Moara cu noroc - fragment

— Omul sã fie mulţumit cu sãrãcia sa, cãci, dacã e vorba, nu bogãţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi sã faceţi dupã cum vã trage inima, şi Dumnezeu sã vã ajute şi sã vã acopere cu aripa bunãtãţii sale. Eu sunt acum bãtrânã, şi fiindcã am avut şi am atât de multe bucurii în viaţã, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mã tem ca nu cumva, cãutând acum la bãtrâneţe un noroc nou, sã pierd pe acela de care am avut parte pânã în ziua de astãzi şi sã dau la sfârşitul vieţii mele de amãrãciunea pe care nu o cunosc decât din fricã. Voi ştiţi, voi faceţi; de mine sã nu ascultaţi. Mi-e greu sã-mi pãrãsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mã cuprinde un fel de spaimã când mã gândesc sã rãmân singurã într-însa: de aceea, poate cã mai ales de aceea, Ana îmi pãrea prea tânãrã, prea aşezatã, oarecum prea blândã la fire, şi-mi vine sã râd când mi-o închipuiesc cârciumãriţã.
— Vorbã scurtã, rãspunse Ghiţã, sã rãmânem aici, sã cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblã toatã sãptãmâna în opinci ori desculţi, iarã dacã duminica e noroi, îşi duc cizmele în mânã pânã la bisericã, şi sã ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iarã d-ta la tustrei. Iacã liniştea colibei.
— Nu zic, grãi soacra aşezatã. Eu zic numai ce zic eu, vã spun numai aşa, gândurile mele, iarã voi faceţi dupã gândul vostru, şi ştiţi prea bine cã, dacã voi vã duceţi la moarã, nici vorbã nu poate fi ca eu sã rãmân aici ori sã mã duc în altã parte: dacã vã hotãrâţi sã mergeţi, mã duc şi eu cu voi şi mã duc cu toatã inima, cu tot sufletul, cu toatã dragostea mamei care încearcã norocul copilului ieşit în lume. Dar nu cereţi ca eu sã hotãrãsc pentru voi.
— Atunci sã nu mai pierdem vorba degeaba: mã duc sã vorbesc cu arândaşul, şi de la St. Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastrã.
— În ceas bun sã fie zis, grãi bãtrâna, şi gând bun sã ne dea Dumnezeu în tot ceasul!
De la Ineu drumul de ţarã o ia printre pãduri şi peste ţarini lãsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile vãilor. Timp de un ceas şi jumãtate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi dupã ce ai coborât iar în vale, trebuie sã faci popas, sã adapi calul ori vita din jug şi sã le mai laşi timp de rãsuflare, fiindcã drumul a fost cam greu, iarã mai departe locurile sunt rele.
Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumeţul se bucurã când o zãreşte din culmea dealului pleşuv, cãci, venind despre locurile rele, ea îl vesteşte cã a scãpat norocos, iarã mergând spre ele, la moarã poate sã gãseascã ori sã aştepte alţi drumeţi, ca sã nu plece singur mai departe.
Şi fiindcã aici se opresc toţi drumeţii, încetul cu încetul s-a fãcut bãtãturã înaintea morii, şi oarecum pe nesimţite moara a încetat a mai mãcina şi s-a prefãcut în cârciumã şi loc de adãpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucã pe drum. În cele din urmã, arândaşul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de cîteva sute de paşi de la râuleţ, iarã moara a rãmas pãrãsitã, cu lopeţile rupte şi cu acoperãmântul ciuruit de vremurile ce trecuserã peste dânsul.
Cinci cruci stau înaintea morii, douã de piatrã şi trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu ţircãlamul şi vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeţ cã aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scãpat altul de o primejdie.
Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniserã cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânãrã şi cu soacrã-sa cea bãtrânã, cãci ei nu primeau pe drumeţ ca pe un strãin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multã vreme la casa lor. Abia trecuserã dar câteva luni dupã St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau cã o sã facã popas la Moara cu noroc, ci cã se vor opri la Ghiţã, şi toatã lumea ştia cine e Ghiţã şi unde e Ghiţã, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghiţã.
Iarã pentru Ghiţã cârciuma era cu noroc. Patru zile pe sãptãmânã, de marţi searã pânã sâmbãtã, era mereu plinã, şi toţi se opreau la cârciuma lui Ghiţã, şi toţi luau câte ceva, şi toţi plãteau cinstit.
