Radu-Alin Balaj - Victoria Aetheriei

Undeva departe, în lumea Nordului,în anotimpul cel mai rece al anului şi într-o zi parţial însorită şi deosebit de rece, cu o zăpadă care cădea disproporţionat ici şi colo purtată de un vânt necruţător, un grup de bărbaţi se aventurau în mijlocul pădurilor generoase care altfel ar fi avut darul de a impresiona şi vrăji pe oricine. Pădurile atât de misterioase, majoritar de conifere și foioase, erau atât de semeţe în faţa viscolului necruţător şi adăposteau atât de multe animale sălbatice care găseau aproape întotdeauna suficientă mâncare, iar câte un izvor le astâmpăra setea din când în când. Pentru a se adăpa mai foloseau numeroasele lacuri din apropiere care erau atât de tăcute şi de spectaculoase încât exista credinţa că au apărut din lacrima zeilor. Vânătorii erau deosebit de puţini, iar vânătorile organizate, în această lume primitiv organizată. şi mai puţine. Copacii îşi etalau cetina splendidă acoperită acum deasupra cu zăpada îngheţată, încât totul era parcă destinat traseului către palatul de gheaţă al Crăiesei Zăpezilor. Unul dintre bărbaţii din grup care părea la graniţa dintre vârsta tinereţii şi cea a maturităţii, înalt şi bine proporţionat şi căruia hainele şi blănurile purtate îi dădeau o anvergură şi mai atletică, a pus mâna pe arcul din şa , a luat o săgeată şi a ochit către o direcţie pe care doar un ortac o observase cu coada ochiului. La circa optzeci de metri depărtare, printre copaci, un lup, flămând din cauza gerurilor îndelungate, urmărea un iepure ieşit ( cine ştie din care motive) necorespunzător din propria vizuină. În clipa în care lupul urma să facă saltul vertical decisiv, săgeata voinicului a plecat din arc nimerind lupul sub falcă şi străpungându-i creierul. Moartea fiarei a fost instantanee şi chiar mai spectaculoasă decât ar fi putut să-şi imagineze cineva datorită faptului că prin viteza sa săgeata a răstignit pur şi simplu fiara, dându-o peste spate, într-un brad din apropiere, la circa patruzeci de centimetri de la sol.

- Felicitări , Mărite Radulf se auzi din rândul celor care-l însoţeau. Este însă aproape inutil, deoarece ne-am atins necesarul şi vânătoarea este încheiată.

- Da, răspunse acesta, dar îmi verificam încă o dată precizia execuţiei pe timp nefavorabil… ! Şi era posibil să fie observatorul unei haite…

Din cauza timpului complet nefavorabil au pierdut câteva ore din timpul stabilit, ore care puteau însemna o zi întârziere în cele din urmă. Cert este că deşi erau deosebit de pregătiţi şi rezistenţi, nu se aşteptaseră la aşa ceva şi erau copleşiţi acum de situaţia grea în care se aflau. Nu era vorba despre provizii. Acestea erau din belşug chiar dacă ar fi fost să aştepte câteva luni, dar ei trebuiau să ajungă la curte cât mai repede… Chiar când aşezau trofeul lupului în una dintre sănii, din partea dreaptă de data aceasta, se auzi un strigăt. Unul dintre ai lor care asigura flancul drept şi care nu s-a retras la timp mai aproape de ei, era atacat de către un urs care părea deosebit de supărat şi agil în acelaşi timp. Cei de prin apropiere s-au îndreptat cu lăncile într-acolo, dar tot cu lancea încerca să se apere şi cel atacat, schimbându-şi poziţia cât mai des. Misiunea devenea tot mai grea deoarece în apropiere era interesat şi un râs care deosebit de flexibil aştepta doar momentul cel mai favorabil pentru a ataca definitiv şi mortal. Radulf şi cei doi prieteni care păreau a fi cei mai voinici priveau de pe cal şi stăteau încremeniți cu arcurile pregătite… Radulf spuse doar atât : - Eu la inimă, tu la creştet şi tu la plămâni… Viscolul însă dincolo de faptul că purta zăpada necăzută , ridica zbiciuind şi pe cea de la sol, îngreunând vizibilitatea pe o distanţă mai mare… Aşteptau toţi trei momentul cel mai prielnic, dorind să evite complet expunerea celui atacat în vreun fel. Fără alte vorbe au lansat cu toţii în acelaşi moment şi aşa cum stabiliseră. Ursul a căzut , dar chiar în acelaşi moment a căzut şi râsul… O secundă le-a luat tuturor să reîncarce , înspăimântaţi fiind că sunt atacaţi şi încercuiţi… Râsul urma să-l ucidă tot ei trei ulterior, dar cine săvârşise acest lucru ? Cu siguranţă era cineva din partea opusă, din dreapta râsului şi nu din stânga acestuia unde se aflau ei. Erau toţi în alertă, dar au constatat că nu sunt atacaţi şi că de fapt salvatorul a plecat la fel de misterios precum apăruse. Viscolul a acoperit toate urmele în câteva secunde şi toate eforturile lor pentru a se lămuri au fost în zadar . Aşadar au mai pierdut o oră din deplasare şi insecuritatea le dădea fiori în ciuda faptului că se pregătiseră atât de bine.

- Cine să fi fost, Mărite Radulf ?, întrebară câteva persoane din grupul extins .

- Nu ştiu, răspunse acesta… Voi ce ziceţi ?

- Să fi fost vreun simplu solitar al acestor locuri, bine echipat şi binevoitor ? Vânători atât de abili sunt căutaţi la oaste… De regulă ne cunoaştem oamenii, deşi se mai întâmplă ca unele mici grupuri să rătăcească prin munţi şi păduri…

- Trebuie să fim atenţi… Noaptea aceasta avansăm lent pe traseu pentru a recupera întârzierea … Vă rog pe toţi să fiţi deosebit de vigilenţi, le mai spuse Radulf.

Ziua următoare erau cu toţii uşor obosiţi, dar mai senini că se găseau pe drumul cel bun şi întârzierea era recuperată şi chiar aveau un uşor avans. Erau bucuroşi că nu fuseseră nevoiţi să oprească complet, deşi condiţiile meteorologice erau în continuare deosebit de vitregi. Spre seară Radulf le spuse să stabilească tabăra, dar conveniseră să nu zăbovească mai mult de opt ore. Se restrânseră cu toţii în jurul corturilor şi avuseseră grijă ca niciun ren,cal sau câine să nu sufere de ceva. Mâncaseră pe săturate din bucatele consistente şi gustaseră câte un pic din băuturile uşor alcoolizate pe care le aveau pentru a prinde putere. Câteva ore de odihnă erau necesare şi în ciuda faptului că totul părea a fi în regulă, Radulf avea un neastâmpăr ca o presimţire rea. După cele câteva ore de somn, încă în plină noapte, hotărâseră să pornească mai departe. Astfel ar fi ajuns la curte în mai puţin de o săptămână. Răul augur pe care Radulf îl adulmecase se adeveri în scurt timp. Unul dintre cei doi locotenenţi ai lui, prieten din copilărie şi cu care ochise împreună la uciderea ursului, a fost găsit decedat. Dintr-o dată sublimul s-a spart în mii de cioburi şi a lăsat locul îndurerării și suspiciunii. Era vorba despre Njord care fusese atât de virtuos şi fidel lui Radulf. Moartea subită părea a se fi instaurat în urma unui infarct. Erau cu toţii îngroziţi. Scurtele întrebări ale lui Radulf n-au făcut decât să confirme că nimeni nu ştia dacă s-a întâmplat ceva. A fost văzut retrăgându-se pentru culcare şi servind o cupă cu vin a mai adăugat cineva. Toate obiectele cercetate n-au evidenţiat nimic suspect, dar deşi Radulf părea dispus să afişeze cu naivitate convingerea că prietenul i-a murit în condiţii naturale, în sinea lui era convins că altceva era la mijloc. A mai cerut doar să-i fie îndepărtate hainele de la piept până la brâu. Toţi au observat o pată mică rozalie pe piele în zona inimii. Credeau că e vorba despre infarctul suferit. Doar Radulf a observat şi altceva şi a păstrat pentru sine. În regiunea ficatului el a mai observat o mică pată vineţie şi asta l-a convins că lui Njord i s-a preparat ceva. Au luat decizia de a lua trupul lui Njord cu ei pentru a face funeraliile când ajung la curte şi au stabilit că probabil Njord a sucombat din cauza hipotermiei după consumarea vinului şi berii şi a ieşirilor repetate din cort pentru a se răcori. Sau cine ştie ziceau ei, poate din cauza geniului rău al locului care şi-a cerut tributul… Ieşirea din zonele periculoase şi cu relief accidentat le-a confirmat faptul că se găsesc pe calea cea bună, văzând fiecare deja plaiuri din ce în ce mai cunoscute şi ceva mai puţin sălbatice. Celălalt locotenent al lui Radulf se numea Adalsteinn şi era deosebit de afectat de pierderea lui Njord. Nu-i venea să creadă că un trio atât de eficient şi sincer a fost distrus atât de simplu. Chiar autoritatea lui Radulf , un lider regional de necontestat, putea fi contestată acum.

