Biografie

 

Antonela Stoica s-a născut la Câmpulung Muscel, Argeş.  În 1989 s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a petrecut 26 de ani, cea mai mare parte din viața ei. Din 2015 locuieşte în Germania şi în România. Este absoventă a Colegiului Național Pedagogic “Carol I” din Câmpulung Muscel, Hunter College New York, Fairfield University Connecticut (Limba şi Literatura Engleză, Compoziție şi Proză, Scriere Creativă), HB Studio - Dramatic Arts Academy, New York City, New York State IVY RE Law/ Notary and Brokerage Academy, Berlitz International Institute, Washington D.C.
 
Antonela Stoica a avut colaborări literare şi proiecte cu diverse organizații şi instituții culturale: Green Peace International, American Heart Association, United Way, Save the Children, Diabetes Association, Lymphoma Society, United Cerebral Palsy Foundation, International Institute, Levitt Pavillion for the Arts, American Veterans' Association, O.N.U. şi Ambasadele, Consulatele şi Centrele Culturale ale României de la New York, Washington, D.C., Roma, Paris, Barcelona, Madrid și Salzburg.
 
A publicat în limba română în revistele literare și online: Confluențe Literare (2016-2019), Prodiaspora (Germania, 2016), Eminesciana (2018, 2019), Armonii Culturale (2018), Sintagme Literare (2018), Amprentele Sufletului (2018, 2019), ASCIOR - Orizonturile Bucuriei (2018), Cuvântul liber (2018), Parnas XXI (2019), Metafora (2018, 2019), Impact (2018), Dobrogea Culturală (2019), Condeierul Diasporei, sub egida Asociației Scriitorilor Români din Austria (2019), AGORA LITERARĂ, sub egida Ligii Scriitorilor Români (2019), Dacia Nemuritoare (2019), Metafora (2019), Glasul Literelor (2019), Caligraf, revistă tipărită sub egida Uniunii Scriitorilor din România (2019), TRIBUNA şi ORAŞUL, apărute sub egida Uniunii Scriitorilor din România (2020).
 
 
Premii şi diplome pentru publicații în limba română:
 
Premiul I (la Concursul de Poezie “Prodiaspora”, Germania, 2016)
Diplome de excelență (pentru volumele „Punte spre Andromeda” şi „Spirit Sacru”, acordate de asociația Il Mondo Blu, Roma)
Diploma de «Ambasador al Limbii Române şi al spiritului sacru al poporului Român în lumea întreagă» (acordată de Ministerul Românilor de Pretutindeni şi de Centrul Român pentru Integrare şi tradiții, Italia, pentru volumul „Spirit Sacru”)
Diploma «România eternă» (acordată cu prilejul Centenarului Marii Uniri şi a lansării volumului «Alungați din Destin», din partea Ligii Culturale a Românilor de Pretudindeni, a revistei „Curtea de la Argeș”  şi a Asociației de Vexilologie “Tricolorul”)
Diplome de excelență, acordate de revista “Amprentele Sufletului” la Palatul Parlamentului, cu prilejul Salonului National „Mihai Eminescu”, pentru cele mai frumoase creații literare cuprinse în antologia „Poeți şi prozatori contemporani în regal eminescian, ediția 2018” şi pentru antologia „Scriitori ro­mâni uniți în cuget şi simțiri la Centenarul Marii Uniri”, 2018, diploma de excelență acordată de Liga Scriitorilor Români, 2019.
Diploma «Condeierul Diasporei», acordată de Asociația Scriito­rilor Români din Austria, la Salzburg, 2020, pentru contri­buția deosebită în promovarea identității și expresiei culturale românești.
 
Antonela Stoica este membră a Ligii Scriitorilor Români, LSR și a Asociației Scriitorilor Români din Austria, ASRA.
 
Antologii publicate, în calitate de co-autor:
 
Literatura din călimară (volumul I, editura Scriitorilor, 2017)
Damele metaforei (seria eCreator, editura Ceconi, 2017)
Surâsuri înlăcrimate – fel de fel de stihuri (editura Kitcom, 2017)
Poeți și scriitori contemporani în regal eminescian (editura Magic Print, 2018)
Scriitori români, uniți în cuget și simțiri la Centenarul Marii Uniri (editura Magic Print, 2018)
Dicționar de reliefuri literare românești (editura eCreator, 2019)
Petale de Iubire, apărută sub egida Ligii Scriitorilor Români, filiala Dobrogea, 2020.
 
Volume de poezie publicate:
 
PUNTE SPRE ANDROMEDA (editura Diaspora, Roma, 2017)
ALUNGAȚI DIN DESTIN (editura Universitaria, Craiova, 2018)
SPIRIT SACRU (editura Minela, București, 2018)
AN PREMA AANANDHA (ediție română-engleză, editura Editgraph, Buzău, 2019)
DESCÂNTECELE FLORILOR (editura Editgraph, Buzău, 2019)
SOLDAȚII TIMPULUI (editura Timpul, Iași, 2019)
SANCTUARE ÎN CUVÂNT (editura Ecou Transilvan, Cluj, 2019)
INFINIT (editura Ecou Transilvan, Cluj, 2020)
NOVA (editura Destine, 2020)
PERFECT 10 (editura UZP, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, Bucureşti, 2020)
RĂDĂCINI SOLARE (editura Ecou Transilvan, Cluj, 2020)
LOGOS (editura UZP, Uniunea Ziariștilor Profesioniști, București, 2021)
 
Volume de poezie în curs de apariție:
 
ARBORELE COSMIC
AANANDHISME
THE UNIVERSE WITHIN ME
 
Aprecieri critice:
 
Victor Gh. Stan, Ioan-Pavel Azap, Ion Cristofor, Crisula Ștefănescu, Evelyne Croitoru, Mariana Cristescu, Emil Almășan, Constanța Donosa-Abălașei, Vasilica Mitrea, Ion Ionescu-Bucovu, Claudia Minela, Daniela Gumann, George Baciu, Polina Gheorghe, Dragoș Cătălin Defta, Titu Zanfirescu-Cianciulli, Constanța Apetroaie, Dan Drăguș, Lilia Ciorescu-Corețchi, Taviana Tomescu, Sorin Tudor și alții.
 