Sâmbãtã de cu searã locul se deşerta, şi Ghiţã, ajungând sã mai rãsufle, se punea cu Ana şi cu bãtrâna sã numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, cãci doi erau acum, iarã bãtrâna privea la câteşi-patru şi se simţea întreţinutã, cãci avea un ginere harnic, o fatã norocoasã, doi nepoţi sprinteni, iarã sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig fãcut cu bine.
Duminicã dimineaţã Ghiţã punea calul la teleagã şi bãtrâna se ducea la bisericã, fiindcã bãtrânul, fie iertat, fusese cojocar şi cântãreţ de stranã, şi aşa, mergând la bisericã, ea se ducea parcã sã-l vadã pe el.
Când bãtrâna pleca la bisericã, toate trebuiau sã fie puse bine la cale, cãci altfel ea odatã cu capul nu ar fi plecat. Încã sâmbãtã dupãamiazãzi sluga trebuia sã râneascã grajdul, curtea şi locul de dinaintea cârciumii, în vreme ce bãtrâna şi Ana gãteau cârciuma pentru ziua de duminicã. Duminicã în zori bãtrâna primenea copiii, se gãtea de sãrbãtoare, mai dãdea o raitã prin împrejur, ca sã vadã dacã în adevãr toate sunt bine, apoi se urca în teleagã.
Ana şi Ghiţã îi sãrutau mâna, ea mai sãruta o datã copilaşii, apoi zicea: "Gând bun sã ne dea Dumnezeu!", îşi fãcea cruce şi dãdea semn de plecare.
Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, cãci trebuia sã plece singurã şi sã-i lase pe dânşii singuri la pustietatea aceea de cârciumã.
Dacã aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţarã şerpuind spre culme, iarã la vale, de-a lungul râuleţului, cât strãbate ochiul, pânã la câmpia nesfârşitã, afarã de câţiva arini ce stãteau grãmadã din jos pe podul de piatrã, nu zãreai decât iarbã şi mãrãcini. La deal valea se strâmteazã din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul râuleţului se întind douã şiruri de sãlcii şi de rãchite, care se îndeasã mereu, pânã se pierd în crângul din fundul vãii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei pãduri de stejar, iarã pe dealul de la dreapta stau rãzleţe rãmãşiţele încã nestârpite ale unei alte pãduri, cioate, rãdãcini ieşite din pãmânt şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumãtate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasã croncãnind de la deal înspre câmpie; fundul vãii, în sfârşit, se întunecã, şi din dosul crângului depãrtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, darã pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu pãduri posomorâte, ce se ridicã şi se grãmãdesc unul peste altul, pânã la muntele Bihorului, de pe ale cãrui culmi troienite se rãsfrâng razele soarelui de dimineaţã.
Rãmânând singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţã priveşte împrejurul sãu, se bucurã de frumuseţea locului şi inima îi râde când Ana cea înţeleaptã şi aşezatã deodatã îşi pierde cumpãtul şi se aruncã rãsfãţatã asupra lui, cãci Ana era tânãrã şi frumoasã, Ana era fragedã şi subţiricã, Ana era sprintenã şi mlãdioasã, iarã el însuşi, înalt şi spãtos, o purta ca pe o panã subţiricã.
Numai câteodatã, când în timp de noapte vântul zgâlţâia moara pãrãsitã, locul îi pãrea lui Ghiţã strãin şi pustiicios, şi atunci el pipãia prin întuneric, ca sã vadã dacã Ana, care dormea ca un copil îmbãiat lângã dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, şi s-o acopere iar.
Cât ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iarã unde sunt multe turme, trebuie sã fie şi mulţi pãstori. Dar şi porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de tot felul, şi de rând, şi de mâna a doua, ba chiar şi oameni de frunte.
O turmã nu poate sã fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi mii de porci, trebuie sã fie sute de turme, şi fiecare turmã are câte un pãstor, şi fiecare pãstor e ajutat de cãtre doi-trei bãieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacã turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pãdure la turma de grãsuni, ai cãror pãrinţi buni şi strãbuni tot pãstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limba lor pãstoreascã, pe care numai ei o înţeleg. Şi fiindcã nu-i neguţãtorie fãrã de pagubã, iarã pãstorii sunt oameni sãraci, trebuie sã fie cineva care sã rãspundã de paguba care se face în turmã: acest cineva este "sãmãdãul", porcar şi el, dar om cu stare, care poate sã plãteascã grãsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea sãmãdãul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru şi neîndurat, care umblã mereu cãlare de la turmã la turmã, care ştie toate înfundãturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei rãi, de care tremurã toatã lunca şi care ştie sã afle urechea grãsunului pripãşit chiar şi din oala cu varzã.
