Era toamnă, sezonul gripelor rebele, iar epidemia din 1958 bântuia prin saloanele spitalelor, cot la cot cu microbii, virusurile şi bacteriile obişnuite. Toate o speriau pe mama, dar nu mai mult decât un zvon răspândit în oraşul de la poalele Tâmpei, nu prin ziare ci prin reţeaua folclorului citadin. Se schimbaseră între ei nou-născuţi în maternitatea braşoveană! Unii bănuiau, alţii ştiau, cunoşteau cazuri, nume, date, împrejurări. Şi dacă o să îi înlocuiască copilul cu vreo altă odraslă, a cine ştie cui? Mama nu era dispusă să rişte şi a luat singura hotărâre pe care o socotea înţeleaptă − să nască acasă. Astăzi, ideea pare o nebunie şi s-ar pune o întrebare firească: cum de nu s-a opus tatăl meu, celelalte rude apropiate? S-au opus, evident. Dar cine crede c-ar fi avut vreo şansă de reuşită, nu o cunoaşte pe mama.

Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s-a petrecut într-un apartament de două camere plus dependinţe de la etajul unei case din Strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într-o seară de 6 noiembrie, când în Braşov căzuse deja prima zăpadă.

Naşterea s-a dovedit grea şi, după orele de travaliu, mama şi-a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci­­ salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce cobora pe strada Lungă în sunet de sirenă.

M-am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică care ţinea locul chirurgului obstretician şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m-a eliberat din strânsoarea care mă sufocase aproape, apoi m-a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni.

Mama se ridicase în capul oaselor, tata încremenise lângă fereastra pe care se tot uita, doar o să vadă venind salvarea. Eu, în braţele moaşei, nu mişcam, nu respiram, ocupată să mă învineţesc. În locul plânsetului unui nou-născut, camera se umpluse de o tăcere sumbră, de rău augur. Ce-o fi fost în sufletul mamei în clipa aceea?

Bebeluşul care eram a tras până la urmă o gură de aer, aducându-i gustul dulce-amărui al lumii de afară. Am scăpat din prima încercare a vieţii – cât pe ce să fie şi ultima! – altfel n-aş fi ajuns să cresc mare, să trec prin mai multe decât aş fi vrut şi să scriu acum rândurile astea.

Când moaşa m-a aşezat la pieptul mamei, urlam deja din toate puterile, bucuroasă că se terminase cu bine, ori poate nemulţumită de schimbarea culcuşului călduţ cu un loc necunoscut şi plin de primejdii, pe care nu ştiam încă să-l numesc lume.

Mama s-a uitat cu luare-aminte la mine, copilul atât de dorit şi aşteptat. Aveam toate la locul lor, iar asta a făcut-o să răsufle mai uşurată. Însă eram negricioasă, cu pielea încreţită pe la încheieturi, cu feţişoara schimonosită de plâns. Urâtă foc, a fost impresia dintâi a mamei, pe care avea să mi-o împărtăşească peste ani. Moaşa, în schimb, era de altă părere.

– Sehr schön! Was für ein shönes neugeboren!

Nu ştiu dacă am fost un copil frumos, cum tocmai zisese săsoaica, sau urâţel, cum i s-a părut mamei − care n-avea nici măcar scuza c-aş fi fost schimbată – însă ştiu că am fost iubită de părinţii mei, din prima clipă, atunci şi-ntotdeauna, oricâte probleme le-aş fi făcut, oricâte necazuri le-aş fi adus.

Când am crescut destul ca să înţeleg câte ceva din viaţă, mama mi-a povestit despre venirea mea pe lume – care, credea ea, fusese un miracol. Unele lucruri ne rămân în amintire aşa cum s-au întâmplat, altele cum ne închipuim că au fost sau cum am fi vrut să fie. Chiar dacă ce mi-a spus era doar o nălucire, am crezut-o. Pentru mama, închipuirea aceea devenise cu timpul mai adevărată decât realitatea.