Fotografii reprezentative:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Antonela Stoica - Creaţii reprezentative

 
 
 
TE-AȘTEPT ORICÂND
 
Te-aștept, din când în când, la un pahar
Afară, pe terasă, ori în cramă,
Să mai gustăm, cu vin, vreo veche dramă,
De timp și spațiu să n-avem habar.
 
Te-aștept oricând, nu te invit formal,
Nu te-agita să îmi găsești vreo floare...
Vino doar tu, mânat de nerăbdare,
Să îmi mai ‘stâmperi Dorul abisal.
 
Te voi trata cu tot ce am mai bun,
Te-oi reprimi cu brațele deschise,
Te-oi dezlega de fericiri promise
Când ne salvam, iubind, dintr-un taifun.
 
Vom răscoli prin jar de treze nopți,
Ne-or fascina fiori, încă nestinși...
Sorbind taninul vinului, încinși,
Nu vom distinge că suntem mai “copți”.
 
Vom depăna povești și amintiri
Vei spune că-s frumoasă, alintată...
Voi toarce-n poala ta, hipnotizată,
Simțind arsura fostei “mari Iubiri”.
 
Ne-om îmbăta, voit, cu poezii
Când vinul “vintage”, lent, ne cotropește
Vom disputa cine, mai mult, iubește...
Nu văd de ce, din vis, ne-am mai trezi.
 
Când vinul mi se urcă-ncet la cap,
Nu mă feresc de buze indiscrete;
Am să-ți dezvălui mici, pe trup, secrete...
De data asta nu vreau să-ți mai “scap”.
 
În punctul de origini ne-om găsi
Doi foști iubiți, amestecați în versuri,
Pierduți mereu, în “plot” de Universuri...
În “veritas” de vin, două sosii.
*
Când niciun câine n-ai lăsa afar’
Și Iarnă peste suflet ți se-așterne,
Când mă visezi împrăștiată-n perne,
Mai vino să “jelim” lâng-un pahar.
 
Din volumul PERFECT 10
 
 
HIPERBOREEA
 
Mi-am înveșmântat Planeta într-o robă de Lumină,
Pomii i-am legat de cuiburi și lipit de trupul meu,
Puii de viețuitoare i-am spălat pe frunți de vină,
Mi-am pus neputința-n lagăr de Iubire-n Empireu.
 
Am cădelnițat stejarii, brazii, fagii și gorunii,
Am rostit o rugăciune către-Atoateștiutor,
Printre crengi am pus blesteme, să-i orbească pe nebunii
Care-și scaldă lăcomia și disprețu-n seva lor.
 
Coborând spre miezul Geei printr-o breșă de o șchioapă
Răsuflarea de Lup sacru mă adulmeca-n pereți;
Stalactite-mi botezară creștetul cu sfântă apă,
Auzeam cum printre pietre cântă Doine Daco-Geți.
 
Lepădat-am la intrare frica adunată-n zile,
Mi-am adus tot Românismu-n măruntaie de pământ,
Am revendicat din grotă plânsul veșnic de fosile
Și-am pășit în întuneric ca să aflu cine sunt.
 
Scufundată în adâncuri, liniștea ce am găsit-o
Înăuntru și-mprejuru-mi bolțile mi-a luminat;
S-a deschis Hiperboreea, până-n suflet am primit-o,
Mi s-a transformat Iubirea într-un gând evoluat...
De mai mult ce coborât-am, tot mai mult m-am înălțat.
 
Din volumul NOVA
 
 
MIROASE-A TOAMNĂ
 
Miroase-a Toamnă prin păduri, miroase-a Dor și-a Veșnicie,
A sevă de copaci maturi cu vise de copilărie.
 
Miroase-a Toamnă pe poteci, a  drum pierdut și-a regăsire,
A nori, pictând fantasme reci, a fluturi-frunze și-a Iubire.
 
Miroase-a Toamnă și a foc, a lemn de brad sculptat în linguri,
A Timp ce bate pasu-n loc şi a iubiți care dorm singuri.
 
Miroase-a zile fără rost, a lipsa ta și-a neuitare,
A gând de fum, a negru post, a țărm abandonat de mare.
 
Miroase-a frunze patul meu...În Toamna asta anonimă
Visam că mă dansau un Zeu şi un artist de pantomimă.
 
Miroase-a zbor în visul greu şi a pământ ce mă animă,
Sărut cu gust de minereu pe aripi bleu de heruvimă.
 
Miroase-a Toamnă, vânt de Dor, a cimitir și cruci, o mie...
Miroase-a sânge tricolor şi-a struguri copți, uitați în vie.
 
Miroase-a zbateri de cocori, a mere, must si-a bucurie,
A ultimul parfum din flori, a șanse noi la loterie.
 
Miroase-a Toamnă și-a gutui, a felinare-n prag de seară...
Tu-n albe crizanteme-mi pui speranțele de-odinioară.
 