Şi dacã lumea zice cã locurile de lângã Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decât sã-l întrebi pe vreunul dintre sãmãdãi, şi el ţi-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune şi cine le primejduieşte; dar sãmãdãul e, mai presus de toate, om tãcut, şi dacã îl întrebi asemenea lucruri, el rãspunde: "Nu ştiu, n-am vãzut, am atâtea şi atâtea turme în rãspunderea mea şi nu mã pot strica cu oamenii". El ştie ce ştie, numai pentru nevoile lui.
Veneau câteodatã pe la cârciuma lui Ghiţã şi porcari, nişte oameni îndeobşte înalţi şi bine fãcuţi, cu cãmaşa neagrã şi cu pãrul strãlucitor de untura cea multã şi cãzut în plete lungi şi rãsucite asupra grumajilor goi; oameni erau şi ei, chiar oameni cinstiţi, care mãnâncã, beau şi plãtesc.
Într-o zi de luni au venit trei inşi în cãruţã cu osiile de fier, uşuricã şi trasã de doi cai frumoşi, dintre care însã unul mai mare şi altul mai mic. În cãruţã nu era nici scaun, nici fân, ci unul dintre porcarii unsuroşi mâna caii, stând în picioare, iarã ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite în verde, ca şi când n-ar fi venind decât de aci din apropiere.
"Ãştia nu prea îmi par a oameni buni", îşi zise Ghiţã când îi vãzu sãrind din cãruţã şi privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici şi acum nu gãsesc nici locul, nici oamenii ca odinioarã.
Ei întrebarã dacã n-a fost sãmãdãul pe acolo, puserã sluga sã deshame caii, sã-i adape şi sã le dea ovãz, apoi intrarã, bãurã fiecare cât trei inşi la un loc şi plecarã cu un "noroc bun".
— Bine, dar n-au plãtit, grãi bãtrâna nedumeritã.
— Lasã, cã m-am înţeles eu cu dânşii, rãspunse Ghiţã, apoi se duse pe ici în colea, ca nimeni sã nu-i vadã faţa şi ca nu cumva nevasta sã-l întrebe: "Ce ai, Ghiţã?"
Peste puţin sosi şi sãmãdãul, vestitul Licã Sãmãdãul, la Moara cu noroc.
Licã, un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscãţiv şi supt la faţã, cu mustaţa lungã, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Licã era porcar, însã dintre cei ce poartã cãmaşã subţire şi albã ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tãiate şi cu ghintuleţe de aur.
El îşi opri calul înaintea cârciumii, aruncã o privire la Ana, apoi alta la bãtrâna care şedeau pe laiţa de lângã masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raitã primprejur, apoi întrebã unde-i cârciumarul.
 
  

Ioan Slavici - Opere


Popa Tanda - fragment

Ierte-l Dumnezeu pe dascãlul Pintilie! Era cântãreţ vestit. Şi murãturile foarte îi plãceau. Mai ales dacã era cam rãguşit, le bea cu gãlbenuş de ou şi i se dregea organul, încât rãsunau ferestrele când cânta Mântuieşte, Doamne, norodul tãu! Era dascãl în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi socotealã, pomeni şi ospeţe de bogat. Iarã copii n-avea dascãlul Pintilie decât doi: o fatã, pe care a mãritat-o dupã Petrea Ţapului, şi pe Trandafir, pãrintele Trandafir, popa din Sãrãceni.
Pe pãrintele Trandafir sã-l ţinã Dumnezeu! Este om bun; a învãţat multã carte şi cântã mai frumos decât chiar şi rãposatul tatãl sãu, Dumnezeu sã-l ierte! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpãnit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este pãrintele Trandafir. Adunã din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca sã aibã pentru sine şi pentru alţii.
Mult s-a ostenit pãrintele Trandafir în tinereţea lui. Şcolile cele mari nu se fac numai iac-aşa, mergând şi venind. Omul sãrac şi mai are, şi mai rabdã. Iarã cu capul se lucreazã mai greu decât cu sapa şi cu furca. Dar toate s-au fãcut şi nici n-au rãmas lucru zadarnic. Trandafiricã a ajuns popã în satul tãtâne-sãu, în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socotealã, dar la pomeni şi la ospeţe pãrintele Trandafir nu mergea bucuros.
