Nu-și asumă alegerea, dar nici nu renunță la ea. Copilul îi surprinse privirea și-i întoarse brusc spatele, strîngîndu-se lîngă mama sa. Ea plăti, trecu prin fața mamei și a copilului care-i aruncă o privire piezișă, dezvăluindu-și pe jumătate mustața falsă, ca pentru a se juca de-a v-ați ascunselea cu ea. Ea îi zîmbi și o luă spre Spațiul Van Gogh.

 

*

*     *

 

    Începură prin a lua un aperitiv pe terasă, sub figurile grațioase și contrastante ale rîndunelelor care se îndreptau în sfîrșit spre nord. Walter îi prezentă pe rezidenți lui Anouk. În cea mai mare parte, nu semănau cu ideea pe care ți-o faci despre un traducător. Dar despre ce idee este vorba mai precis? Anouk încercă să demoleze acest a priori. Ne gîndim mai întîi la un bărbat, de vreo cincizeci de ani, brunet sau roșcovan, uneori cu mustață, plăcîndu-i pantalonii din catifea reiată și neglijîndu-și restul ținutei, palid, de vreme ce-și petrece viața închis, cu nasul în dicționare, pielea de pe față reflectîndu-i aureola albăstruie a computerului. Pe scurt, prostii sau clișee, pe care le contraziceau traducătorii care ciocneau paharele în jurul lui Anouk. Ungurul avea de-abia treizeci de ani și un fals air de Marlon Brando, coreeana era micuță, blondă și diafană, lituaniana era o brunetă cu fața cărnoasă și moale, turcul avea vreo șaizeci de ani, părul cărunt, o frumoasă alură hipi, traducătorul din engleză și traducătoarea din spaniolă aveau același corp osos, aceeași piele mată, același păr castaniu și drept. Anouk îi luă drept frate și soră, dar erau soț și soție. Toți erau curioși față de ea, fără ostentație. Walter o prezentase ca pe o prietenă ziaristă venită să facă un reportaj despre Arles înainte de Întîlnirile internaționale de fotografie.

— Nu le-am spus nimic despre dispariția lui Lieber, îi destăinui el. Mai bine să nu-i neliniștești, ei sînt aici pentru a lucra în cele mai bune condiții.

    Micul grup părea armonios, complice fără exces, trecînd de la o discuție pe plaja din Saintes-Maries-de-la-Mer la meritele rozeului pe care ungurul îl cumpărase pentru ocazie. Cînd trecură la masă, conversația, ghidată de întrebările lui Anouk, luă o întorsătură mai vioaie. Toți aveau o viziune precisă asupra muncii lor, uneori chiar categorică: trebuiau să rămînă fideli textului original, inclusiv deșeurilor acestuia, traducătorul trebuia să păstreze o postură neutră și să nu intervină în nici un fel în calitatea textului. Nu, dimpotrivă, insistă a doua tabără care se formase în jurul turcului, care trecea de la o traducere a lui Michel Houellebecq la Marc Levy fără complexe. Avem datoria să îmbunătățim textul cînd este posibil. În unele cazuri, cărțile sînt de-abia editate, cineva trebuie să facă treaba asta la un moment dat. Dar nu-i a noastră! replică grupul condus de lituaniană. Pe nesimțite, conversația alunecă la un alt subiect de o importanță capitală: traducerile îmbătrînesc sau e doar o impresie? Și dacă da, de ce?

 

— E o nebunie, spuse Walter, aplecîndu-se să-i șoptească la ureche lui Anouk. Oricare ar fi țara de origine a traducătorilor, experiența lor, notorietatea lor, revenim mereu la aceleași subiecte. Probabil că am auzit această conversație de peste o sută de ori.

— Nu te saturi de asta?

— Nu, de fiecare dată un nou argument se adaugă la celelalte, formînd o conversație inepuizabilă. Apoi, cu ajutorul vinului, deviază puțin.

Și, de fapt, Walter abia terminase de vorbit cînd traducătoarea lituaniană și traducătoarea din spaniolă se lansaseră într-o dezbatere despre modificările în raporturile bărbați/ femei din ultimele decenii. Lituaniana susținea că femeile au preluat puterea și că, în jurul ei, bărbații trăiau în frică, dominați de amazoane nemiloase. Traducătoarea din spaniolă reacționa energic: ba nu, vorbești despre fenomene minoritare. Într-o mare, foarte mare majoritate a țărilor, femeile sînt încă sub jugul masculin, n-avem decît să întrebăm în jurul nostru, spuse ea, întorcîndu-se spre hipiotul turc și spre coreeana diafană, care dădură din cap amîndoi de comun acord.