Din volumul SANCTUARE ÎN CUVÂNT
 
 
CU FLORI DE VEȘNICIE ȘI DE PATIMI
 
Când noaptea peste Iezer se aşterne
Şi Lupii-s adunați în rotocoale,
Un fluier vaită doinele eterne,
Pe văi răsună clopote domoale.
 
Opalul Lunii-mi străjuie Norocul
Eram copil, unde-au plecat decade?
Ca ieri, în taină, mă jucam cu Focul,
Învăluită-n vrajă de Pleiade.
 
Ca ieri, munți falnici înverzeau în mine,
Îmi alerga prin vene transhumanța;
Mă defineau Legende Carpatine,
Recalculam din Univers distanța.
 
Fugeam cu Buna-n mânăstiri rupestre
Când de urgii se apăra, cu Satul;
Am descuiat din lada ei de zestre
Un Infinit și-un Neam, însângeratul.
 
Din pânza Ei, topită-n Dor şi lacrimi,
O IE sfântă am să cos, tot postul
Cu flori de veşnicie şi de patimi
Și cu speranță, să-și colinde rostul.
 
Marama-mpărătească de milenii,
Comoara frumuseții ce-i converge
La Zile Sacre-o-nchin cu Muscelenii,
Din colț de ochi un diamant îmi şterge.
 
Din volumul INFINIT
 
 
SUNT CU TINE, DAR NU SUNT
 
Sunt cu tine, dar nu sunt...
Pașii-mi sângeră pământ
Trec prin Viața ca o vină,
Plâng o dâră de Lumină
Din conștiința mea cambrată
De Iubire dezmembrată
Ca o inimă, de-un cui
Când nu-i pasă nimănui;
Ca o patimă pursânge
Ce-ntr-o clipă m-ar constrânge
Să dau tot ce am primit,
Ce-am avut din ce-am râvnit,
Ce-am pierdut din ce-am crezut,
Ce mi-ai fost din ce-am știut
Ce ți-am fost din ce-am aflat,
Transă-n Timpul dilatat...
Ce ne-am fost când nu eram
Flori de măr, cântând pe ram,
Ce-am fi vrut din ce Ne-a dat
Dor, pe suflet imprimat,
Minții mele leac și slovă
Cu sclipiri târzii de Novă,
Ființei mele zbor înalt
Printr-un aer de bazalt.
 
Universul nu-mi ajunge
Nici o lacrimă nu-mi plânge,
Nu încep, nu m-am sfârșit...
Doamne, cât te-am mai iubit
în finitul Infinit!
 
Din volumul NOVA
 
 
REDEVENIȚI ATLANȚI
 
Când se cutremură Ceahlăul, din vârf coboară Geto-Dacii,
Pe umeri cu ninsori eterne, se-adună-n sfat Kapnobatai;
În peșterile terțiare aprins-au focuri sacre Vracii,
E-o liniște atât de densă, că poți cu Sica să o tai.
 
Desprinse din pereți de piatră, Vestale cu coroane albe,
În sân cu Arborele Vieții, la brâu cu cingători de-argint,
Pe gâturi lebedine poartă, ca talismane, de-aur salbe,
Sub Ii de borangic cifrate ard frumuseți de mărgărint.
 
În temple, Bendis și Zalmoxe pun Sorțile din nou la cale,
Ea ne descântă Veșnicia cu lacrimi reci, de la izvor,
Iar el descântă Focul Sacru cu lacrimi vii, căzând domoale...
De Bravii lui de altădată și de Mândrie îi e Dor.
 
De sub pereții Polovragii, cu mitul care glorii-ntoarnă,
Unde Lumina nu pătrunde, însă Polvraga a crescut,
Sfidând amarul de milenii, eroi, în vene jar ne toarnă,
Cu Apă Vie, Nemurire și Soare veșnic, strâns pe scut.
 
Vin Lupi cu ochi arzând, pe creste, din cei ce Focul nu-i alungă,
Urlând la Lună, să învie istorii-n oase de Giganți;
Răspund dulăii, strămoșește, pământul sfânt veghind la strungă...
Începe Lumea pe-altă Geea, cu noi, redeveniți Atlanți.
 
Din volumul SANCTUARE ÎN CUVÂNT
 
 
FEBRUARIE
 
Azi am pășit desculță prin zăpadă
Strivind sub urmă gingași ghiocei...
Iar inima a refuzat să vadă
Măcelul verde-alb, din pașii mei.
 
Mi-a ars zăpada talpa ca jăratec,
M-a biciuit cu sacru legământ;
În mine Doruri se dospesc molatec,
Ascunse precum bulbii, în Cuvânt.
 
De-or germina din nou, în Primăvară,
Te-aștept să înflorești la mine-n suflet.
Cu ghiocei, să mi te-nvie iară
Februarie, pe sub desculțu-mi umblet.
 
Din Volumul "Punte spre Andromeda"
 
 
PE CUMPĂNA FÂNTÂNII
 
Pe cumpăna fântânii se balansează Timpul
Îi simt mai des arsura în ridul neformat
Pe-oglinda grea de apă ce-mi luminează chipul,
Portret de musceleancă zâmbește nefardat.
 
Speranțe se îneacă în unda cristalină
Plecată de pe vârfuri de munți, azi arvuniți;
C-o forță ca de vrajă mă trage bolta lină
Când codru-și plânge brazii de gadine ciuntiți.
 
Am luat cu mine setea, siliciul sfânt din pietre,
Port aur din Sargeții pe umăr, înfierat,
Mi-am pus în păr cenușă din ancestrale vetre,
Să-mi țină jarul sacru în suflet degerat.
 