Minunat om ar fi pãrintele Trandafir dacã nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbã, cam aspru la judecatã: prea de-a dreptul, prea verde-fãţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în faţã, dacã i s-a pus ceva pe inimã. Nu e bine sã fie omul aşa. Oamenii se prea supãrã când le luãm cãciula din cap. Şi e bine sã trãim bine cu lumea. Aceasta s-a vãzut şi cu alde pãrintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut sã stea în Butucani. Când una, când alta: odatã da cu vorba-n sãteni, altã datã-n protopop. Şi este ştiut cã, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie sã nu facã multã vorbã. Decât vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înţeles. Iar asta pãrintele Trandafir nu voia s-o priceapã.
Nu-i vorbã! drept avea pãrintele Trandafir. Este numai cã dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie sã şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu rãstoarnã muntele, dar îl poate muta din loc: încet însã, încet, bucãţicã dupã bucãţicã. Poate cã ştia şi pãrintele cã este aşa în lume; dar el avea legea lui: "Ce-i drept şi adevãrat, nici la dracul nu-i minciunã!" Acesta era cuvântul lui; cu acest cuvânt şi-a fãcut şi calea din Butucani... Adicã nu tocmai el a fãcut-o, ci sãtenii. O vorbã şi încã ceva, pentru mai bunã înţelegere, la protopop, o cale la episcopie, şi aici o vorbã bunã de la protopop: lucrurile se fac, numai dacã le ştim face. Cu mult, cu puţin, pãrintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sãrãceni — pentru buna înţelegere între credincioşi.
Popã-n Sãrãceni? Cine ştie ce vrea sã zicã popã-n Sãrãceni! Dar aşa-i trebuie pãrintelui Trandafir! Cine vrea sã sarã peste groapã, arunce-şi mai-nainte desagii peste ea. Pãrintele Trandafir n-avea însã decât nevastã şi doi copii: desagii îi erau deşerţi. Pentru aceea îi era atât de greu sã sarã din Butucani la Sãrãceni.
*
Pe Valea-Seacã este un sat pe care oamenii îl numesc Sãrãceni. Un sat "Sãrãceni" pe o vale "seacã": mai rãu nu poate sã sune însemnarea unui loc.
Valea-Seacã! "Vale", pentru cã este un loc închis între munţi; "seacã", pentru cã pârâul ce şi-a fãcut cale pe mijlocul vãii este sec aproape întregul an.
Iatã cum stã valea. În dreapta este un deal numit Râpoasa. În stânga sunt alte trei dealuri numite: Faţa, Gropniţa şi Aluniş.
Pe Râpoasa cresc stânci; pe Faţa sunt holde; pe Gropniţa este satul, iarã pe Aluniş sunt mormintele satului între aluni şi mesteacãni.
Aşa-n dreapta şi aşa-n stânga: dar lucrul de cãpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine.
Dincolo, peste Râpoasa, este Valea-Rãpiţii, o vale mai adâncã decât Valea-Seacã şi numitã aşa pentru cã prin ea curge Rãpiţa. Rãpiţa este supãrãcioasã, mai ales în timp de primãvarã, iar pârâul de pe ValeaSeacã este un crac al Rãpiţii. Primãvara, când se topeşte neaua pe munţi, Rãpiţa se supãrã, varsã o parte din mânia ei în cracul de pe Valea-Seacã, şi asta înceteazã de a mai fi "seacã". În câteva ceasuri Sãrãcenii sunt numai prea bogaţi în apã. Aşa o pat aproape în fiecare an. Când semãnãturile din vale par mai frumoase, Valea-Seacã minte cu numele şi spalã tot ce-i picã în cale.
Ar fi încã bine dacã aceastã nãpãdire ar ţinea numai scurtã vreme. Apa rãmâne însã pe vale, formând multe locuri de adãpost pentru neamul broscãresc.
Iarã în locul grânelor, pe lângã bãlţi, cresc rãchite şi se îmbuibã sãlcişul.