    Anouk îi ascultă o clipă, legănată de franceza fluentă și, în același timp, nuanțată de exotismul traducătorilor. Dar gîndurile sale erau atrase inexorabil de cel absent. Ea ghicea că Simon Lieber n-ar fi luat parte la conversație. Acest bărbat era trist și, inexplicabil, era tulburată de această intuiție.

    După cină, ea coborî în biblioteca Colegiului care rămînea deschisă toată noaptea, în același timp descurajată, cît și simțind confuz că se apropie de obiectivul său. Primele rafturi erau consacrate psihanalizei. A fost atrasă de o carte a lui Michel Schneider, Hoții de cuvinte, pe care începu s-o parcurgă. Era vorba în ea despre plagiat. Ea citi acolo: „Plagiatul formează unul dintre cazurile de înșelăciune literară, acela în care autorul își dă drept a sa opera altuia“. Și de asemenea acest citat din Du Bellay: „Mă laud că am inventat ceea ce am tradus cuvînt cu cuvînt din alții“. Ea își înălță capul pentru a fixa un punct invizibil în timp ce-și trecea mîna pe gît, cum făcea de fiecare dată cînd căuta în ea un răspuns. În fața sa defilau imagini, secvențe rapide și mute ale unui vis treaz care n-avea să întîrzie să capete sens. Copilul cu mustața falsă pe care o ascundea arătînd-o. Instalația închizînd expoziția „Nor“ în care erau proiectate imagini așa cum le percep ochii noștri, înainte să fie puse de creier în poziția corectă. Și deodată, avu sentimentul că distinge un adevăr cu o acuitate uimitoare. Se urcă la etaj și se îndreptă spre sala de sport.

        Episodul 4

    „Aici e sala de sport. Rezidenții merg să se defuleze acolo cînd un text le rezistă prea mult. Ea îți stă la dispoziție, desigur“, îi spusese Walter dimineața, ieșind din camera lui Simon Lieber. Anouk întoarse mînerul ușii care se deschise, deplasînd aer cald. Camera era scufundată în întuneric, dar, după cîteva secunde, Anouk desluși o masă de ping-pong, un aparat de fitness, haltere și, într-un colț, covorașe dreptunghiulare puse lîngă perete, formînd un cort improvizat. Ea ciuli urechea. În casa alăturată, un bărbat și o femeie își făceau reproșuri zadarnice, fiecare neascultîndu-se decît pe sine, tăindu-i vorba celuilalt, nefericit și rănit. „Ești mai rău decît tatăl tău!“ aruncă femeia bărbatului, pentru care această propoziție constituia evident încălcarea unei linii de demarcație insurmontabilă. Se trînti o uşă şi se lăsă brusc tăcerea. Anouk tot nu se mișcase. Ea își blocă respirația o clipă și percepu un suflu foarte apropiat, reținut, expirațiile lente ale unui aer conținut într-un piept prea multă vreme. Nu spuse nimic, ci reîncepu să respire, iar răsuflarea sa se suprapuse peste cea a bărbatului – n-avea nici o îndoială că era vorba despre un bărbat, despre exact Simon Lieber – cu un uşor decalaj, ca într-o cîntare în canon. Nu se grăbea să rupă tăcerea, comunicînd în spațiul în care cuvintele așteptau cu răbdare să le ia locul, îmblînzindu-l pe cel care se ascundea, care avea ceva de ascuns, precum copilul de mai devreme la barul cu răcoritoare bio. Ea alunecă de-a lungul tocului ușii și se rezemă de perete.

— Simon Lieber? șopti ea după o clipă.

Se scurseră cîteva secunde, tulburate doar de respirația care devenise mai profundă.

— Ești Simon Lieber?

Oftat. Tăcere. Oftat, apoi:

— Da.

— Numele meu este Anouk. Sînt o prietenă a lui Walter. Dispariția dumitale îl îngrijorează foarte mult.

— Nu sînt atît de sigur. Nimeni nu se neliniștește pentru mine. Ceea ce îl enervează este anularea lecturii. Asta-i de înțeles.

Timbrul vocii lui era surprinzător de plăcut, puțin obosit, stricat de filamente răgușite. Nu mai vorbise de cîteva zile și lăsa pauze între fiecare frază, impunîndu-i lui Anouk, al cărei debit era la fel de rapid ca și gîndurile, o lentoare care o putea agasa de cele mai multe ori, dar pe care ea o aprecia în acest schimb neașteptat cu un bărbat pe care nu-l cunoștea și al cărui chip nu-l văzuse încă. Ea bănuise că el se ascunde în spatele covorașelor și se întreba ce moment va alege să se arate.

— Anouk?

— Da?

— Ai un prenume drăguț. Știi că înseamnă „iubire“ în limba inuită? E surprinzător la o femeie care lucrează pentru poliție.

Ea rîse puțin.

— Sînt ziaristă.

— Cum de-ai știut că sînt aici?