Îmi biciuie retina smaraldul ierbii noastre,
Un sentiment sinistru provoacă-anxietăți;
În trupul de copilă ce scormonește-n castre,
Dovezi de-apartenență revendicând cetăți.
 
Mă vindec doar la Muscel... în câmp cu flori de slovă,
Îngenuncheată-n tină, cânt Dor ce m-a-nsoțit
Cu ciocârlia-n suflet devin o supernovă,
Din zborul meu se naşte un strop de Infinit...
Pe cumpăna fântânii cu Timpul amorțit.
 
Din volumul NOVA
 
 
DE DRAGUL UNUI SUBSTANTIV
 
De dragul unui substantiv, mă faci să te iubesc fatal
Când ne-afundăm în “plai nativ” ca-ntr-o pictură de Chagall,
Înconjurați de-un Tot festiv, într-un scenariu ideal,
Dar neavând niciun motiv, nici catastrofă de Final.
 
Ne adorăm ca doi răniți, fiind unul altuia blestem,
Nebuni frumoși, orbi și smeriți, ne amintim cine suntem...
Să te salvez de la erori, să mă salvezi de la plictis,
Cu un sărut să mă “omori”, să ne trezim legați de-un Vis.
 
Doi imortali răpuşi de-un link, “eroii” unei mari iubiri,
Erotic vis drapat în pink ne va salva de amorțiri;
Ca-ntr-un tablou de Klimt, pe jar, când coacem “mere cu urmări”,
În ciuda Timpului precar să ne-adunăm din patru zări...
 
Cu ispitiri de buze dulci, fără cuvinte-n pact suprem,
Taina în mine să ți-o culci, în fața focului-totem;
Iar de vei crede vreodat’ că m-ai pierdut definitiv,
Doar aminteşte-ți cum ne-am “luat”… de dragul unui substantiv.
 
Din volumul RĂDĂCINI SOLARE
 
 
ANĂ, UNEORI
 
S-a prelins pe ziduri viața din legendă
A eternei Ana care te iubește,
Mânăstirea-i astăzi dată în arendă...
M-am extras din mitul care mă strivește.
 
Te-am zidit în suflet, lacrimă-n neființă,
Psalm cântat Iubirii, de Har, izvor divin;
Ți-aș da Nemurirea de ți-ar fi dorință,
Mi-aș păstra topazul din Cer mereu senin.
 
Ți-aș fi zbor, în vise, torță vie-n noapte,
Te-aș drapa-n Lumină la început de zori,
Ți-aș fi-n ploi de stele, în miraj de șoapte,
Pentru Curcubeie reinventând culori.
 
Peste existență-ți pun astral descântec,
Port în ochi o taină, foc de meteori...
Mă întorc sfioasă, Dor dospind în pântec,
La Muscelul nostru, veșnic câmp cu flori
Să-ți nasc Universul, Ană, uneori.
 
Din volumul RĂDĂCINI SOLARE
 
 
GERUL ĂSTEI BOBOTEZE
 
În grădina înghețată păsări cântă-n greva foamei,
Gerul sfintei Boboteze până-n oase le-a pătruns;
Munții-și apără mândria cu ninsori pe vârful coamei...
Survolând deşertul Iernii, gândurile-mi te-au ajuns.
 
Anul asta se scufundă, doborât de rezoluții,
Îngerii-poeți ne lasă, rechemați la Dumnezeu.
Timpul, văduvit de Artă, s-a oprit din revoluții;
Într-o cursă nebunească, îmi salvez tot ce-i al meu.
 
Mintea mea râvneşte pace şi o insulă pustie,
Unde, înnoindu-și crezul, să se-ngroape-n poezii,
Focul Sacru din altare să îmi ardă numai mie...
Muză, îți voi fi rebelă, te provoc cu erezii!
 
Trupul meu te-aşteaptă-"acasă," străjuit ca o posadă,
Tu, îngenuncheat în noapte, să te-nchini cum unui cult;
Dezbrăcată şi zurlie, îți fac îngeri pe zăpadă...
Conștiința m-asurzeşte, dar nu vreau s-o mai ascult.
 
Legendară epopee, pana mea te scrie-n lipsă,
Printre strofe cenzurate ard erori și-un Dor ascuns;
Ninge tandru pe Iubirea înghițită de eclipsă,
Busuiocul de sub pernă și un vis, nu sunt de-ajuns...
Gerul ăstei Boboteze până-n suflet mi-a pătruns.
 
Din volumul SOLDAȚII TIMPULUI
 
 
NINGE-MĂ
 
Ninge-mă-n suflet cu liniște, Iarnă,
Ninge-mă cald peste pleoape cu șoapte,
Fulgii să-ți simt ca săruturi de taină,
Ca aripi de fluturi topindu-se-n noapte.
 
Ninge-mă, Iarnă, cu patimi și vise,
Hai, ninge-mi pe trup mângâieri nesfârșite...
Îngroapă-n nămeți așteptări compromise,
Iubiri cu metehne din zodii greșite.
 
Ninge-mi cuvinte pe inimă, Iarnă,
Păstrează-mi Iubirea de-a pururea vie!
Cu fulgii răzleți în poeme o toarnă,
Fiorul, nins magic, în vers să se scrie.
 
Ninge-te-n mine cu furie, Iarnă,
Îneacă-n zăpadă pierdutele clipe!
Mai lasă-mi văpaia... și Dor, să se cearnă
Pe piele ca zbateri de ninse aripe.
 
Ninge-mă tandru c-o sfântă ninsoare,
Mă-nvăluie-n vraja Iubirii divine,
Să uit că-ntre oameni există trădare,
Să creadă-n Miracol copilul din mine.
 