Cu toate eforturile colective partida de vânătoare s-a sfârşit în câteva zile şi ajunşi la curte au fost cu toţi bucuroşi să-şi împărtăşească experienţa. Regretele erau însă profunde deoarece pierduseră pe unul dintre cei mai abili luptători şi strategi. Adică pe Njord. Imediat ce a ajuns, Radulf a cerut să fie introdus pentru a se îmbăia şi a dat ordine pentru a se lua măsuri pentru funeraliile lui Njord. Apoi a intrat în sala lui şi prima întrebare adresată consilierului şi servitoarei a fost :

- Copiii sunt bine ? . Aceştia au răspuns într-un suflet :

- Da, Mărite Radulf, sunt bine şi nimeni nu ştie nimic din cele pe care le-am stabilit şi discutat noi.

Apoi servitoarea l-a întrebat :

- Credeţi că Njord ne-a părăsit întâmplător?

- Nu, răspunse acesta… Cred că vinul din Sud pe care l-a băut din cupă a fost pregătit de către cineva, dar n-am spus asta nimănui. Şi cel mai probabil au dorit să ajungă la mine, dar n-au reuşit… Luptătorii de la distanţă care ne-au însoţit au identificat mişcări suspecte din depărtare prin pădure. Pe flancul drept mi s-a transmis că au ucis un arcaş pregătit să ne atace. N-a putut fi identificat însă din care zări provine şi ce hram poartă… Iar praful ucigaş este, zic eu, tot din Sud precum vinul…

- Dacă a fost cineva atât de aproape de voi nu putea să atace pe faţă, Mărite Radulf ?

- Ba da, dar probabil dorea să scape cu viaţă… Eu eram pregătit, bănuiam ceva ; nu mă putea ucide , nici măcar răni… Njord însă nu bănuia nimic şi dacă i-aş fi spus ar fi dispus imediat verificări şi l-ar fi ucis… Adalsteinn a bănuit ceva abia după moartea lui Njord, dar cu diplomaţie s-a stăpânit şi afişând credulitatea a acceptat moartea naturală a acestuia… Regret enorm că Njord a căzut victimă, dar vreau ca conspiraţia împotriva noastră să nu pară a fi suspectată şi doresc să aflu tot, absolut tot în privinţa sforilor trase şi a vânturilor care bat înspre noi.

- Pentru un lider mărunt din Nord aveţi o influenţă diplomatică deosebit de mare în Sud, Mărite Radulf, spuse consilierul. De asemenea relaţiile cu francii , cu Britania şi chiar relaţiile din Est vă recomandă din umbră… Sunteţi, suntem…, buturuga mică… ! E posibil să fi atras şi unele nemulţumiri sau chiar ura unor regi sau duci din Sud… Aveţi vise deosebit de mari : relaţii bune,chiar uniunea tuturor popoarelor germanice, relaţii bune cu slavii şi cu popoarele vest-asiatice, dar lumea în ultimii două sute de ani s-a cutremurat… Forţele obscure s-au instaurat în cer şi pe pământ şi chiar natura pare afectată. Sunt clipe când păsări şi animale parcă agonizează şi minţile tuturor sunt afectate într-un mod inexplicabil. Mulţi pretind şi invocă semne sau minuni…

- În fine, trebuie să fim foarte atenţi şi să ne menţinem relaţiile pe care le avem fără a face mare caz de ele sau a ieşi în evidenţă, spuse Radulf…

Timpul se scurgea implacabil şi la curtea lui Radulf părea a se fi instaurat liniştea. Luptătorii lui vedeau în el un exemplu şi un prieten. Era respectat şi temut pentru că, dincolo de faptul că era educat, era virtuos şi îi plăcea să fie direct cu supuşii. Ştia să se gospodărească şi chiar dacă era mai mult un s(ine) nob(ilitas) decât un nobil renumit, ştia să obţină respectul multora. Spaţiile altfel deosebit de mari şi largi păreau a se comprima însă câteodată şi dacă peninsula scandinavă părea a fi ceva mai scutită, centrul continentului european era în mare fierbere din nou. Unii spun că magia a dispărut pentru a apărea religia,dar cele două coexistau misterios şi nimeni nu ştia care este mai virtuoasă, mai benefică sau mai malefică chiar dacă făcea diferenţa dintre ele. Curenţii de aer băteau din toate zările şi aduceau cu ei anotimpurile lungi şi care influenţau mult activitatea umană. Câteodată ai fi crezut că oameni care trăiau pe continentul european ar fi venit iniţial ca păsările călătoare în aceste regiuni sau că oamenii s-ar fi lăsat conduşi şi ghidaţi de aceste animale şi păsări migratoare în căutarea unei lumi şi vieţi mai bune. În această a doua jumătate de secol VI al erei noastre lumea era bulversată, ştiinţa în mare măsură repudiată şi oamenii în mare măsură afectaţi şi lipsiţi de speranţă. O lume crudă din toate punctele de vedere, deşi amintirea unui Imperiu Roman era încă vie sau existenţa unor regate sau relaţii extinse încă în uz. Unele produse se făureau încă după modelul de realizare roman provincial, iar elita aristocratică barbară prefera produse de lux mediteraneene. Civilizaţia greco-romană fusese adusă în agonie, şcolile antice închise recent, iar creştinismul promovat atât de Constantinopol, cât şi de Roma ca mari centre culturale, era singura dovada de existenţă a unui spirit sapienţial superior. În rest doar interese meschine şi răzbunări mizerabile, alianţe şi mezalianţe ale păturilor aristocratice şi imensele suferinţe ale celor mulţi care în multe situaţii nu ştiau nici măcar pe unde se găsesc. Banchetele antice au fost însă adoptate de către aristocraţie, la fel şi gusturile vestimentare şi pentru lux într-un context mai primitiv, specific evului mediu timpuriu. Rutele comerciale şi şoselele antice erau încă parţial practicabile, deşi omul antic părea a fi înlăturat sau trimis într-un exil de moarte. Ultimii treizeci de ani aduseseră cu ei o răcire accentuată a climei, iar efectele au început imediat să fie vizibile, în peninsula scandinavă în special. Din cauza greutăților mare parte a populației a trebuit să facă față unor provocări și lipsuri suplimentare, ca și când cele existente nu ar fi fost îndeajuns. Populația s-a înjumătățit, iar psihicul uman era răvășit peste tot unde mai sălășluiau oameni. Mai scutit, centrul european a făcut față mai bine situației, deși o stare de spirit asociată apocalipsului domina populația. Cu toate acestea acest colţ de lume care este perceput de către unii ca o peninsulă a Asiei - măreţul continent european, era tot ceea ce făurise mai interesant, nobil şi pur umanitatea până atunci.

O zi însorită de iarnă din îndepărtatele ținuturi ale Nordului domolea ușoarele adieri de vânt rece, geros. Pașii adultului aflat la vârsta a treia și ai copilului de doar patru anișori și jumătate se auzeau prin stratul de zăpadă recent sau mai vechi depus. Renii erau pregătiți și bunicul menaja copilul care nu se menaja de altfel deloc. Se îndreptau către cele mai nordice ținuturi și trebuiau să țină cont de toate aspectele. Ziua era mică, noaptea înșelătoare. Proviziile erau mai mult decât îndestulătoare și după calculele bunicului în câteva zile trebuiau să ajungă la destinație, cu câteva zile mai devreme de momentul pentru care se încumetaseră. Micuțul băiețel îmbrăcat în blănuri voia să ajute pe bunic și să vorbească cu animalele pe care le adora – reni, câini. Surioara lui mai mică cu un an și patru luni privea din generoasa sanie înfofolită și arătând ca un fulg mare de zăpadă în hăinuțele cu bentiță generoasă din blană de urs polar. Se îndreptau pentru a vedea Aurora Boreală, un spectacol mistic al Nordului, iar bunicul dorea să împărtășească această experiență celor doi distinși nepoței deosebit de isteți și precoce pentru vârsta lor.

- Bunicule, ar trebui să pornim sau să mai așteptăm un pic?

- Cred că ar fi util să pornim pentru câteva ore și apoi să odihnim animalele, spuse omul aflat la o vârstă de peste şaizeci de ani, dar atletic încă și plăcut la vedere chiar dacă câteva tușe ale feței evidențiau suferințe nespuse, o înțelepciune care impunea respect și ochi albaștri deosebit de vioi care căutau fiecare detaliu.

