amintirile mi se-arată
acolo unde marea
lovește cu ingambament
stâncile

pot să-mpletesc lumea cu firul orizontului
dar găsesc o înțelegere dureroasă:
totul se destramă asemenea spumei
chiar și privirea

 

 

Cutia muzicală

 

oriunde merg
caut un cer înstelat
aștept un aer mai cald
și florile să mă surprindă
cât de ușor se ivesc din pământ

eliberez cântecul să mângâie suspinele
să prefacă cele mai grele momente
în cea mai ușoară liniște
așa cum îi este menit

nu renunț la credința
pe care mi-au dăruit-o părinții:
pentru binele celui apropiat trebuie luptat

sunt un scorpion
în cutia muzicală a inimii

 

 

Dar din dar se face alb

 

am primit ghiocei și ofer ghiocei
de dragul unei zile de primăvară

nu i-am ignorat niciodată
i-am iubit de când eram copil
atunci îi vedeam în grădină
sau într-un pahar
pe masa din bucătăria bunicilor

și este cumva o nedreptate
să ne bucurăm
doar de muribunda și restrânsa parte
din darul albului infinit

 

 

Noi ne iubeam

 

tu îmi cunoșteai toate gândurile
cu toate rugile îngemănate în suflet
ce frumos îmi spuneai: te iubesc!
atrăgând asupra ta situații
când nici marea nu știa
ce să mai inventeze
ca să îmi facă toate capriciile
parcă nici iarna nu avea rost

mă trezeam cu ochii la cer zâmbind
Dochia era doar un simbol

 

 

Verdele care nu se scutură

 

am despodobit bradul

și mi-am amintit
de primul Crăciun petrecut împreună

mi-ai dăruit un simplu trandafir

apoi, în următorul an
neștiind ce cadouri ne-ar plăcea
ne-am scris câte o scrisoare
așteptând parcă să apară un înger
purtând clinchetul clopoțeilor
desprins din verdele
care nu se scutură

de-atunci, în fiecare an,
bradul din casă a avut
sub crengile lui
doar jucării

 

 

Delir

 

zori inexistenți
pe străzi luminile felinarelor par false
orizont închis
plouă
nu sunt frunze
nu este iarbă
nu-i început de primăvară
nici vis
nici viață adevărată
inima se strânge
compară secunde
gem zvârcolirile
pendulele ticăie
să mă ridic
să număr pe degete
firele treze de nisip

 

 

Izvoare secate

 

între mine și lume
o prăpastie adâncă
în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate

povești, alinare, timp, speranțe
soare și nori, ploi de vară
o răsuflare
prin care să te cunosc

izvoare secate, păsări demodate
precum porumbeii răniți
cine ar putea să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile
pentru a ne cunoaște natura?

 

 

Veșnicie sub semnătura lui Dumnezeu

 

ai coborât pe căi de lungi singurătăți
într-un amurg profetic trinitar
și abur cald de vietăți

din stea și sânge Te-ai desprins,
neîntinat
spre mântuirea noastră

cu nimb de aur, smirnă și tămâie
cu profeția Tatălui în cer
la ceas de aspră sărăcie
descătușând din cruntul frig
umanitatea

noi toți cădem
avem dorințe simple
sau ne-ntrebăm de bate vântul...
din ce parte...
ce vreme vrea să vină
când dinspre Tine soarele a răsărit
și tot sperăm
chiar după mii de ani
să-nvingă dragostea
nu moartea

 

 

Ropotul

 

ajută-mă, Doamne, să fiu pasăre
eliberează-mă de tot ce mă arde
gândurile-mi fug
precum lacrimile din ochii ce-ți caută zarea
ninge cu petale peste pământul uscat
iar inima, un fluture în pragul speranței,
vrea să mă dezmierde cu aripile-i jucăușe

am privit o față de masă cu trandafiri
de parcă i-ar fi cusut bunica
însă erau doar desenați

am privit apoi un stâlp de iluminat
nu știam cât mai avea să funcționeze
păsările se bucurau de dimineață
traficul începea să curgă pe stradă
un cățel lătra
mi-erau dragi toate acestea
deși aș fi vrut să văd în loc de stâlp

cumpăna fântânii din satul bunicilor
în semiîntunericul unei dimineți de vară
aș fi vrut să ascult roțile căruței urcând dealul
așa cum mi-a rămas mie în amintire
aș fi vrut să aud pârâul curgând

Te-am văzut, Doamne,
pentru a Te privi direct în față
lumina dimineții se răsfrângea în perdea
nu m-am mai grăbit nici eu nicăieri
aveam ceva de făcut
aveam ceva de ascultat
ropotul ploii de vară
iată ce am găsit comun
cu tot acel timp

 

 

Canon

 

În inima durerii strecurate printre cuvinte, sunt un copil rămas singur. În suflet e luptă. Strig, crezând că Dumnezeu m-a uitat. Dincolo de ceea ce se întâmplă, pământ și cer, cât cuprinde privirea. Și-un dor consistent, de parcă numai din el aș trăi. Să văd oricât de puțin din zăpada, pe care iarna o are de dăruit. Ce frumos se aud fulgii de nea, legându-se în stratul alb! Cea mai durabilă magie, expansivă precum lumina ghioceilor. Tăcuți și albi, naivi, topind un noian de nimicuri.

 

 

Interviu

 

- Închipuie-ți o plimbare pe cărarea deschisă de lumina lunii deasupra mării! Ai merge?
-Da. Până ajung pe Lună!
- Răspuns greșit. Te-ai avânta și, la un moment dat, ai începe să strigi: "Hai să ne întoarcem, este prea pustiu!"

- Dacă ai avea de ales între a merge pe apă și a trăi sub apă ce ai alege?
- Să merg pe apă!
- Greșit! Nu ai suficientă putere să cobori în interiorul tău!

- Ce sport extrem ți-ar plăcea să practici?
- Bungee jumping! Sunt omul extremelor! Atingerea limitei este punctul meu forte.
- Tu auzi ce spui? Ai acceptat o viață sedentară. Pe de altă parte, ești atrasă de poezie și fotografie.

- Ce corp ceresc ți-ai dori să fii?
- Cometă...
- Da. Îmi place. În ceasurile târzii ale nopții, o lumină lăsând în urmă vidul... oamenii iubesc acea precizie cu care coboară. Le dă speranță.

- La ce instrument ai vrea să cânți?
- Harpă!
- Ești tot mai imprevizibilă! De ce are coardele transparente? Din cauza norilor?
- Pentru că sunt firele destinului.