Ninge-te-n sinea-mi cu Dragoste, Viață,
De-acum, sub troiene, ascunde-mi tristețea!
Ia-mi lacrima-n dar, nestemată de gheață
Și lasă-mi în schimb, foc etern, tinerețea.
 
Din volumul ALUNGAȚI DIN DESTIN
 
 
UNDE-A-NCEPUT LUMINA
 
Născuți din ”vidul absolut unde-a-nceput Lumina”
Doar Demiurgul, pentru Noi, în Rai și-asumă vina;
Particule Dumnezeiești, de Doruri malformate,
Când tălmăcim Cuvântul Său, rostim Impietate.
 
Ne-am prăbușit ca doi spioni, pe glia degerată,
C-o parașută de verb sfânt, pe cale sfâșiată;
Am reînvățat să ne hrănim c-o lingură de lemn,
Numai de post, c-am obosit păcătuind solemn.
 
Am mângâiat un vis schilod, am memorat blesteme
Acoperiți de mir și glod, Iubire, anateme.
Ne-am ridicat de la pământ, ca două cruci de sânge
Știind că-n cerul surdo-mut doar Dumnezeu ne plânge.
 
În liniștea de “gol de Timp” ce ni s-a scurs din Viață
Am sechestrat secunde seci, le-am înșirat pe-o ață...
Am învățat, ținând răboj la felul cum se moare,
Să ne-ncarnăm tot ca Noi Doi și-n ere viitoare.
 
Din volumul SOLDAȚII TIMPULUI
 
 
MI-ADUN ÎN GRABĂ VARA
 
Mi-adun în grabă Vara din câmpuri cu sânziene,
Îmi mai alint în Soare o castă dimineață.
Culeg din peșteri sfinte buchete indigene,
Să îmi descânte somnul și dragostea, o viață.
 
Închid în cartea goală frânturi de poezie
Și picături de suflet căzând din fruntea rece,
Sterg praful de pe versuri uitate-n frenezie...
Tu-mi lâncezești în suflet... în ere te-aș petrece!
 
Din sentimente-alese prinos duc la icoane,
Ți-aprind în templul minții lumini din liturghie;
Te regăsesc în slujbă prin sensul de canoane,
Ce-mpodobesc pereții cu-a sfinților urgie.
 
În drumul către Casă mi-e inima ușoară...
Pun panglici tricolore în nucul de la poartă,
În caz că treci pe-aicea, la Toamnă sau deseară,
Adus de ursitori sau poticnit de Soartă.
 
Eu ies și-aștept la bancă în nopți cu Lună plină,
Sânziana de sub pernă mi-aduce-n vis menirea;
De-mi ești Minunea Vieții sau Înger de Lumină,
Din miez de nucă verde să ne gustăm Iubirea.
 
Din volumul SANCTUARE ÎN CUVÂNT
 
TOAMNA MEA ALBASTRĂ
 
În cântecul de-o Vară, obosit
Care-a-nceput și s-a sfârșit cu Marea,
De Dorul surd, ce-n vers a poposit,
Valuri și țărm scrutează depărtarea.
 
Blânzi, pescărușii încă-mi dau ocol
Pe plaja unde Soarele dispare...
Mi-e teamă că de-adorm, nu mă mai scol
Și iarăși ne vom pierde din eroare.
 
Te mângâi tandru...te privesc dormind
Vrând să-nțeleg, ce-ți trece-acum prin minte?
Tresari ca-n nopți când mă iubeai, murind,
Rămasă fără aer și cuvinte...
 
Din cântecul ce-am îngropat în gând
A renăscut o pasăre măiastră
Când ne-am găsit, poeme vii, dansând
Pe ritm de Blues, în Toamna mea albastră.
 
Din volumul ALUNGAȚI DIN DESTIN
 
 
ULTIMUL PARIU
 
Și-adună-n poală Ierni exonerate
Grădina unde îngeri vin să doarmă
Curg musturi vii din versuri aberate...
Dezbracă-mă iubite, este Toamnă.
 
Îți scriu poeme să-ți arăt că-mi pasă,
După delir de vin și poame coapte...
Când beată de extaz dansez pe masă,
Dezbracă-te iubite, este noapte.
 
Sărută-mi trupul cotropit de brume,
Mai mușcă-mi gura, dulcea ta livadă,
Mă zboară pe-o planetă fără nume...
Semințele din mine stau să cadă.
 
De patima din încleștări mai plângem,
Îngenuncheați sub Luna argintie...
Iubindu-ne, eternități atingem,
Doi heruvimi cu aripi de hârtie.
 
Statui de jad, cu pulsul veșnic verde,
Eroi, imuni când viața ne condamnă,
Când ultimul pariu cu Noi se pierde,
Trezește-te iubite, este Toamnă!
 
Din volumul ARBORELE COSMIC

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎNTR-O LUME FĂRĂ TINE - EMINESCULUI

Într-o Lume fără Tine viața este compromisă
Existând doar, nici o lege n-aș putea să mai respect;
Printre stele spulberate și Iubire interzisă,
De atâta Dor și jale, ritmul mi s-ar rupe-n piept.

Într-o lume fără Tine se dezlănțuie Tsunamis,
Din Oceanul Poeziei o băltoacă-a mai rămas...
Versul dus e-n Babylonia, la regina Semiramis,
Ce-a plantat rebel grădina, suspendând-o într-un vas!

Într-o lume fără Tine, Cerul se mai naște-odată,
Fără stele, flori albastre și rubine-arzând Apus...
Ești Luceafăr în vacanță pe-o Lactee explodată,
Prin ninsoarea de cenușă îngeri cad cu josu-n sus.