Bunicul voia să ofere acestor doi minunați copii această călătorie mistică deoarece simțea că prospețimea și istețimea lor este un semn divin de bun augur și un dar al zeilor, oricare ar fi ei. Din acel nord extrem, continental totuși, Aurora Boreală putea fi observată în întreaga ei desfășurare. Trei zile scurse și măsurate prin metodele tradiționale și ajunseră unde își propuseseră. Încă câteva sute de metri până la cele cinci igluuri dispuse în formă circulară și energia emanată de către acestea și de activitatea umană și animală din jurul lor era evidentă. Odată ajunși au fost salutați, iar bunicul lor știa că prezența lor fusese cunoscută de cel puțin o săptămână de către acești misterioși oameni ai nordului. Erau puțini la număr, dar virtuoși și deosebit de atletici, înalți și robuști, deosebit de rezistenți și convinși de misiunea divină a existenței lor. Bărbații erau de o constituție fizică impresionantă și deosebit de semeți în priviri, femeile aveau o atitudine nobilă și păreau deosebit de virtuoase, iar copiii păreau a fi dedicați atât activităților comunității, cât și jocului. Erau cu toții slujitorii necondiționați ai albului pur și imens al ghețurilor și zăpezilor și a albastrului crud și mărinimos al cerului.

Primele patru igluuri se găseau în semicercul sudic dispuse simetric (la şaizeci de grade unul de celălalt ). Cel de-al cincilea se găsea în chiar cheia de boltă a semicercului nordic având o rază de șapte metri și deținând exclusiv funcția sacerdotală. Avea o secțiune nordică largă dedicată Marelui Preot, iar celelalte porțiuni erau disponibile tuturor și erau împodobite cu obiecte de cult specifice lumii nordice. Acest iglu era destinat în totalitate reculegerii și rugăciunii. Celelalte erau folosite pentru traiul zilnic (relativ auster de altfel) și posibililor oaspeți. Spațiul dintre ele pe o rază de trei metri era considerat sacru și totul se desfășura liniștit și cu o pioșenie mistică. Relațiile lor erau bune cu eschimoșii din cele mai îndepărtate regiuni ale Oceanului Înghețat primind de la ei câte un oaspete sau doi pe an și trimițând câte un sol care să fie găzduit la ei pentru câteva luni.

Odată sosiți cei trei vizitatori au fost primiți cu mare bucurie. Bunicul părea să cunoască bine cel puțin jumătate din cele șapte familii. Aveau de așteptat câteva zile pentru a primi binecuvântarea zeilor – generoasa și spectaculoasa Auroră Boreală în maxima ei manifestare. Aceste zile le-au petrecut refăcându-se complet după solicitarea produsă de deplasare, bucurându-se de căldură și preparate de pește sărac în grăsimi, de cereale și vegetale aduse de acasă. În a patra zi au fost chemați cu toții să asiste la neasemuita manifestare celestă care debuta eclipsând totul pe distanțe întinse. Toți priveau drepți și nemișcați; erau robii splendorii celești, dorind parcă să fie absorbiți de aceasta. Credința lor era că dacă ești cu adevărat pur vei fi ridicat și absorbit de puterea magică și misterioasă a acestei festivități eterice fără egal pe pământ.

Cei doi copilași ai bunicului priveau și ei nemișcați, fermecați de intensitatea și consistența fenomenului, cu ochii vioi și cuceriți și cu gurițele întredeschise din cauza mirării și impresiei lăsată de „porțile” cerului. Durata fenomenului, mai mare decât oriunde în lumea scandinavă, reușea să contopească ființe cu cerul și să le marcheze pentru o viață întreagă. Înainte de epuizarea fenomenului cu câteva zeci de secunde un firicel de lumină albastră cu pudră violet-rozalie în interior s-a desprins și s-a dezvoltat mereu rostogolindu-se și s-a îndreptat exact către cei doi copii luminându-le trupurile cu fasciculul ei circular, rotindu-se complet (la 360 grade) la trei secunde de trei ori, iar în a zecea secundă retrăgându-se instantaneu. În retragere a luat în mod misterios holograma celor doi copii reținându-o în interiorul aurorei boreale care era pe care să se stingă. Copiii nu s-au speriat, dar au rămas inerți, iar ceilalți observând evenimentul au început să se miște buimaci și să vocifereze. Totul era amplificat de faptul că printr-o remanență de neînțeles culorile și consistența aurorei se întipăriseră pe fețele și hăinuțele copiilor. Unii erau plăcut surprinși și satisfăcuți, fiind convinși că au participat la o întregire a experienței lor mistice, alții mai puțini e drept erau surprinși și neplăcut marcați, dar toți doreau să înțeleagă complet ceea ce se întâmplase. Bunicul Olaf era gata să intervină indiferent de consecință în favoarea copiilor considerând momentul epocal și chiar de bun augur. În scurt timp un consiliu s-a întrunit și s-a stabilit fără prea multe îndoieli că au asistat la un moment unic, iar opinia majoritară era că cei doi copii asupra cărora fasciculul celest se aplecase și le luase imaginea corpurilor către înalt erau binecuvântați. Nu înțelegeau de ce li se întâmplase acestora, dar parțial credința lor conform căreia aurora boreală are puteri divine și poate înălța prin levitație un corp uman era confirmată prin reținerea aurei fizice a copiilor și ducerea lor în înalt... Ceilalți copii dintre familiile lor se pregătiseră corporal și spiritual de multă vreme pentru acele clipe. Câțiva poate erau chiar invidioși puțin... Olaf însă era bine cunoscut și respectat și a reușit să-i împăciuiască pe toți și în cele din urmă au decis să se lase în voia zeilor lucrurile, convenind că au asistat la un moment excepțional. Timp de o zi Soren și surioara lui Sonja-Kristin au rămas îmbălsămați în icoana aurorei, iar apoi totul s-a stins fără urmări.

- Iubite frate, Soren... Sunt sigură că raza aceasta azurie nu vrea să ne facă rău și nu este dăunătoare ! – spuse Sonja.

- Scumpă surioară, Sonja..., dacă ceva rău e pe cale să ți se întâmple, eu sunt gata să te apăr. Rămâi dar liniștită și încrede-te în bunicul, răspunse Soren.

Au mai așteptat două zile pentru a se odihni și pentru a se pregăti pentru întoarcere. S-au jucat chiar un pic cu copiii de acolo, împrietenindu-se. Toată călătoria trebuia să dureze dus-întors nouăzeci de zile, plus sau minus una sau două zile. Schimbul de daruri s-a realizat; îmbrățișările frățești și îndelungi de asemenea. Primiseră cadouri simbolice: amulete,brățări, rămurele de vâsc, căciulițe cu motive specifice lumii scandinave. Olaf era pregătit și convins, la fel ca ceilalți, că urma să se întâmple cu adevărat ceva important în curând.

Un îndemn către reni; sania bine căptușită, în interiorul căreia frigul nu se simțea deloc, a început să se miște... Mâini întinse și mișcate deasupra capului în semn de salut și în doar o oră nu se mai vedea decât albul zăpezii...

- Dragă bunicule..., călătoria aceasta a fost mai interesantă și palpitantă decât tot ceea ce am văzut cu bunica la noi acasă, spuse Sonja.

- Sonja, despre toate cele văzute îți vei aduce aminte toată viața. Când vei fi mai mare vei înțelege mult mai multe lucruri...

- Bunicule, ne-ai făcut un cadou neasemuit, spuse Soren. Promit să te ajut la munca de acasă și la culegerea de chihlimbar cu mai multă hărnicie, continuă el.

- Bine, Soren, spuse Olaf. Până atunci culcați-vă un pic și vedem cum facem să ajungem cât mai repede acasă.

Călătoria se sfârși în a nouăzeci și una zi fără surprize, deși Olaf era pregătit dacă ar fi intervenit ceva neplăcut. Existaseră câteva riscuri pe care și le-a asumat și fusese încredințat că traseul numai de el știut îl poate proteja fără emoții. Au ajuns acasă după-amiaza în mica lor localitate de țărani, pescari și culegători de chihlimbar de pe litoralul Balticii. Se găseau la extremitatea nordică a drumului chihlimbarului, acolo de unde ambra mai ajungea încă după un traseu de mii de kilometri până la Roma sau în cele mai sudice orașe din Peninsula Italică ale fostului Imperiu Roman de Apus și în răsărit până la Constantinopol și Asia Mică. Mai ajungea pentru că drumurile romane erau încă parțial practicabile, modul de viață provincial roman era luat în considerare până departe în nord și aristocrația senatorială romană încă existentă și cea barbară apreciau și preferau bunurile de lux. Ne găsim în primii ani ai celei de-a doua jumătăți a secolului VI e.n. și greutățile se resimțeau pe întreg continentul european după mai multe secole de confruntări generale. Celții se aplecaseră ușor-ușor în fața romanilor, neamurile germanice conspiraseră împotriva romanilor și colaboraseră de nevoie între ele, dar fiecare dintre ele doreau să erupă și să se dezvolte independent impunând propria pace dacă este posibil. S-au supus pentru o vreme hunilor pe care apoi au reușit să-i învingă și să-i dezbine, trimițându-i în afara Europei geografice. Teodoric cel Mare și ostrogoții săi au întemeiat un regat puternic în nordul peninsulei italice și s-a opus chiar și bizantinilor. Moartea lui însă a condus la slăbirea regatului sub urmașii săi și acesta a fost distrus de către bizantinii lui Iustinian, lăsând locul altor realități politice și militare la sudul Dunării. Bizantinii erau foarte puternici, deși nu erau invincibili, iar la nordul Dunării gepizii și longobarzii erau deosebit de influenți și puternici. Religia care are menirea și vocația de a-i apropia și împăciui pe oameni reușea rareori aceste deziderate și se întâmpla de cele mai multe ori ca în lipsa unei autorități religioase centralizată și autoritară, conducătorii militari să acționeze după bunul plac, iar populația să trăiască fără prea multe drepturi și reguli, într-o realitate dominată de violență extremă, nesiguranță și asuprire. Francii începeau să conteze tot mai mult și anglo-saxonii stabiliți în Britannia încercau să-și consolideze stăpânirile pe insulă. Scandinavii nu erau de neglijat prin bărbăția, resursele și credințele lor religioase, iar slavii care recent cunoșteau o importantă creștere demografică deveneau amenințători, mai ales că relațiile cu avarii asiatici se îmbunătățeau și promiteau să-i propulseze spre Europa Centrală și Balcani.