Tata coborâse să deschidă poarta pentru cei de la Salvare care ajunseseră în sfârşit, moaşa mă scutura uşurel, de parcă eram adormită şi voia să mă trezească, mama întinsese mâinile spre mine dar nu putea scoate vreun sunet, fiindcă şi inima ei se oprise. Şi-atunci a văzut ceva ca un contur omenesc, însă de lumină, aplecându-se peste umărul moaşei şi atingând creştetul nou-născutului. Nu s-a speriat fiindcă a ştiut imediat cine este, era tatăl ei, bunicul meu care murise cu mulţi ani înainte, lăsând-o pe bunica singură, cu patru copii de crescut. Dar asta e o altă istorie, în seara aceea vizitatorul venit de dincolo şi-a înfăptuit minunea şi s-a grăbit să dispară când tăcerea a fost spartă de întâiul meu scâncet.

Am crezut povestea mamei auzită la vârsta poveştilor de tot felul – de ce s-o fi pus la îndoială? Eram deja la şcoală când l-am întrebat pe tata despre împrejurările venirii mele pe lume şi care mă făceau să semăn, îmi închipuiam eu, cu eroii din cărţi. Bineînţeles, nu i-am mărturisit ce ştiam de la mama – era secretul nostru, unul datorită căruia mă simţeam specială.

Tata avea o cu totul altă versiune a faptelor – una simplă, raţională, prozaică – şi am constatat încă o dată un lucru evident: realitatea e mai puţin interesantă decât închipuirile în care o învelim uneori. Ambulanţa sosise la timp, mi-a istorisit tata, iar cu ea venise şi un medic, nu doar doi infirmieri, cum se întâmpla de obicei. Fusesem salvată de priceperea unui doctor, de ştiinţa medicală. Tata nu credea în miracole, ci în puterea omului de a inventa lucruri uluitoare, de a învinge bolile şi a ajunge pe Lună. Era, cu alte cuvinte, un sceptic. Privind în urmă aş spune totuşi că, în felul lui, rămânea un idealist, un naiv. Astăzi, după atâtea descoperiri epocale, oamenii au ajuns să îşi înţeleagă doar limitele – ceea ce, într-un fel, e tot un progres.

Istoria are şi un epilog, scris, ca orice urmare care se respectă, două decenii mai târziu. Mama rămăsese prietenă cu moaşa ce îi fusese alături în seara de 6 noiembrie, cât pe ce să fie fatidică, dar care se sfârşise fericit. Săsoaica, Renate Vogel era numele ei, a rămas în Braşov după ce familia ei emigrase în Germania. În 1982, deja bătrână şi lovită de o pareză, Renate ajunsese la azilul din Şchei, unde mama se ducea să o vadă din când în când. La una dintre vizite m-a luat cu ea şi, câtă vreme s-a dus prin saloane să împartă haine, dulciuri, ce mai adusesem, am rămas singură cu bătrâna.

Renate stătea toată ziua într-un scaun cu rotile, fără să vadă ori să îi pese de ce se întâmplă în jur, lăsându-se pe mâinile infirmierelor care o spălau, o îmbrăcau, îi băgau pe gât mâncare sau medicamente. Avea şi momente de luciditate, în care redevenea ea însăşi, dar erau tot mai rare. Se retrăsese în lumea dinăuntru, retrăindu-şi amintirile, frecându-le cu piatra de şlefuit a nostalgiilor şi regretelor până ce ajunseseră să taie timpul ca săbiile japoneze forjate de-atâtea sute de ori. Nu credeam că mai ştie cine sunt, nici să-şi mai amintească de seara în care ţinuse în braţe un prunc ce părea fără suflare. Am întrebat-o totuşi – aveam ceva de pierdut? Am vrut să aflu cine mă întorsese la viaţă, cui să-i mulţumesc, pe cine să dau vina pentru toate neîmplinirile de mai târziu.

– Cine m-a scăpat atunci, Frau Vogel?

N-aşteptam vreun răspuns, dar l-am primit:

– Ein Engel.

Şi Renate a repetat încet, în limba română, ca să fie sigură că am înţeles.

– Un înger a fost. Un înger.

    Membră a Uniunii Scriitorilor, a P.E.N România şi a Asociaţiei Creatorilor de Ficţiune, Rodica Bretin este autoarea a peste treizeci de cărţi din domeniile fantastic-realist, istorie, paranormal, frontierele cunoaşterii.

           „Premiul Daniel Drăgan“ acordat în 2022 de Asociaţia „Buna Vestire“ din Miercurea-Ciuc şi Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor, pentru volumul de povestiri Amurgul elkilor.

           „Premiul Ficţiunea“, 2023, pentru povestirea  A opta moarte, apărută în revistă în septembrie 2022.

Sursa: Rodica Bretin, 21 martie 2025