Într-o lume fără Tine ignoranța-i fără preget,
Înțelepții sorții noastre nu au existat nicicând;
Doar păpuși robotizate, fungusuri crescând pe cuget,
Toți, pe rafturile vieții, stranii cărți fără vreun rând.

Într-o lume fără Tine e Lumina întuneric,
Rugile, fără vreo noimă, se înșiră-n acatist;
Raiul nu e ce crezut-am, iar Pământul nu e sferic...
Fără Tine, Eminescu, nici n-aș vrea să mai exist.

Din volumul ALUNGAȚI DIN DESTIN


MAI EXIȘTI...

Mai exiști, prins pe părți, între pagini de-album
În scrumiera din hol, printre vise de scrum
Într-un vers ofilit, aninat între nopți,
Într-un cult încropit, ieri, din strugurii copți.

Mai exiști în grădini, când încerc să respir,
Devenit, prin “default”, pentru flori cimitir...
Într-o viață de pom ca un “blank” testament
Printre frunze scriind artă-n zbor, pe ciment.

Mai exiști prin scrisori parfumate cu soc
În oglinda de-argint numărând ani ad-hoc,
Într-un cufăr închis venerându-mi străbuni...
Mai exiști prin enigme-ncifrate-ntr-o Luni.

Mai exiști printre sfinți, între pietre-n pârâu,
Într-o viață închisă în bobul de grâu,
În geamlâcul antic, în pereții crăpați,
În copacii bătrâni ce-au căzut fulgerați.

Mai exiști, cât mai simt, poate-un Timp limitat,
Într-un zâmbet sfios, generos aruncat
Peste ochii iubiți ce te caută triști
Peste tot... dispărut, Tot, în mine exiști.

Vin volumul RĂDĂCINI SOLARE


PLOUĂ CU VIAȚĂ ÎN GRĂDINA MEA

Plouă cu viață în grădina mea,
Iar eu tresar și mă gândesc la tine...
Te văd prin trandafiri, printre verbine
Și parcă tot aștept s-apari cumva.

M-am îmbrăcat cu rochia albastră
Cea cu bretele, care-ți place ție
Mi-ai recunoaște trupul dintr-o mie,
E providentă întâlnirea noastră.

Pe pielea-mi sidefie se reflectă
Sărutul tău din margine de noapte,
Parfumul greu strivit pe buze coapte
Când clipa se topea în noi, perfectă.

Sunt tot desculță precum m-ai lăsat,
Prin iarba viselor pășesc cu sfială...
Să nu disturb plăcerea c-o vocală,
Las să vorbească sufletu-mi curat.

Plouă cu viață în grădina mea,
Privirea ta mă soarbe... și-n tăcere
Ne savurăm iubirea c-o durere
Și-o nebunie, ce n-am știut avea.

Din volumul ALUNGAȚI DIN DESTIN


LACRIMĂ SOLARĂ

De Dor nebun n-am Aer, nici Apa nu mă spală,
Mi-ești Soare-albastru-n minte, Iubire fără seamăn...
În Noaptea de Sânziene, dansând sub Stele goală,
Te chem cu Focul Sacru în sufletul meu geamăn.

Am aruncat în flăcări lavandă, iasomie,
Să țină la distanță tot anul duhuri rele,
Trimis-am cu ofrande, sub Luna argintie,
Lumină plutitoare, să le-mbunez pe Iele.

În geana Dimineții mă tăvălesc prin rouă,
Descânt și-adun din câmpuri sânziene și cicoare
De Sărbătoarea Verii, purtând o IE nouă,
Îmi împletesc cunună, iar ție cingătoare.

Înalț o rugăciune spre bolta larg deschisă,
În sân ascund dorințe și buruieni cu leacuri,
Aștept să se-mplinească Minunea cea promisă,
Când Zâne-n dans presară Pământ sfințit pe lacuri.

Așa, purificată, mă-ndrept spre Răsăritul
Cuvântului în transă ce n-a știut să moară...
Poetizând Solstițiul, când se încheie Ritul
Și ultimele raze cu Cerul mă-mpresoară,
M-aștern pe-altar la Sarmi, o Lacrimă Solară.

Din volumul NOVA


MACI STELARI

Tot aștept, de-o veșnicie, maci stelari să-mi înflorească
Pe planeta-n care Vara iar întârzie, incertă...
Mi-ai pus Har în nori și fluturi, Zen în muzica cerească,
Dar tu știi că-n boli de suflet doar Iubirea e expertă.

Nu m-ajută că am aripi și în tâmple-mi cântă îngeri
Zborul își reneagă rostul, cu o țintă spre niciunde;
Văd cum te separi de vise și de gânduri ars, cum sângeri,
Căci de Dragostea nebună, n-avem Cer spre-a ne ascunde.

Chiar și trupul își deplânge unduirea prin Destine
Și enigma, ca o Mare de nisipuri inundată;
Rațiunea-mi șterge pașii de pe plajele pristine,
Unde-mbrățișând uimirea, libertatea mi-e trădată.

Nu-mi mai sunt de leac cuvinte, zâmbetul e o fațadă,
Pentru mintea-mi transcendentă nu există vindecare.
Îngerii mi-i țin în lanțuri, ca din Rai să nu mai cadă
Și-i criptez tristeții chipul sub o mască de candoare.

Maci deconectați de inimi suferă debusolare
Fără vreun reper terestru, au motiv să evadeze;
Câmpurile-nsângerate, devenite închisoare,
Își extrag din noi Lumina și-un sărut să epateze.