Olaf era unul dintre țăranii și pescarii liberi, dar puțini se găseau în această situație. Avea chiar și drept la vânătoare într-o limită stabilită și astfel mai putea prelucra sau vinde unele blănuri. Veniturile nu erau de neglijat și se bucura că putea să aibă o anumită libertate în această lume atât de minunată dacă o priveai doar uitându-te către cer și atât de crudă și nedreaptă dacă-ți aținteai ochii în pământ. Marea majoritate a celorlalți era dependentă de un șef local militar și se subordona informal unui lider spiritual față de care obligațiile nu erau foarte mari și care le comunica uneori unele reguli de conduită și sărbătorile. Soția sa, Nanna, era o femeie destul de înaltă și deosebit de virtuoasă. Olaf le impunea, văzând trăsăturile deosebite ale membrilor familiei sale, să se poarte mai neglijent pentru a nu se evidenția prea mult, deoarece chiar și simplitatea lor putea trece ca semn al nobilității sau secretelor păstrate.

Copiii nu-și cunoscuseră părinții. Bunicii le spuseseră, atunci când au crescut puțin,că mama lor a murit la nașterea Sonjei-Kristin în urma unei complicații și a febrei. Tatăl, de durere, s-a lăsat recrutat de către un sol al împăratului Constantinopolului. Vestea primită în scurt timp a fost că a murit ca un erou într-o ambuscadă regretabilă în Marea Neagră împreună cu alți frați ai săi din nord, apărând interesele romeilor. Copiii nu aveau așadar amintirea fizică a părinților, dar bunicii le spuseseră că ei sunt protejați în ceruri atât de către forțele panteonului nordic și greco-roman, cât și de către Trinitatea creștinilor și că părinții îi privea și ferea de toate relele din cer. Bunicii reușeau să suplinească totul. Precocitatea lor îi făcuse să învețe o mulțime de lucruri și să devină atât de îndemânatici. Sonja-Kristin era atât de delicată încât niciodată nu o luau în serios și atât de sinceră și nevinovată încât ai fi jurat că e dintr-o altă lume. Părul ei bălai prins în codițe sau în coc câteodată, fața ei senină și jovială, te convingeau că merită să-i dai o atenție deosebită. Soren era și el un băiețel deosebit. Părul bălăior cu ușoare tente brune ici și colo, corpul echilibrat și zvelt, ochii iscoditori beneficiau de atenția lui Olaf care era deosebit de bucuros să vadă progresele copilului care se îndrepta să împlinească curând cinci anișori. După călătoria cu Olaf și auzind cele întâmplate, bunica Nanna s-a hotărât să-i învețe toate celelalte cunoștințe pe care le poseda. Locuința lor era una încăpătoare pentru acele timpuri, fără a exagera. Câteva camere, un pridvor și anexe cu câteva animale nordice și câțiva câini strașnici. Se găseau înconjurați de copaci denși cu o singură ieșire îngustă spre exterior și nu departe un lac îi putea fermeca dacă ieșeau la plimbare sau îi putea salva dacă ar fi fost la ananghie. Nanna i-a învățat de la trei ani runele și scrierea latină pe care și ea le învățase de la tatăl ei care fusese inițiat de un frate al bunicului în latină, gramatică și noțiuni de aritmetică. Acest frate al bunicului fusese unul dintre solii folosiți între șefii de trib și dusese se pare și o solie gepizilor, longobarzilor și ostrogoților. În cele din urmă în ultima solie, pe drumul de întoarcere, în condiții neelucidate, a fost ucis. Nanna și Olaf erau așadar printre foarte,foarte puținele persoane care cunoșteau scrierea, deoarece majoritatea dependentă nu știa mai nimic despre restul lumii din jur. Aceștia erau fie obligați să muncească fără speranță pentru necesarul zilnic, fie lipsiți de orice legătură cu exteriorul și cu educația. O categorie foarte restrânsă era a celor semi-dependenți care se bucurau de privilegiul de a fi recrutați la oaste. Se mirau toți de secole că primesc ceva în schimbul chihlimbarului care pentru ei nu avea prea mare valoare. Îi frapa doar culoarea și formele acestuia, dar prețurile urcau de sute de ori până la destinație. Non-valoarea monetară a chihlimbarului era totuși compensată de o mulțime de credințe și mituri. Se credea că chihlimbarul este rupt din razele de soare solidificate în apele generoase ale Balticii. Alții credeau că chihlimbarul era un dar al zeilor, fiind aducător de noroc și fertilitate. Credeau că zeița Freya le vorbea astfel. Alții credeau că chihlimbarul era materia căzută din materialul din care a fost făurit ciocanul lui Thor sau că era lacrimile fiicei lui Helios care era adânc mișcată de soarta fratelui său Phaeton.

Putem înțelege așadar că această lume nu era deloc sigură, că natura și fauna altfel plăcute la vedere erau adaptate iernilor lungi și geroase. Fiecare zi trăită era o victorie deoarece pericolele erau multiple. În relațiile cu ceilalți, obligații în natură neonorate, neînțelegeri, inechitate – toate puteau crea presiuni și se puteau concretiza în pedepse severe. Stăpânul recunoscut al locului părea a fi un oarecare șef războinic pe nume Radulf care se făcea cunoscut în teritoriu doar prin luptătorii săi. Era considerat crud, dar nu de neînduplecat, cu înclinații religioase și cu o curte restrânsă, dar îndestulătoare, cu relații bunicele în jur. Detaliile le cunoșteau foarte puțini din cauza muncii la care erau obligați pentru a-și câștiga existența. Era înrudit cu familii nobile de pe partea vestică scandinavă (Norvegia și Suedia de azi) împreună cu care asigura protecția fiordurilor. Viața era destul de grea pe acest teritoriu al actualei Finlande, crâncen de grea câteodată, dar în puținele momente de respiro era loc de câteva zile de destindere. Clima îi obliga la luarea unor măsuri suplimentare drastice pentru a-și chivernisi resursele.

Olaf se străduia să facă toate plăcerile copiilor și aceștia cunoșteau (preferând viața rurală) scrierea latină și runică, aritmetică, geometrie, gramatică, astronomie și o mulțime de cântece. Stăpâneau retorica și gestica cu o naturalețe întipărită pe fețele și făptura lor, iar bunica reușise să-i convingă să țină acest secret pentru a nu deschide discuții cu ceilalți copii sau oameni despre zestrea lor ascunsă. Cătunul era unul foarte răsfirat însă pe rând (două-trei persoane) locuitorii se întâlneau zilnic. Se întâlneau de asemenea în zilele când mergeau la cules de chihlimbar și aveau nu foarte departe pe cei cu adevărat proscriși care lucrau pentru cei puternici, păziți îndeaproape.

Sonja-Kristin prefera poveștile bunicii și, deoarece nu știa să mintă, bunica a obligat-o să pecetluiască secretul celor învățate, explicându-i că astfel cei răi pot distruge viața tuturor. Soren era însă ceva mai matur și deosebit de abil. Nu mințea, nu făcea din asta o țintă, dar știa să evite cu măiestrie să fie descusut pentru a oferi cuiva necunoscut informații care nu se cuveneau.