Este oare minune dacã în urma acestora sãrãcenenii s-au fãcut cu vremea cei mai leneşi oameni!? Este nebun acela care seamãnã unde nu poate secera ori unde nu ştie dacã va putea ori nu sã secere. Pe Faţa locul este nisipos, grâul creşte cât palma şi pãpuşoiul cât cotul; pe Râpoasa nici murele nu se fac, iar în vale apa mãnâncã rodul. Unde nu e nãdejde de dobândã lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine lucreazã vrea sã câştige, iarã sãrãcenenii şi-au fost scos gândul de câştig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnaţi sã lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinşi la rãcoare; nu puteau, îşi mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna... vai şi amar!
Iar cine e deprins cu rãul, la mai bine nici nu gândeşte; sãrãcenenilor le pãrea cã, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apã, pasãrea-n aer, cârtiţa în pãmânt şi sãrãcenenii în sãrãcie!
Sãrãcenii? Un sat cum Sãrãcenii trebuie sã fie. Ici o casã, colo o casã... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcã n-au ce îngrãdi; uliţã este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casã: fumul aflã cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcã tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clãdite laolaltã, un acoperiş din paie amestecate cu fân, un cuptor de imalã cu prispa bãtrâneascã, un pat alcãtuit din patru ţapi bãtuţi în pãmânt, o uşã fãcutã din trei scânduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place sã-şi facã altul mai pe plac.
În vârful satului, adicã la cel mai înãlţat loc, este o alcãtuialã pe care sãrãcenenii o numesc "bisericã". Ce sã fie asta? Este o grãmadã de groşi bãtrâni, puşi unii peste alţii în chip de pereţi. În vremile bãtrâne, cândva, nu se ştie când, acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum însã, nici asta nu se ştie de când, ei se aflã în supusã plecare spre acea parte, care avea sã ţinã locul unui turn. Asta pentru cã stâlpii din faţã, fiind putreziţi de când a bãtut vântul cel mare, s-au plecat spre rãbdãtorul pãmânt, trãgând cu sine întreaga alcãtuialã. Aşa a şi rãmas apoi, fiind biserica, cel puţin în Sãrãceni, un lucru de prisos.
Popã? Se zice cã nu e sat fãrã de popã. Pesemne cine-a fãcut zicala asta n-a ştiut de Sãrãceni. Sãrãcenii erau un sat fãrã popã. Adicã era sat cu popã, numai cã popa lor totdeauna era popã fãrã sat. Un lucru singur în felul lui cu Sãrãcenii ãştia. Mai cã n-a fost încã popã care sã fi stat mai mult decât trei zile în Sãrãceni; şi care a stat mai multã vreme aici s-a curãţit de pãcate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Popa Tanda - continuare fragment

Iar acum pãrintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocãinţã. El nu mai putea sã aştepte cã va face ca alţii, sã vinã o zi, sã stea alta şi sã se ducã în a treia. Ştia cã s-a pus prea rãu la protopop pentru ca sã poatã crede cã-l va trimite în alt sat. Iarã fãr' de sat nu putea sã rãmânã. Popã fãr' de sat; roatã fãr' de car, jug fãr' de boi, cãciulã pusã într-un vârf de par. Îşi puse dar de gând ca s-o ieie precum i se face, sã facã din nevoie drag şi sã stea bucuros în Sãrãceni. Era un sat cel puţin de nume: nimeni nu putea zice "cã e popã fãr' de sat". Şi într-adevãr, mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut gãsi. Traista popii se potrivea cu pragul poporenilor.
Chiar de la început, pãrintele Trandafir a înţeles un lucru: cum cã în Butucani era mai bine decât în Sãrãceni. Oamenii aveau câte ceva; iarã de unde este poţi lua. În Sãrãceni însã toate încuietorile erau de lemn. Şi apoi pãrintele judeca: popa face treaba satului, iar satul sã îngrijeascã de traista popii.
Multã vreme n-a trecut pânã ce pãrintele a început sã prindã încredinţarea cã cu desãvârşire proşti n-au fost oamenii care au început cu pomenile şi cu ospeţele. "Este un lucru folositor, zicea el, când oamenii se adunã spre a se mângâia şi veseli împreunã. Chiar Mântuitorul a început cu pomenile şi cu nunta de la Cana Galileii." Aşa gândea acum pãrintele Trandafir: dar în Sãrãceni nu erau nici pomeni, nici ospeţe.
"Un lucru! îşi zise pãrintele mai în urmã. În satul sãrac popa nici spice n-are de unde culege. Câtã vreme vor fi sãrãcenii leneşi, ei vor rãmânea sãraci şi eu flãmând!" Îşi puse dar de gând ca sã facã din poporenii sãi oameni harnici.