Algoritmuri vechi disturbă patosul din declamații
În văzduh, cu sateliții, Dorul și-a trimis ortacii
Entități îndrăgostite suferă, cum vezi, mutații...
Timpul se recalculează cu secvența Fibonacci
N-avem înc-o veșnicie să-nflorești, în mine, macii.

Din volumul PERFECT 10
 

DE DRAGUL EMINESCULUI

DE-AȘ FI EU

De-aș fi eu, Veronica Micle,
Iubirea marelui Poet,
Ți-aș cere să m-adori prin sigle,
Nu să m-ascunzi într-un sonet.

Dacă aș ști că ai trecut
De-atâtea ori, pe strada mea,
La plopi, să-mi spună aș fi cerut,
Să pot să ies în calea ta.

De-ai fi Luceafăr ce-mi tânjește
În miez de noapte la ferești,
Ți-aș scrie versuri nebunește,
În vers, etern să mă iubești.

Dumnezeiește de-ai zbura,
Un Vis, în Visul meu de fată,
În Înger alb m-aș întrupa,
De Nemurire vinovată.

De-ai fi Iubirea ce apare
Cu-alai de stele-n calea mea,
Eu m-aș preface într-o Floare
Albastră de “nu-mă-uita.”

Steaua de-aș fi, ce a răsărit
Din al tău Dor, în Necuprins,
La tine îndată aș fi venit
Să-mi fii Amor, prin ani nestins.

Lumina-mi sacră să se cearnă,
N-aș aștepta de Veșnicii...
Ți-aș străluci pe brațe-n Iarnă,
Nu voi Icoană rece-a-ți fi.

Și te-aș iubi ca o nebună,
Un Nufăr Alb pe lac de-aș fi...
Cât stele sunt pe cer și Lună
Cu dulci săruturi te-aș topi!

De-o fi s-aud cântări de bucium
În Sara ce pe deal se lasă,
Lăsa-voi tot al lumii zbucium,
La tine să mă-ntorc, Acasă.

Din volumul PUNTE SPRE ANDROMEDA
 

ÎN LUMEA MEA DE FIER ȘI PÂINE

În lumea mea de fier și pâine
Simbolic te-ai născut, Măiastră,
Să scrii cu ciocul pe fereastră...
Dezacordat ți-e-n voce, Mâine.

În lumea mea de fier și pâine
Copiii sunt deja bătrâni,
Bătrânii sunt atei, nebuni
Și fiecare are-un câine.

De fier și pâine-i lumea mea,
Ce-adună-orezul în depozit;
Noi Africii-i plătim impozit
În apă ce se poate bea.

În lumea mea de fier, bătută,
Cresc pâini, bogaților decor,
Săracii, triști, de foame mor,
Privirea, implorând tăcută.

De pâine-i lumea mea...și fier,
De tancuri, nave și blindate,
Mimând invazii repetate...
Prin tot ce-n viață-i efemer.

Ni-e "apa dulce" lux pierdut,
Un sfert de secol poate-avem...
S-o bem, nu să ne îmbăiem;
De pâine-i lumea, fier bătut.

În lumea mea de fier și pâine
“Cuplul modern” nu vrea copii...
Toți construiesc Episcopii,
Dar nimeni nu mai crede-n "Mâine."

Din volumul SPIRIT SACRU
 
 
MAI EXIȘTI...
 
Mai exiști, prins pe părți, între pagini de-album
În scrumiera din hol, printre vise de scrum
Într-un vers ofilit, aninat între nopți,
Într-un cult încropit, ieri, din strugurii copți.
 
Mai exiști în grădini, când încerc să respir,
Devenit, prin “default”, pentru flori cimitir...
Într-o viață de pom ca un “blank” testament
Printre frunze scriind artă-n zbor, pe ciment.
 
Mai exiști prin scrisori parfumate cu soc
În oglinda de-argint numărând ani ad-hoc,
Într-un cufăr închis venerându-mi străbuni...
Mai exiști prin enigme-ncifrate-ntr-o Luni.
 
Mai exiști printre sfinți, între pietre-n pârâu,
Într-o viață închisă în bobul de grâu,
În geamlâcul antic, în pereții crăpați,
În copacii bătrâni ce-au căzut fulgerați.
 
Mai exiști, cât mai simt, poate-un Timp limitat,
Într-un zâmbet sfios, generos aruncat
Peste ochii iubiți ce te caută triști
Peste tot... dispărut, Tot, în mine exiști.
 
Vin volumul RĂDĂCINI SOLARE
 
VOLUNTARĂ
Când mă “muști” prin cuvânt și-mi surâzi înțelept,
Când de Dor mă topesc și-mi dau voie să plâng,
Mâna ta mi-este cuib, sus, pe umărul stâng
Gura ta mi-este stâlp pentru umărul drept.
 
Când de Dragoste mor și îmi vine să strig,
Îți simt sufletul blând alinându-l pe-al meu
Și nimic nu e trist și nimic nu-i prea greu
Sub mantaua kaki, când în gânduri mi-e frig.
 
Când de Tine mi-e nor și mi-e Toamnă în vers
Frunze cad în potop peste ochi buclucași;
Aplicații pe munți fură ritmul din pași...
Se-nchistează Iubiri în decor ce s-a șters.
 
Când de Viață mi-e mult și îmi vine să fug
Înspre Cerul bizar, ca o mare de foc,
Deodată-nțeleg că în tine n-am loc;
Voluntară mă las să mă-nlănțui pe rug...
Doar așa pot s-ajung iar Acasă, în crug.
 
Din volumul INFINIT
 
DESCÂNT DE IARNĂ
 
Iarnă, ninge-mă pe față
Și botează-mă cu gheață!
Adu-mi Magic pe Pământ,
Fulguială și Descânt.
 