Într-una dintre zile au hotărât să plece la cules de chihlimbar. Olaf ducea copiii doar ca să-i familiarizeze cu munca și să le arate întinsul azuriu al apelor și al cerului în zilele senine. Ei se grăbeau însă de fiecare dată să fie cât mai productivi la locul de extragere. Nu se grăbeau și îl făceau pe bunic să fie mândru de ei. La amiază când Olaf i-a chemat să facă pauza de masă, Sonja-Kristin a spus că vine curând, dar că întârzie un minut-două... Și-a înfipt mânuțele ceva mai adânc decât de obicei și ridicându-le a dorit să depună captura de chihlimbar într-un coșuleț provizoriu de sortare. A rămas în mână însă, după ce toate celelalte bucăți de ambră au rămas în coșuleț, cu un obiect de tip medalion, atrăgător, surprinzător de ușor și deosebit de misterios. Câteva secunde a rămas nemișcată, fiind deosebit de mirată. Medalionul era rotund și pe suprafața superioară a acestuia ușor concavă se vedea la bază o pajiște de flori de câmp succedată de munți albi puțin mai sus, iar dintre acestea o copilă nespus de frumoasă și floricele se înălțau către soare, înconjurate fiind de o pulbere translucidă rozalie și magică; culorile deosebit de agreabile se alternau creând un efect impresionant. Imediat după ce și-a revenit, Sonja-Kristin s-a îndreptat cu medalionul către Olaf și Soren, rostindu-le rând pe rând numele de mai multe ori. La vederea obiectului Olaf a încremenit. Ar fi preferat ca Nanna să-i fi dat copilei medalionul și să fi ascuns secretul acestuia de el. Ar fi iertat-o, deși n-o credea în stare de așa ceva. Gândurile l-au răscolit doar câteva secunde, apoi a îmbrățișat-o pe Sonja-Kristin și i-a spus să ascundă obiectul până când vor ajunge acasă și unde vor vedea ce vor stabili împreună...

Ajunși acasă Olaf a discutat febril cu Nanna în șoaptă, iar aceasta chiar nu știa nimic despre ce era vorba. Era vorba așadar despre un nou semn divin? Al doilea pentru această copilă? Ce putea însemna asta pentru ei? Dar pentru întreaga regiune dacă se afla sau chiar dacă nu se afla? Avea acest medalion puteri magice sau o taină? Nu era un obiect pierdut, nu era un obiect creat de mâna omului. Avea ceva special, cu adevărat misterios. Avea harul de a liniști pe cei din jur și oarecum de a-i proteja, dar parcă misterul lui ascundea ceva mai mult decât armonie. Au observat că pălea complet dacă nu era purtat de către cea care o descoperise, Sonja... Sau poate de către cea pe care o alese el, cine știe?!

Sonja-Kristin era vrăjită de calitățile medalionului și devenise pentru ea cel mai iubit obiect purtat. Olaf i-a impus să nu-l poarte la vedere și să nu vorbească cu nimeni despre cele petrecute. El și Nanna erau destul de tulburați și se străduiau să nu arate deloc asta copiilor. Olaf gândea că peste o anumită perioadă de timp ceva deosebit de revoluționar, dar cel mai probabil malefic se va întâmpla. Era sigur că semnele nu erau întâmplătoare, iar credințele lor amestecate erau rând pe rând puse la încercare. Zeii scandinavi și germanici erau asemănători și își găseau corespondent în panteonul greco-roman și superstițiile erau la cotele cele mai înalte în întreaga Europă și Asia chiar dacă contactele erau sporadice. Creștinismul era cunoscut și chiar Soren primise cadou în urma călătoriei la aurora boreală o brățară cu însemne runice, latine și o mică cruciuliță creștină. Vechile tradiții scandinavo-germanice erau promovate însă dintr-un reflex cutumiar și dintr-o necesitate de identificare culturală și etnică.

Deși zilele se scurgeau cu aceeași generozitate și bucurii ca înainte, Olaf se pregătea insesizabil, fiind convins că concordia din regiune va deveni în cele din urmă o amintire plăcută. Frumoasa copilărie a celor doi copii nu a fost curmată însă atât de curând din fericire. Joaca lor nevinovată, plimbările pe la animalele domestice atât de docile și sensibile din gospodărie îi fortifica zilnic și sporea creativitatea micuților. Erau atât de nevinovați, iar Soren ar fi renunțat întotdeauna la orice pentru a face o bucurie sau a o ajuta pe Sonja-Kristin a cărei seninătate și bune maniere erau impecabile și se străduiau cu toții să le ascundă sau protejeze în același timp de ochii celor care i-ar fi putut zări. Erau oameni simpli sau cel puțin așa voiau Olaf și Nanna să pară, deși statutul lor mijlociu îi evidenția cumva fără a avea un însemn nobiliar. Puritatea Sonjei-Kristin îi învrednicea pe bunici, iar Soren o diviniza.

- Rudolf, renul cel mare, este atât de atent și generos cu mine de fiecare dată, Soren. Este deosebit de sensibil și inteligent. Ieri dimineață i-am arătat medalionul și a jubilat. Parcă ar fi dorit și el să se desprindă de sol și să se înalțe spre soare, îi spuse Sonja-Kristin lui Soren.

- Este special, iubită surioară; dar toate animalele noastre sunt binecuvântate. Cele mai tinere și mititele, întocmai ca noi, sunt atât de agile și nevinovate, răspunse Soren.

Sonjei-Kristin i s-a spus că prenumele i-a fost dăruit de către mama ei, înainte de a pleca la ceruri. Sonja ca vechi prenume scandinav, iar Kristin ca un simbol al credinței creștine pe care mama sa o aprecia și care începuse să fie cunoscută de ceva vreme și în aceste regiuni atât de îndepărtate de centrul continentului. Pe ea o fascinau toate credințele, dar la această vârstă cel mai mult îi plăceau poveștile bunicii. Ea i-a spus că se întâmplă ca Dumnezeu să se arate în locuri diferite pe pământ, în moduri diferite, dar că fiecare credință religioasă sau poveste este utilă, pilduitoare, fascinantă și că trebuie cel puțin respectată chiar dacă nu-i devii adept. Avea încredere în bunica și încerca să învețe de la ea cât mai multe lucruri.

Se obișnuia ca anual Radulf, marele lider și conducător al locului, să invite la curtea lui unul dintre țăranii liberi sau pescarii cei mai destoinici pentru a-i evidenția și a purta discuții cu ei. Într-un mod surprinzător, în acel an Olaf a fost desemnat să meargă la curte. Toți credeau că nimeni nu mai știa prea multe despre ei, deoarece chiar plățile în natură nu le-au fost solicitate de trei ani. Evenimentul nu ținea mai mult de o zi și s-a suprapus chiar cu ziua de naștere a Sonjei-Kristin. Împlinea patru anișori, iar Soren avea cinci anișori și patru luni. Emoția lor era amestecată. S-au gătit cu straie ceva mai bune care le stăteau deosebit de bine, au sortat produse alese pentru a le face cadou. În ziua așteptată a fost însoțiți de acasă de o escortă de luptători și odată ajunși la curte au fost tratați cu multă atenție. Curtea lui Radulf nu era mare, dar era judicios delimitată, îndeplinind funcții multiple, fiind una diversă. Era loc și pentru tradiția scandinavă din belșug, dar existau și elemente greco-romane pe care le incumba această curte. Soren era surprins că bunicul își lăsase barbă cu câteva luni înainte și trăsăturile feței destul de neîngrijite îl făceau de nerecunoscut, deși așa trăsăturile bărbătești erau accentuate și părea mai înțelept și rezistent. La fel și Nanna se lăsase adusă un pic de spate și deși era plină de carismă avea fața mai închisă și parcă chinuită de ceva. Ritualul curții presupunea primirea lor împreună în fața tronului într-o procesiune restrânsă și primirea lor separat într-o cameră de lucru de către Radulf. Primirea în fața tronului, deosebit de ceremonioasă, a decurs foarte bine, fiind surprinși atât gazde, cât și invitați de calitățile fiecăruia și de precizia și prețiozitatea cunoștințelor, simbolurilor și ritualului executat. Erau surprinși cu atât mai mult cu cât copiii executau totul cu demnitate, naturalețe și respect. Ei sintetizau mulțumirea către divinitate pentru darurile din natură oferite și respectul pentru conducătorul care-i guverna. Cea de-a doua parte a durat mai mult și în timp ce Olaf era audiat, copiilor li s-a propus ceva inedit: să facă o baie în condițiile de răsfăț pe care le deținea curtea. Soren și Sonja-Kristin erau surprinși și nu îndrăzneau să accepte, dar nu puteau nici refuza. Nanna îi sfătui să ceară un scurt timp de gândire și apoi să accepte propunerea celor doi curteni ai lui Radulf. A urmat să fie invitată Nanna la Radulf și discuția cu ea a durat ceva mai puțin de cât cea cu Olaf. Apoi copiii au fost trimiși să se pregătească pentru baie. După discuțiile cu cei doi bătrâni, Radulf nu era în cea mai bună dispoziție și încerca din răsputeri să ascundă asta. Se îndreptă către zona unde copiii se pregăteau pentru baie și se grăbi să adreseze urări Sonjei-Kristin pentru ziua ei de naștere. Probabil sau Olaf, sau Nanna îi spuseseră acest amănunt sau oare știa ceva de dinainte?