Omul harnic mãnâncã piatrã, scoate caş din apã de baltã şi secerã fir de grâu unde au crescut cucute.
"Apoi, sfârşi popa, când are vaca hranã, ea nu rãmâne stearpã!" Aşa a zis; aşa s-a pus sã şi facã. Un om care n-are ce sã mãnânce îşi face treabã din treaba altora. Nici acum nu face bine! Orbul n-ajutã pe olog; flãmânzii nu-ndreaptã treaba satului; când gâştele pãzesc stratul, puţin îi rãmâne grãdinarului. Ei, dar pãrintele Trandafir e vârtos la cap: unde pleacã, merge şi ajunge, ori moare pe drum.
*
În cea dintâi duminicã, pãrintele Trandafir ţine o predicã înaintea oamenilor ce s-au adunat în numãr mare ca sã vadã pe popa cel nou. Nu este mai mare mulţumire pentru omul ce doreşte binele altora decât aceea când vede cã este ascultat de cãtre alţii şi cã vorbele lui prind rãdãcini. Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartã, mai ales atunci dacã îl preţuieşte, se bucurã când vede cã-şi face cale-n lume. Pãrintele Trandafir se simţea norocit într-acea zi. Niciodatã el n-a fost ascultat cu atâta luare-aminte ca astã datã. Pãrea cã oamenii aceia ascultã ceea ce ştiu, dar nu ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele cu atâta sete, încât pãrea cã ar voi sã-i scoatã sufletul, ca mai uşor sã culeagã din el învãţãtura.
S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rãtãcit. Pãrintele Trandafir a arãtat cum Dumnezeu, în nesfârşita lui iubire de oameni, l-a fãcut pe om spre fericire. Fiind omul în lume, Dumnezeu voieşte ca el sã simtã toate plãcerile curate ale vieţii, pentru cã numai aşa poate sã o iubeascã şi sã facã bine într-însa. Omul care din vina sa ori în urma altor întâmplãri simte numai amar şi necazuri într-astã lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip pãcãtos acest înalt dar dumnezeiesc.
Ce fac însã oamenii leneşi, oamenii care nu-şi dau nici o silinţã, care nici mâna nu şi-o întind ca sã ia darul? Sunt pãcãtoşi! cãci nu numai dorinţe avem, ci şi pofte trupeşti. Poftele cele curate sunt date omului ca sã le astâmpere prin rodul muncii; dorinţe îi sunt date în suflet ca sã cuprindã lume şi Dumnezeu în sine şi, fericit, sã le priveascã. Lucrarea este dar legea firii omeneşti, şi cine nu lucreazã greu pãcãtuieşte.
Dupã aceste, pãrintele a arãtat cu vorbe care dau gândurilor chip vieţuitor cât este de ticãloasã viaţa unui pieritor de foame, şi a dat credincioşilor sãi sfaturi, zãmislite în mintea lui înţeleaptã, cum ei ar trebui sã lucreze în primãvarã, în varã, în toamnã şi în iarnã.
Oamenii au ascultat; în feţele lor era scrisã vorba pãrintelui, iarã mergând spre casã, ei vorbeau numai despre ceea ce auziserã în bisericã şi fiecare se simţea cu un om mai mult decât pânã acuma. Erau poate mulţi şi de aceea aşteptau numai sã treacã sfânta duminicã pentru ca în cea dintâi zi de lucru sã înceapã.
— Aşa popã n-a mai fost în Sãrãceni! grãi Marcu Florii Cucului, despãrţindu-se de vecinul sãu Mitru.
— Popã, chiar popã, ca la un sat cinstit, rãspunse Mitru; ca şi când ar fi simţit cã cinstit satul sãu, tocmai cinstit nu este.
Au venit apoi alte duminici. Pãrintele Trandafir a mai dat însã îndãrãt cu predicile. Chiar în a doua duminicã n-avea cui sã vorbeascã. Era vremea cam ploioasã şi oamenii au rãmas pe acasã. Alte duminici însã era vreme frumoasã: pesemne atunci nu se îndurau oamenii de vreme; le venea greu a se despãrţi de cerul lui Dumnezeu. Aşa câte o babã bãtrânã, câte un moşneag slab la auz mai avea pãrintele prin bisericã. Adeseori rãmânea numai cu Cozonac, clopotarul. Aşa nu se face treabã.
