Poezia e filosofie spusă de o orchestră simfonică

 

„vei afla că adevărul nu este de ajuns”

Tego - Ființa – sângele râuri, râuri de gânduri

 

     Indiferent de motivul unei poezii, aceasta e un gând despre Geneză. Fie că scrii despre o iubire sau despre calmul aparent al unui peisaj din copilărie, despre drumurile sămânței în copacul ființei tale ca o unire între lumi aparent total despărțite, scrierea e menită să răsară dintr-o Geneză autoînchipuită ce definește și, mai ales, se mișcă într-un periplu aproape de Moarte, dar în special despre acea Naștere continuă ce desparte poezia de cartea de telefon. Când scrii de ceva timp și te hotărăști să aduni totul într-o carte destul de stufoasă încât să ai ce citi pentru restul zilelor tale, ai surpriza să descoperi filosofia ce pleacă de la incipient la extrem de complex.

    Poezia lui Tego este una unde rupturile, agitația, explicațiile sau desfășurările au calmul unui manual de descâlcire a lumii însuflețit de o căldură dată de vocea bunicului ce povestește nepotului cerul luminat de stelele unei nopți dintr-un sat la marginea unei păduri: „erau întâmplări și se puteau spune/ acum au devenit povești/ eu te țineam în brațe/ să nu te ardă/ te-aș fi iubit oricum și/ mă temeam să nu mi te fure/ te ascundeai/ în umbra copacului” (Umbrim). Chiar dacă uneori se mai simte tumultul, acesta este precum un Big-Bang programat, unde doar expresia metaforică dă înalt, iar nicidecum tulburarea imaginilor ce vin să descrie și nu să omoare: „din pământ și paie nu s-au zidit muzee/ din pământ și paie își construiesc rândunicile/ cuiburi sub streașină/ astăzi tot mai rar/ în tăcere să asculte jalea stropilor de ploaie/ ori poate jalea de dincolo de pervaz/ în valsul limbilor de foc agățate de lumânări” (Lăcaș). Atenție, nu este vorba de calmul liniar al unei poezii semănătoriste, ci despre ideea unui Univers intim care are viața lui și mai ales legile lui imuabile. Vorbesc despre viața acestui Univers care are o naștere – „așa ajungem să ne reamintim originea/ atât în zero, cât și în unu;/ că așa a plecat din nimic și din unic, ceva,/ și-a ajuns să fie totul” (Despărțire), o desfășurare – „dar eternitatea, aici, pe pământ, are o boală galbenă” (Nu ești singur) și o moarte – „a murit totul în mine,/ nici suferința nu mai trăia” (Straturi).

    Tipul acesta de cuprindere este dat de timpul care s-a scurs de la prima încercare poetică și până acum, în maturitatea deplină a expresiei. Nu avem în această carte o izbucnire violentă a unei nașteri care să te ia prin surprindere, ci o programată întindere, de parcă autorul și-ar fi lungit brațele-i ca să cuprindă Totul în cele mai mici amănunte.