- La Mulți Aaani, îi spuse călduros Radulf fetiței ! Dă-mi voie să te sărut pe obrăjori și să știi că ți-am pregătit un cadou special... Când se aplecă aproape în genunchi, datorită înălțimii sale și a faptului că Sonja-Kristin rămase pe un scăunel înmărmurită, Radulf duse mâinile după gâtul fetiței atât de firav și catifelat și atinse cu degetele împletiturile de care atârnau amuletele pe care fetița le avea căzute la piept. Săruturile au fost reciproce și sincere, dar înainte de a retrage mâinile, Radulf își rătăcise degetele în legăturile acestor amulete și o întrebă: - Pot să văd amuletele tale?

Sonja-Kristin nu a reușit să răspundă deoarece mâinile lui Radulf îi aduseseră într-o secundă amuletele în zona bărbii. Acum Radulf putea admira frumoasa colecție a copilei și a rămas încremenit la vederea medalionului. S-a ridicat brusc în picioare și le-a spus celor care-i supravegheau să lase copiii să facă baie singuri.

În scurt timp au fost invitați pe rând să discute cu Radulf și li s-a părut atât de accesibil acest lider atât de controversat pentru ei. Spre seară când totul se domolise la curte și nimeni nu bănuia ceva, Radulf i-a invitat în secret pe cei patru în sala tronului. După mulțumiri și o atitudine amicală de neînțeles totuși, Radulf i-a propus copilei să stea pe tronul liber al reginei din stânga sa. Sonja-Kristin nu mai înțelegea nimic și ezitând încerca să se scuze când în limba locului, când în latină. Roșise complet la față și de emoție tremura deoarece ezitările și cuvintele sale nu erau înțelese și acceptate și Radulf îi ordonă reținut în voce să se conformeze. O luă chiar în brațe și o puse pe tronul reginei. Apoi el ceru același lucru lui Soren: să se așeze pe tronul său – cel al regelui. Soren era în aceeași situație și se scuza încercând să-și păstreze calmul, dar Radulf ordonă cu moderație în voce din nou și luă pe Soren în brațe și îl așeză pe tronul său. Se dădu șapte pași în spate și apoi întrebă pe Olaf: - Nu-i așa că acum e perfect?, iar Olaf părea mulțumit inexplicabil pentru prima dată...

După câteva minute de contemplare, Radulf încheie ciudata ședință și se retrase. Lasă ordin servitoarei și consilierului să le acorde cea mai mare atenție invitaților și să le pregătească darurile. A doua zi pe la amiază cei patru erau însoțiți către casă de către câțiva cavaleri ai lui Radulf. Experiența fusese una deosebită și pentru copii lumea lor era mai nevinovată, dar și lumea de la curte li se părea interesantă...

Timpul se scurgea încă sub semnul grației divine și atât bunicii, cât și copiii se bucurau de micile plăceri ale unei vieți luminată în fiecare dimineață și zi de un soare moderat privit de la poalele un păduri care îi ferea de surprizele unei expuneri directe. Soren avea o pereche de câini (mascul și femelă) deosebit de inteligenți și bine dresați. Fidelitatea acestora față de ei era totală. Erau o încrucișare între ciobănescul german și mollos, deosebiți de agili și de puternici. Se sincronizau perfect în priviri și acțiuni în așa fel încât Soren era încredințat că aceste ființe sunt mult mai mult decât par. Deveniseră niște membri ai familiei și prin simțurile lor reușeau să adulmece eventualele pericole, semnalând prin neliniște momentele nefaste dacă acestea se apropiau. Erau atât de feroce încât puteau răpune pentru a-și apăra stăpânul mai mulți lupi, oameni sau cai fără prea mare efort și atât de înduioșători și docili în relația lor cu stăpânul. La mijlocul uneia dintre primăverile natale, Nanna o chemă pe Sonja-Kristin să meargă cu ea în pădure pentru a admira frumusețile acesteia. Au luat cu ele și câinii care trebuia să le apere de ceva nedorit și au pătruns după ore de mers până departe în pădurea amorțită și fascinantă deopotrivă. Floricelele specifice, verdele cu izul lui calmant și purificator impresionau la fiecare pas. Nanna avea grijă să evite hățișurile inutile și unde nu se putea altfel folosea un instrument confecționat de către Olaf pentru înlăturarea desișurilor. Deoarece porniseră de foarte de dimineață și merseseră până la miezul zilei, Sonja-Kristin se întreba de ce pierd atât de mult timp avansând. Întrebând-o pe bunică aceasta i-a răspuns că întoarcerea va fi mult mai rapidă deoarece știau exact traseul. La un moment dat însă atât câinele, cât și cățeaua au dat semne de neliniște. Nu foarte departe, la circa o sută de metri, putea fi observată acoperită de vegetație ceva ce părea a fi o cabană rustică, nemișcată și misterioasă, ca de altfel întreaga priveliște. Nanna îi șopti Sonjei-Kristin să nu se sperie și repetă de trei ori ciripitul unei păsări urmat de ciripitul altei păsări timp de cinci ori. La final din interiorul locuinței improvizate ieși o făptură masculină nu prea înaltă, având o vârstă apropiată de cea a Nannei. Intrați în încăpere, bătrânelul îi invită să ia loc pe scăunelele de lemn, iar Nanna se așeză după ce se asigură că patrupedele supravegheau totul de afară. S-au strâns călduros în brațe și când a ajuns la copilă bătrânul a privit-o cu o căldură neprefăcută. Discuțiile s-au axat pe descrierea realităților zonale, dar bătrânul părea a fi un om al altor locuri și timpuri. Nanna știa că el fusese educat la școlile antice grecești din sud și de unde, spre deosebire de alți învățăcei, el a luat hotărârea de a se retrage departe în nord, după concretizarea dorinței politicii bizantine de a le închide în cele din urmă. Rămas în viață a încercat prin cunoștințele și mijloacele proprii să inoveze câte ceva și să îmbunătățească prin intermediul științei nivelul său de trai, sperând la succese care să-l ducă la victorii nebănuite. Era preocupat de toate posibilitățile, experimenta și deși iubea mult natura spera că într-o zi a bătrâneții sale va putea trece peste barierele timpului și spațiului, că va găsi răspunsul la neputințele generale prin intermediul intelectului său cu care a fost dotat de către zei. În lume ar fi putut fi perceput în cel mai bun caz un înțelept, un ciudat sau un gânditor, dar cel mai sigur și-ar fi găsit sfârșitul înainte de a stabili chiar el însuși ceea ce este mai exact. Liniștea pădurii și cunoștințele sale despre natură și univers îl țineau în viață și în activitate. Nanna îl cunoștea, dar îi spusese Sonjei-Kristin abia acum despre bătrânel. Curând Nanna intră în detalii și îi spuse bătrânelului despre medalionul fetiței și despre întâmplarea din călătoria la aurora boreală. Bătrânelul avea ochii scânteietori pe măsură ce istorisirea avansa, dar fața îi pălise ușor... La finalul descrierii el ceru Nannei să-i arate medalionul dacă îl are și aceasta ceru Sonjei-Kristin să îl arate. La vederea lui, bătrânelul păru descumpănit și căuta în mintea lui răspunsuri sau dezlegări. Deși nu spusese nimănui până atunci, fetița simți că poate avea încredere atât în bunică, cât și în bătrânel și interveni: - Atunci când îl ating, medalionul vibrează și în partea stângă a lui o floricică din interior care se ridică parcă mă gâdilă. Imaginea este mai vie decât pare și medalionul parcă vrea să comunice cu mine...

- Hai să vedem, spuse bătrânelul... Fetița se conformă și arătă celor doi ceea ce le relatase.

- Nu poți prinde floricica, întrebă Nanna?

- Nu am încercat, spuse fetița, dar pot să încerc acum... Și la reluarea secvenței din medalion, fetița prinse de floricica care părea a o gâdila în palmă, dar în același timp părea a nu putea fi extrasă. Mâna fină a micuței rămase cu o floricică minusculă și fluorescentă pe degetul inelar, iar rădăcina acesteia părea a fi sub forma unei cheițe. Imediat bătrânelul căută febril cu o lupă în toate detaliile medalionul și găsi, pe cantul acesteia în cadranul nord-est la circa 25 grade, o mică fisură unde floricica ar fi putut intra. O introduse acolo și observă că aceasta se plia complet. Nu știa ce trebuia să facă mai departe și crezu inițial că pierduseră floricica complet fără a mai putea să o extragă, dar peste zece secunde medalionul se deschise și pe partea inferioară putea fi văzut cu litere foarte mărunte ceea ce părea a fi un mesaj. Bătrânelul luă lupa și citi înmărmurit ceea ce oferea mesajul în limba latină și greacă pe două coloane. Își notă repede în manuscris conținutul și se așeză răvășit pe bancheta lui cu o minimă undă de speranță...

- E, hai să vedem ce am descoperit, spuse Nanna...