Dacã ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Pãrintele Trandafir e însã ca şi capra în grãdina cu curechi. Când îl scoţi pe uşã, îţi intrã prin gard; când astupi gardul, dai cã sare peste gard şi îţi face mai multã pagubã, stricând şi streaşina gardului. Dar ţinã-l Dumnezeu! — e numai vorbã! — tot bun om rãmâne pãrintele Trandafir.
— Aşteptaţi! grãi el. Dacã nu veniţi voi la mine, mã duc eu la voi! Şi apoi porni popa la colindã. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La câmp dai de popã; la deal dã popa de tine; mergi la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pãdure, tot pe popa îl afli. Popa la bisericã, popa la mort, popa la nuntã, popa la vecin: trebuie sã fugi din sat dacã voieşti sã scapi de popa. Şi unde te prinde te omoarã cu sfatul.
Vrun an de zile a dus-o pãrintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau bucuros; le plãcea sã stea de vorbã cu popa şi chiar se prindeau de sfaturi. Atâta însã, şi mai departe tot povestea cea veche: ştiau oamenii cum sã facã, dar nu fãceau. Pãrintele se cam necãjea. De la o vreme a fost sfârşit cu sfaturile. Nu era om în sat asupra cãruia sã nu fi descãrcat întreaga sa învãţãturã: nu mai avea ce sã spunã.
"Ei! cã nu e bine aşa! grãi iarãşi preotul. Nu merge cu sfatul. Sã- ncep cu ceva mai aspru."
Se începu batjocura. Unde afla un om, pãrintele Trandafir începea a-l face de râs şi a-şi bate joc de el în tot chipul. Trece pe lâng-o casã, care nu e tocmai de ieri acoperitã: " Mãi! dar isteţ om mai eşti tu! grãieşte cãtre stãpân, şi prin vârful casei ai ferestre. Tare iubeşti lumina şi sfântul soare!"
Aflã o femeie cu cãmaşa nespãlatã: "Uite mãi! dar de când aţi început voi sã purtaţi rochii de postav?"
Se întâlneşte cu un copil nespãlat: "Auzi, nevastã, mult lictar aveţi voi de se mânjesc copiii atât de tare."
Dã de un om culcat la umbrã şi-i zice: "... Bun lucru! bun lucru!" Iar dacã omul se scoalã, îl roagã sã nu se lase de lucru, cã are copii.
Aşa începe şi o duce mai departe tot aşa. A ajuns treaba într-atât, încât oamenii cale de-o poştã se feresc din drumul popii. A ajuns ca şi ciuma. Dar mai rãu decât toate este una: dupã atâta tândãliturã, oamenii i-au pus numele "Popa Tanda". Apoi Popa Tanda a şi rãmas.
Vorbind drept, sãtenilor numai într-un chip nu le plãcea felul popii. Fieştecare râdea bucuros cu popa de alţii; nici unuia nu-i plãcea, însã, când alţii râdeau de dânsul. Aşa e firea omului: fiecare pune bucuros şaua pe iapa vecinului. Şi de asta le plãcea pãrintele Trandafir poporenilor sãi; cu atâta însã popa nu se mulţumea. Nici n-a trecut anul, pânã ce toţi oamenii din sat erau batjocoriţi; n-a mai rãmas de cine sã-şi batã joc, cãci de la o vreme şi cei batjocoriţi începeau sã râdã. Aici apoi s-a sfârşit. A rãmas numai una: ca satul sã-şi batã joc de popa.
Doi ani de zile au trecut fãrã ca pãrintele Trandafir sã fi mişcat satul înainte, mãcar numai atâta cât e de la vorbã pânã la supãrare. Oamenii ajunseserã atâta de sfãtoşi şi atâta de batjocoritori, încât ziua întreagã stau grãmezi, câteodatã la sfat, câteodatã la batjocurã. Era lucru minunat: oamenii cunoşteau binele, râdeau de rãu, dar nu se urneau din loc.
Ei! spunã om cu suflet: sã nu se supere pãrintele Trandafir? Ba sã se mânie, greu sã se mânie!
El s-a şi mâniat. A început sã ocãrascã oamenii. Cum a purces la sfaturi, la batjocuri, aşa acum la ocãri. Unde prindea omul, acolo-l ocãra.