— Ar dura mult să-ți explic, o înlănțuire de intuiții din momentul în care am înțeles că, dacă Benjamin Kahn a fost un necunoscut ilustru înainte ca dumneata să-l traduci, este pur și simplu pentru că n-a existat niciodată. Dumneata ești Benjamin Kahn.

Ea îl auzi bînd direct din sticlă.

— Vrei?

Din spatele saltelelor apăru o sticlă de limonadă, ținută de o mînă cu degete lungi și fine. Anouk ezită. El îi oferea de băut, dar tot nu se arăta. Dacă avea de-a face cu un bolnav? Un schizofrenic care, nu numai că inventase identitatea unui scriitor de la zero, dar avea și alte perversiuni, criminale sau sexuale?

— E o prostie, se surprinse ea spunînd cu voce tare.

— Ce anume?

— Nimic. Accept să beau, mulțumesc.

Se apropie de mîna întinsă, apucă sticla, bău cîteva înghițituri și i-o înapoie.

— Mulţumesc.

El puse sticla pe jos. Ea se răsuci pentru a se înapoia la locul ei.

— Rămîi acolo unde ești. Te rog.

Ea se aşeză lîngă saltele, avînd grijă să nu se uite în direcţia lui Simon Lieber, din ce în ce mai tulburată de felul său de a desprinde frazele una de cealaltă.

— Ai dreptate, Benjamin Kahn n-a existat niciodată decît datorită invenției mele. Am început să scriu acum peste douăzeci de ani. Am trimis zece manuscrise la treizeci de edituri și am primit trei sute de scrisori de refuz. Nu reușeam să înțeleg ce nu se lipea între cititorii mei judecători și mine, iar nimeni nu era gata să-mi spună. Acum cred că nimeni nu-mi putea da un răspuns. Textele mele sunau fals, asta-i tot. N-am scris nici un rînd mulți ani. Am trăit ceea ce am trăit, nu-i nevoie să mă lungesc asupra acestui lucru. Am citit și eu. Mult. Pînă în ziua în care un corp străin a părut să pună stăpînire pe mine. Nu mai eram la Paris, ci la Berlin sau la Jaffa. Secolul XXI mi-era la fel de străin ca și cum m-aș fi născut în 1880. Spune-mi dacă te plictisesc.

Lui Anouk îi trebuiră cîteva secunde pînă să înțeleagă că el i se adresa.

— Deloc.

— Mulțumesc. Cînd am terminat primul manuscris, un nou refuz mi s-a părut de neconceput. Atunci l-am inventat pe Benjamin Kahn, avînd grijă să aleg date de publicare de peste șaptezeci de ani, pentru ca textele să fie presupuse libere de drepturi. Am mers să văd un editor, i-am dat textul, povestindu-i această pretinsă descoperire la o licitație din Tel Aviv. A mers. Cartea s-a bucurat de un mare succes de critică și de un succes onorabil în librării. Am creat cîteva site-uri pe internet unde apărea numele lui Benjamin Kahn, ziariştii se mulțumesc uneori cu puţin pentru a-şi scrie articolele. Au urmat alte trei cărți. Mă simțeam confortabil în umbra acestui înlocuitor. Nu vedeam nici un rău utilizîndu-l. O carte este importantă pentru ceea ce este sau pentru identitatea autorului ei? Poți ghici că înclin spre prima variantă.

Tăcu. Anouk știa că el așteaptă ca ea să împingă ultima ușă, ceea ce ea și făcu, îndrăznind a-și întoarce capul spre triunghiul întunecat în care stătea el.

— Ce a pus capăt liniștii dumitale?

— Un editor israelian și-a băgat în cap să publice Benjamin Kahn. A dorit să obțină originalele, desigur, dîndu-și seama de înșelăciune. El este pe cale să dezvăluie totul presei.

— De ce te ascunzi aici? Oricum n-ai fi rezistat mult.

— Nu știu.

 

*

*     *

 

    Două zile mai tîrziu, Anouk publica în ziarul ei un lung interviu cu Simon Lieber, fals traducător, dar adevărat scriitor. Ea îl convinsese să le-o ia tuturor înainte dezvăluind inexistența lui Benjamin Kahn. Chiar în aceeași seară avea loc lectura performativă la Avignon. Walter radia de bucurie. Nu numai că jucau cu casa închisă, dar presa se întrecea în ingeniozitate pentru a reuși să reflecte evenimentul. Cînd Simon Lieber urcă pe scenă pentru a începe să citească Liniile de fugă, Anouk îi găsi o asemănare cu Cezar și, deși știa că era rîndul lui să n-o vadă, ea îi zîmbi.

 

Traducere și prezentare de Petruța Spânu

22.03.2025

Sursa: Dumitru Scorţanu, 22 martie 2025