- Este un poem, dar nu orice fel de poem, spuse bătrânul, și un post-scriptum, scrise în limba latină și în limba greacă pe coloane diferite. Poemul sună astfel:

“ iată, mâna a deschis – o pană de vis;

dacă ea te mângâie lin peste față

tu vei fi ca un înger în paradis;

de inocența o poartă, ea învață

cerul pur să îl vezi în întregul său,

pământul să fie fertil și să le placă

tuturor ființelor; rod bun să facă

tot ce există, dar nu uita că din Rău

un geniu pândește și cu maxim miraj,

el vrea să te ducă noaptea în pădure

când luna cu corn subțire prinde curaj,

privind spre răsărit pe bolta de mure ... !

de biruie: cărți ard, neamuri dispar;

salvezi ceva doar deschizându-mă iar...“

P.S. :

nu mă deschide des,

doar când ai mare nevoie...

pădurea foșnește și umbre învie,

flori,frunze și ramuri pe ales

se pun în mișcare și înving

oștirea cea mare...

Bătrânul era descumpănit și credea că trebuie să analizeze foarte bine toate datele pentru a da un răspuns garantat și real Nannei. Era vorba despre ceva mai mult decât se aștepta chiar el care era atât de fantezist și căuta elixirul vieții veșnice sau virtuți tehnologice sau magice care să-l facă un supraom sau semizeu. Formatul poemului îl făcea să creadă că joaca cu timpul poate fi posibilă. Poemul antic avea alte reguli, iar acesta părea a fi cu totul original și în mintea lui și-a spus că putea fi compus de către cineva din viitor sau de către un zeu necunoscut. Avea el scopul de a preveni sau de a avertiza ?

- E, ce crezi ? întrebă Nanna...

- Cred că este vorba despre ceva cu adevărat inedit și veritabil. Date fiind și celelalte experiențe ale copiilor pe care mi le-ați istorisit, cred că putem să ne așteptăm la lucruri deosebit de vijelioase destul de curând...

- De parcă nu ne este greu oricum, completă Nanna...

- Ba da, dar este vorba de data aceasta despre evoluții politice și militare deosebite. Mesajul este deosebit de complex și încearcă să prevină sau să limiteze dimensiunile dezastrului. În primul rând artefactul ( medalionul) nu suportă să fie purtat decât de o ființă inocentă – o copilă sau de către o ființă nobilă ( presupus inocentă) de rang înalt. Apoi cred că ființa care se înalță spre soare din interiorul lui reprezintă puritatea în aspirația ei către perfecțiune. În credința creștină ea poate reprezenta mireasa în exaltarea și înălțarea ei către mire care este Isus Hristos și Sfânta Treime. În credințele greco-romane reprezintă una dintre fiicele lui Helios , mai precis Aetheria, îndurerată de moartea fratelui său Phaeton, dar înduioșată de dragostea tatălui său. În credințele germanice și scandinave ar putea fi vorba despre Freya în relația ei cu forțele cerești. Presimțirea mea este că chiar dacă încearcă să ne prevină despre un eveniment din viitorul apropiat, mesajul este trimis de către cineva din viitorul îndepărtat și nu este neapărat un mesaj al zeilor...

- Aaah, ești prea profund … Eu n-aș spune întocmai..., spuse Nanna.

- În fine, sunteți, suntem avertizați asupra a ceva foarte grav care se poate întâmpla... Răul prin geniile sale pândesc și cea care poartă medalionul trebuie să reziste provocărilor și atracțiilor. Dacă se va lăsa atrasă fără motiv evident, cândva, într-o pădure când luna are cornul nefiresc de subțire și privind spre răsărit, adică este la începutul ultimului pătrar, năpasta continentală este evidentă. Dacă evenimentul s-a produs totuși, pentru a fi evitată o catastrofă totală trebuie să redeschizi pentru ultima dată medalionul. Oricum sunt anunțate mari schimbări : neamuri care dispar, culturi care dispar sau intră într-un mare regres.

- Ei, Oreste, interpretarea ta mă tulbură, spuse Nanna.

- O luptă mare este anunțată în care trădările sunt foarte probabile și informațiile sau trupele de elită, de frunte sunt vehiculate cu abilitate în folosul dezastrului. Unde va avea loc..., va conduce la regresul culturilor și civilizațiilor pe un spațiu mare... E important ca domnița care îl poartă să nu se lase atrasă în pădure... De asemenea să nu se lase păcălită de trupele de elită și iscoadele deosebit de mobile și care poartă pentru a nu fi observate haine de culoarea reliefului și frunze, ramuri pentru a se ascunde. Aș sugera ca medalionul să fie purtat de către o persoană matură, de înalt rang. Sonja-Kristin este atât de potrivită și nevinovată, dar povara ar putea să o marcheze și să o frângă... e doar o copilă...

- Dar multe din cel spuse au avut deja loc, stimate Oreste..., spuse Nanna. Și chiar acum suntem adânc în pădure... E drept , am venit aici fără a fi atrași sau copleșiți de către ceva... Civilizația greco-romană a regresat, lumea nord-dunăreană a trăit o forfotă inimaginabilă în ultimele două secole... Lumea scandinavă a fost teribil încercată de greutăți, de ciumă și de vremea care s-a răcit peste măsură... Dacă mesajul e din viitor … : de ce nu s-a adresat celor de dinainte ? Celor cărora merita și puteau stopa unele rele care ne-au separat ?

- Poate au încercat... Cine știe ? Atâtea mituri, atâtea întâmplări... Chiar despre huni s-a spus că sunt un semn al cerului... Nu s-a știut exact de unde vin... Unii ziceau că au fost trimiși de extratereștri și că au venit de pe altă lume... Tradițiile germanice sunt atât de numeroase. Aurul Rinului a rămas o enigmă pe veci, sabia scitică nimeni n-a găsit-o...

- Nu știu ce să zic... Și teoria ta e atât de bizară : de parcă nu ar fi suficient ca mesajul să fie trimis de către zei sau de cineva superior nouă în timpul prezent..., tu propui posibilitatea ca trecutul să fie corectat cumva din viitor... Ce fel de viitor ? În acest fel de unde să știu că fac un lucru bun și drept dacă nu știu despre ce viitor e vorba ?

- Eu sunt sigur că despre asta este vorba și cred că ți-am oferit datele cele mai precise..., mai spuse Oreste.

Noaptea se așternuse pe nesimțite și nu mai era posibil să se întoarcă acasă în aceeași zi. Așadar , bătrânul Oreste le propuse generos să rămână la el peste noapte. Bineînțeles că au acceptat imediat și Nanna chiar dorea să propună acest lucru înainte de a i se oferi cu generozitate această posibilitate. Perechea de câini a rămas bucuroasă de pază în afara cabanei împreună cu celelalte animale de pază ale lui Oreste. Propriu-zis nu prea au dormit deloc niciunul, dar cabana a oferit o destindere notabilă tuturor. Nanna s-a străduit să favorizeze Sonjei-Kristin cele mai bune condiții pentru un somn profund. A doua zi de dimineață îi aștepta o deplasare destul de istovitoare. Bătrânul Oreste moțăia din când în când, iar apoi se trezea și medita la lumina unei lămpi discrete asupra proiectelor sale și asupra a tot ceea ce îi spuseseră vizitatorii săi. În liniștea nopții, în șoaptă, Nanna îl mai întrebă doar :

- Crezi în zei, bătrânelule Oreste ? Acum ești și tu un bătrânel... O parte a intelectualității greco-romane i-a repudiat, au negat orice forță divină... Cei superstițioși au spus că problemele chiar din această cauză au apărut... Toate nu sunt altceva decât o ciocnire de atomi, obișnuiau învățații atei să spună... Ce zici ?

- Ce pot să zic? Sunt prea bătrân ca să nu mai cred în nimic... Manifestări din natură și din ceruri acreditează existența a ceva superior nouă, fie malefic, fie benefic... Îmi place să cred că științele atât de exacte sunt cel mai bun semn, că în ciuda aparențelor o entitate creatoare și iubitoare guvernează... Nu sunt nici providențial, nici profet, caut semne și caut de asemenea să descifrez mistere. Chiar și oamenii încearcă să-și cripteze secretele... În școlile noastre grecești au existat tot felul de curente. Erau discutate paradoxurile și unele dintre ele puteau să-ți sucească mintea. Câte un filosof credea în lumi intermediare, în ființe intermediare, în daimoni. Le imagina ca pe niște ființe misterioase prinse, captive într-o lume intermediară sau paralelă cu cea a noastră sau cu cea spre care aspirăm către divinitate. Icoana lor spirituală ființa mult după dispariția lor fizică rătăcită în timpul și spațiul care acum nu mai aveau pentru ei niciun sens. Așa erau înțelese mai bine și driadele, limnadele... Un fel de entități fie benefice, fie malefice poate chiar luptând și rivalizând între ele și încercând să exercite după posibilitate influența asupra realității din lumea noastră. Șamanismul european și asiatic se justificau astfel, deși vortexul psihopomp atât de ridicat arunca grupurile și colectivitățile umane într-un spiritism accentuat. Un astfel de filosof mi-a devenit tovarăș câteva luni la Atena. Discutam intens cu el și luam în calcul câteva posibilități, deși atunci eram mai aproape de ateism... Eram foarte tânăr. Credea că timpul și spațiul sunt doar ca o hartă în mintea noastră sau că trecutul, prezentul și viitorul sunt paralele și uneori se confundă. Era sigur că există ființe, entități sau semi-zei deasupra acestor coordonate și termeni care pe noi ne înfierează… Apoi, brusc, filosoful a dispărut.... Nu l-am mai găsit prin oraș și nici altundeva prin școlile renumite. Mă gândeam doar dacă a reușit cumva să evadeze din această lume ? Dacă a descoperit ceva singur și a decis să iasă din acest labirint al vieții fără a atinge sau schimba ceva sau pe cineva ?