Dragul meu să nu mă uite
Între ghețurile mute,
Scrie-i dulce născoceală
Pe ferestre, cu beteală.
 
Poartă-l, Iarnă, către mine
Pe sub Cerul de rubine!
Prin ninsorile de-argint
Trupul meu de mărgărint
 
Să îi fie zbor spre Soare,
Stea sau Lună gânditoare,
Casa viselor, uimirea
Ce-i va-nflăcăra privirea.
 
Fă-i mai scurtă calea lungă
Brațe-ntinse să-mi ajungă;
Iar când vine, nu-mi mai plece
Către lumea lui cea rece.
 
Iarnă, ningi pe pielea mea,
Înfāșoară-mi inima,
Fă-mă dulce, dă-mi Cuvinte,
Gura-i caldă să m-alinte!
 
Fă-mă flacără nestinsă
Prin pădurea cu Dor ninsă,
Iar în nopți cu stele treze
Și iubiri pe metereze,
Lupul Alb să ne vegheze!
 
Din Volumul "DESCÂNTECELE FLORILOR“
 
 
DIN FLORI DE CÂMP UITATE
 
Din flori de câmp uitate am meșterit buchete,
Să țină Vara toată, într-un borcan verzui.
Le-am pus lângă fereastră, să moară pe-ndelete,
Tandem cu-n Timp ce-mi bate, pe umeri, coporâi.
 
Un aer pur, de munte, intrându-mi prin perdele,
Cu iz de “casa mare”, plocad la râu spălat,
În vis alb, de copilă, mă poartă printre stele, 
Acolo unde anii nu-nseamnă c-am plecat.
 
Ca ieri, ferice-Acasă, mă așteptau Bibica,
O cană cu cireșe și-un colț de cozonac;
Cu mâinile trudite îmi aranja panglica,
În pletele rebele, cu drag, punea un mac.
 
Pe creștet, cu blândețe, îmi închina o cruce,
În gând zicea de-ndată descântul potrivit;
Iar lacrima-i, baticul s-o zvânte n-o s-apuce,
Căzută-i la troiță, pe sfinți ce-au ruginit.
 
Mi-adun Muscelu-n suflet, în Veri, pe apucate,
Parfum de Dor răzbate din tot ce eu iubesc;
Când împletesc buchete din flori de câmp uitate,
Sub brazdă-n urma coasei, copil, mă regăsesc.
 
Din volumul SANCTUARE ÎN CUVÂNT
 
 
DESCÂNT SĂ NU MĂ MAI POȚI UITA
 
Te descânt să-ți ardă-n sânge patimi, doruri şi colinde,
Suflet ce pe-un vers se vinde și pe-un pui de Lup ce plânge...
Să te pierzi, să flămânzeşti, prin pădurea neumblată
Dintr-o inimă de fată ce-a crezut că o iubeşti.
 
Să ți se-ncâlcească paşii-n ramuri albe de sovârf...
Drumu-l lasă, către vârf, doar nesincerii şi laşii.
Când îți ies cu Lupii-n cale, să te-ascunzi în ochii mei,
Să nu-ncerci să fugi de ei, să nu te opreşti în vale!
 
Te descânt să-ți uiți Cuvântul, dacă nu-i scris pentru mine,
Să nu ştii de-s zări senine, dincotro va bate vântul...
Să rămâi fără de fluturi, cei ce eu ți i-am trimis,
Să-şi transforme-n al tău vis aripile-albastre-n scuturi.
 
Să nu ştii de-i Dimineață sau veghezi în miez de Noapte,
Să nu ştii de-n buze coapte ți-aduc Foc, sau vin cu gheață...
Să nu te clătească Marea...Printre valuri înspumate,
Dorurile tale toate s-or cristaliza ca sarea.
 
Te descânt și te „Deochi“ să îți ard în gând mereu,
Să te-nțepe sânul meu, cel din stânga, drept în ochi...
Şi orice vei încerca, chipul meu de Lup să-l vezi
Dac-adormi, să mă visezi...să nu mă mai poți uita!
 
Din volumul SPIRIT SACRU
 
 
CU FRUNZELE DIN NOI
 
Lumina din gutuie e-nchisă-n felinar,
Culorile divine de moarte n-au habar...
Perdelele de ceață ne-au separat de-un mit
În care Toamna noastră de Dor s-a ofilit.
 
Ne-am îmbrăcat cu brume sfiite goliciuni,
În clipe decisive să credem în minuni...
Ne-am înălțat spre Soare privirile, orbind
Și am învins războaie cu inimi doar, iubind.
 
Presimt un aer altfel, plămâni filtrează nori...
Ne-mbrățișăm copacii, ne respirăm prin flori,
Fiind una cu pământul în care dorm străbuni,
Ce ne reglează pulsul, să stăm viteji, imuni.
 
Octombrie sfârșește în limbile de foc,
Când Geto-Daci se-adună cu lupii la un loc;
Schimbarea e vestită de-un urlet iminent,
Care deschide Bolta ce stele-și plânge, lent.
 
Simt cum pătrund în oase, în sânge mi se strâng,
Noiembrie plusează, mi-aprinde flancul stâng.
Sunt fără apărare, îmi pune-n brațe frig,
Mi-a luat din suflet vocea, să nu pot să te strig.
 
Te mai sărut odată prelung și pătimaș,
Prin față-mi trece-un înger drapat într-un răvaș.
De-acum nu suntem oameni, ne transformăm în ploi...
Și cad... și cazi din Ceruri, cu frunzele din noi.
 
Din volumul RĂDĂCINI SOLARE