    Avem de toate. Copilăria cu uimirile ei („pe-atunci, trăiam într-o aură cu multe eclipse,/ porți prin care se puteau strecura echinocțiile/ pe care le fugăream,/ pentru ca noi să trăim în nopțile cele mai lungi” – A fost odată). Iubirea cu mângâierile ei solare („prin țărână scăldam tălpile, prin soare pletele/ numai umbra nucului avea voie să-mi mângâie trupul,/ ea, și o buburuză/ atunci au intrat în mine alte iele,/ s-au fugărit între ele,/ s-au alungat între ele, au rămas cele care/ știau, peste timp vor fi alungate de/ altă eclipsă/ intră perfect între doi nori îmbrățișați/ dragostea îmi cântam buburuzei încotro/ răsărea, ca într-un joc, soarele pitit/ n-au uitat să ne trimită dragostea lor/ pe pământ cei doi nori au prins peste nuc ploi, în ploi” – Alint). Maturitatea întrebărilor fundamentale și a răspunsurilor ce marchează existența („omul/ este atât de singur precum Dumnezeu/ nimeni nu-l ascultă/ nimeni nu-i vorbește” – Ancora zeilor). Definirea ancorelor noastre imperturbabile („noi ne-am născut nu din iubire/ și nici din ură,/ ne-am născut din trupuri înfometate,/ și-am primit drept moștenire/ teama de foame” – Foamea se lasă moștenire). Desfășurările inerente parcursului zilnic prin viață, chiar dacă e vorba de simplul mers la serviciu („nu-s arhivar de vise./ vă pot spune doar povestea mea/ și despre nevindecarea ce a urmat./ era într-un noiembrie uitat/ între o toamnă îndrăgostită de frunzele/ ce dansau alături de vânt/ și o iarnă rătăcită” – Una). Joaca dezlegătoare de zâmbete fără număr („te aștept de atâta timp!/ de când?/ de atunci…/ plus o oră” – Așa cum curcubeul te prinde în brațe departe). Și nu putem încheia fără să pomenim moartea cea cu o mie de fețe în această carte („prin vânt e cântare/ – pentru iubire nicicând prea târziu/ pentru moarte/ mereu prea devreme/ îmi pare…” – Metamorfoză).

    Aparatul poetic e surprinzător și impredictibil. Dacă unele poezii au metaforele dense și surprinzătoare („m-ascund în unghiul mort/ scăpat de soare/ în casa de chirpici,/ să nu mă vadă câinii de-argint/ lăsați liberi pe hotare” – Delir), altele au o parcurgere aproape de o proză ce iscă metafora prin idee și constituie astfel o altă fațetă demnă de luat în seamă („purtam,/ în iernile geroase, alături/ tot câmpul de paie și flori;/ le ascultam poveștile nesfârșite,/ când ne scârțâiau,/ șoptit,/ sub noi,/ de prin saltele…/ ori/ cântecul grădinilor/ îl ascultam,/ prins în gutuile așezate îngrijit/ pe lângă geam/ – cu aromele lor, prin vise, ne însoțeau.// n-aveai cum să nu simți dragostea lumii,/ să nu se nască-n tine/ dor” – Omul fără dor).

    E foarte dificil să parcurgi pe repede-nainte o astfel de carte, care cere aplecare spre deslușiri uneori imediate, dar alteori mult mai ascunse decât o vedere la suprafață. Avantajul ei e că poate fi citită, spre surprinderea cititorului, din orice punct al ei, așa cum dezlegările întrebărilor generate de universul în care trăim pot fi începute din orice colț al lui, având în vedere complexitatea. Chiar dacă e universul mic al vieții autorului, acesta are puterea continuului și dă naștere la infinite posibilități de abordare. Temporală, intensivă sau descriptivă pur și simplu. Cert este că nu dă naștere la obișnuință, nu este repetitivă, ci naște mereu situații imprevizibile și, mai ales, mă bucur s-o spun, este neplictisitoare.

 

dincolo de oglindă gândurile nu-s.

văd un cap, o privire, niște buze… văd niște stabilopozi ce-mi apără ridurile de lacrimi și cam atât.

lapsus.

iau puțin din fiecare ciob și mă atârn tacticos cu oasele la vedere.

trec falangele prin păr ca și când aș răsfoi o enciclopedie, dar n-am mâinile atât de lungi cât să mă țin de ambele părți ale felului meu de a fi

– mi se pare că tot ceea ce am gândit vreodată ar trebui să fie acolo, la vedere, dar e clar, nu-mi voi aminti.

rămân bulversat și puțin iritat. pun toate cioburile într-o cutie și mă pun și eu lângă ele.

mă las la păstrare, pentru altădată.

                                                       (Cioburi)

 

Dan Iancu