- Prea multe întrebări îndrăznețe, Oreste... Aproape sigur a plecat undeva prin colonii sau insule, deoarece viața în Grecia continentală l-ar fi adus la sărăcie cruntă sau sclavie..., spuse Nanna.

- Poate, spuse Oreste... Dar dacă nu? Câteodată îmi apare în vis ; mă salută. Ieri mi-a spus că vei veni la mine cu o prințesă... Mă crezi ?

- Ei... , spuse Nanna...

- În fine... Alții excludeau orice credință și spuneau că întregul univers e doar o ciocnire de atomi. Toți își expuneau argumentele și încercau după puterea și poate interesul lor să explice sensul vieții și al universului. Cred că tot așa , zeii lasă un însemn al esenței și voinței lor pentru a fi dezlegate corespunzător de către cei adecvați... Fetița și băiatul au ceva deosebit și cred că dacă aceste evenimente asupra lor au avut loc, trebuie să-i protejăm și să așteptăm ca roadele existenței lor să se concretizeze. După cât mi-ai spus sunt atât de inteligenți, bine educați și virtuoși amândoi... Sinceritatea lor este de asemenea de cel mai bun augur... În mijlocul dezastrelor care se anunță, ei pot fi speranța renașterii generale.

- Și cum crezi că se va manifesta totul ? Noi cei de aici cum vom fi marcați ?

- Cred că siguranța copiilor este amenințată. Eu, personal, nu cred că voi avea alt rol în această problemă. Voi rămâne aici și îmi voi continua experimentele. Voi în schimb, cred că sunteți expuși și s-ar putea să fiți nevoiți să plecați.

- Așa crezi ?

- Da, spuse Oreste .

- Și tu ce ai mai descoperit sau ce anume urmează să descoperi ? Nu te-ai gândit că unii colegi de-ai tăi experimentează poate, solitari și ei, cine știe, undeva prin insulele Mediteranei ?

- Eu lucrez la observarea unor stele și de asemenea doresc atât de multe prin calculele mele și peste toate metafizicul vine și fascinează prin posibilitățile lui nebănuite... În același timp, deși sunt un mare optimist, sunt gata să cer pentru a înghiți coroana cu trandafiri precum măgarul din opera lui Apuleius...

Zorile au început să se arate și Nanna și fetița se pregăteau să se întoarcă acasă. Oreste le pregăti câteva cadouri și îi asigură de bunele lui intenții. Plecarea se realiză în urma saluturilor călduroase și când abia erau observabile primele semne de lumină. Drumul de întoarcere era supervizat de către câinii atât de fideli și doar roua dimineții era ceva mai neplăcută când se scutura. Pe la amiază, deși ușor obosiți, erau foarte aproape de casă și au făcut o pauză pentru a lua o mică gustare. Pădurea era maiestuoasă și vegetația mică era și ea impresionantă. Animalele sălbatice mici sau mari existau din abundență, dar dacă nu erau deranjate atacau de foarte puține ori, iar câinii atât de bine antrenați eliminau și minima posibilitate de a li se face vreun rău stăpânilor lor. În primele ore ale după-amiezii au ajuns în cele din urmă acasă. Soren era îngrijorat, dar îl liniștea faptul că plecaseră cu paznicii lor atât de vajnici, deși se întreba cum de Rex, pe care el îl antrenase special și îi era cel mai apropiat, a plecat și el cu Nanna și Sonja-Kristin... Olaf părea a ști despre ce este vorba și îl cunoștea pe Oreste, așadar nu a fost o surpriză totul și întrebările sau suspiciunile nu au fost decât sumare. Sonja-Kristin îi povesti și lui Soren despre misteriosul Oreste și stabiliseră că poate într-o zi vor merge să îl vadă împreună.

În zilele când nu era solicitat de către Olaf să îl ajute la diferitele sarcini, Soren avea obiceiul să piardă timpul dereticând prin curte sau plecând să admire lacurile din apropiere și relieful deosebit de interesant din jurul lor dominat de conifere înalte pe înălțimi de poveste. Peisajele erau de foarte multe ori atât de minunate încât doar câinele Rex îl trezea pe copil din visare. Deloc întâmplător, Rex îi descoperise lui Soren două mici peșteri de la marginea unui lac și câteva văgăuni în stâncă aflate sub rădăcinile unor copaci seculari. Acolo băiatul își stabilise mici locuri de odihnă pe traseul către casă. Nu spusese nimănui despre mica lui aventură, nici măcar surorii sale Sonja-Kristin căreia voia să-i facă de ziua ei de naștere o surpriză printr-o excursie palpitantă. Își făcuse prieteni pe Erik și Adnana, frate și soră care făceau parte din poporul sami care exista oarecum fără prea multe legături cu exteriorul trăind exclusiv în corturi destul de sumare și erau îmbrăcați de asemenea neglijent cu diferite piei. Ei locuiau la o altă margine a pădurii și se împrieteniseră dintr-o fericită întâmplare. Erik s-a aventurat într-o zi mai mult decât îi era permis și Rex, câinele lui Soren, l-a localizat așteptând să-i vadă intențiile. Atât Soren, cât și Erik au fost deosebit de curioși la început și au încercat să comunice așa cum puteau. Erik nu vorbea decât puțin limba în care Soren încerca să-i comunice și părea impregnat de cultura primitivă care fusese primită în familie. Bunica lui practica șamanismul și întregul lor grup părea a fi rupt dintr-o altă realitate, subscriind altor valori. Așadar de ziua de naștere a micuței Sonja-Kristin, Soren i-a oferit surpriza de a parcurge o mică drumeție prin câteva locuri doar de el știute. Atât el,cât și Sonja-Kristin au fost introduși familiei prietenilor lor, iar bunica lui Erik a rămas impresionată și năucită de prezența acestora. A considerat acest moment ca pe un semn deosebit și a cerut copiilor să o lase să le palpeze palmele. Când acest lucru s-a întâmplat femeia a început să tremure, să fie marcată de șiroaie de broboane și pentru o oră a rămas tâmpă într-un colț al cortului lor improvizat. La final le-a spus lui Soren și Sonjei-Kristin să fie foarte atenți la tot ce li se întâmplă, să nu se încreadă în nimeni, să-și asculte bunicii și că îi așteaptă a mare călătorie al cărei final depinde mult de forțele cerului. Sonjei-Kristin i-a spus să nu iubească nimic pe această lume și să nu se lase sedusă sau impresionată de oameni necunoscuți sau obscuri. Le-a cerut să ducă lui Olaf și Nannei un mesaj pe un pergament din piele de ren pe care aceștia l-au primit la fel de nedumeriți. Olaf a descifrat că bătrâna spunea: privighetoarea e bolnavă, corbul e într-un picior, vulturul va fi atins de moarte de o săgeată, câinele va trăda, bufnița va râde sinistru, iepurele de câmp va mânca cheaguri de sânge, centaurii vor deveni puternici, florile sunt nemângâiate și supărate și că pe ei îi așteaptă o călătorie lungă cu foarte multe greutăți, dar care la final i-ar putea înnobila. Filosofia ei animistă asupra lumii era evidentă, dar Olaf nu a uitat să ia în seamă toate cele ce bătrâna îi comunicase și să discute despre aceste lucruri în secret cu Nanna. Tensiunea se simțea însă pe zi ce trece ca fiind tot mai mare. Păsările cerului accentuau și ele percepția generală prin neliniștea lor. Olaf era tot mai agitat și după discuțiile cu Nanna știau amândoi că ar putea să li se întâmple ceva, iar lui Soren i se întâmpla să aibă vise ciudate și deosebit de marcante. Uneori îi apăreau în vis vikingi apărându-l și venerându-o pe Sonja-Kristin, alteori în vis îi apăreau păsări sinistre ale cerului sau reptile, i se șopteau cuvinte într-o limbă necunoscută cu tente amenințătoare, auzea tobe sau tamburine șamanice, șuiere și clinchete ciudate. Se simțea chiar urmărit în vis de o forță necunoscută, nedefinită pe care uneori o percepea că ar dori să-i poată coordona mișcările, acțiunile, gândirea... Era îngrijorat și uneori chinuit de aceste experiențe și câteodată chiar ziua avea impresia că cineva de la distanță, o entitate, un spirit, un mentat îl urmărea... Între timp învățase împreună cu Sonja-Kristin de la Nanna și limba greacă pe care aceasta și-o îmbunătățise prin intermediul lui Oreste.