Dar acum n-a dus-o departe. La început oamenii se lãsau ocãrâţi. Mai târziu, mai rãspundeau şi ei câte ceva, aşa, pe sub cãciulã. În sfârşit, însã, vãzând cã merge prea gros, începurã şi ei sã ocãrascã pe popa.
De aici înainte trebile se încâlcirã. Mergea când cruciş, când curmeziş. Oamenii începurã sã spunã popii vorba cã nu se vor lãsa de râs şi de ocarã, ci vor merge la episcopie şi-l vor scoate din sat.
Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! Sã-l scoatã din Sãrãceni: acuma începu popa cu adevãrata ocarã.
Aşa a şi mers; poporenii s-au pus în car. La protopop, şi de acolo la episcopie.
*
Este în cartea învãţãturilor despre viaţa lumeascã o scurtã învãţãturã: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi rãuvoitorii spre folos.
Pãrintele Trandafir astã datã n-a avut noroc sã tragã folos din rãuvoitorii sãi. Episcopul era un suflet bun, vrednic ca sã fie pus în toate pomelnicele de pe faţa pãmântului. I s-a fãcut milã de bietul popã şi i-a dat dreptate, ocãrând pe poporeni.
Adicã tot în Sãrãceni a rãmas Popa Tanda.
*
Îndeobşte, nenorocirile se grãmãdesc asupra omului. Una naşte pe cealaltã; sau cã ele sunt surori de cruce. Destul cã le aflãm totdeauna ca umbra şi lumina, una lângã alta.
Pãrintele Trandafir avea acum trei copii. Când sosi acasã de la episcopie, gãsi pe preoteasa în pat. Era a patra bucurie la casã.
O soţie bolnavã, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casã numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarãş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartã şi sufletul necãjit.
Pãrintele Trandafir nu era omul care sã fi putut afla calea pe care sã iasã din aceastã încurcãturã. De ar fi fost alţii în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuşi nu se putea mângâia. El stete multã vreme gânditor la opaiţul ce arunca luminã somnoroasã; împrejurul lui dormeau toţi. Şi bolnava dormea. Apoi nimic nu îndeamnã mai mult spre întristare decât tocmai privegherea între cei ce dorm. Iar aceşti dormitori erau iubiţii lui, iubiţi de a cãror fericire el avea sã rãspundã, iubiţi prin care el vieţuia şi a cãror iubire da preţ vieţii sale. Gând se înşirã cu gândul în capul lui. Sufletul îi trecea în trecut şi în viitor, şi viitorul, în starea în care se afla, nu putea sã şi-l înfãţişeze decât cu cele mai triste culori. Copiii lui! soţia lui! ce va fi de dânşii!? Inima îi era grea, dar nu afla un singur gând mântuitor, un singur chip de scãpare; în lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţã.
A doua zi de dimineaţã era duminicã; pãrintele se duse la biserica cea închinatã spre pãmânt, ca sã citeascã utrenia.
Ca îndeobşte oamenii, pãrintele Trandafir niciodatã nu şi-a dat seamã despre cele ce fãcea. Era preot şi era bucuros. Îi plãcea sã cânte, sã citeascã evanghelia, sã înveţe creştinii, sã mângâie şi sã dea ajutor sufletesc celor rãtãciţi. Mai departe nu se gândea. De s-ar fi întrebat, cândva, dacã cuprinde el şi înalta sfinţenie, tainicul înţeles al chemãrii sale, ar fi râs poate în tãcere de toate acele pe care omul numai în momentele grele le pricepe. Este în firea omului cã dupã ce mintea pricepe un şir de lucruri mai ascunse, ea pune aceeaşi mãsurã pe lumea întreagã şi nu mai crede ceea ce nu poate înţelege. Nu totdeauna însã omul gândeşte. Sunt întâmplãri în faţa cãrora mintea stã locului: în primejdie, când sufletul nu mai aflã ajutor, în bucurie, când el nu aflã izvorul din care îi curge norocul, şi în înşirarea gândurilor sale, când el nu le mai aflã legãtura. Atunci când omul în orice chip a ajuns la locul unde putinţa începe sã se atingã cu neputinţele sale, înceatã a mai gândi, gândind în locul sãu firea omeneascã.
Pãrintele Trandafir intrã în bisericã. Dar totdeauna precum intrã fãurarul în fãurãrie. Acuma însã îl prinse o fricã neînţeleasã, merse câţiva paşi înainte, se opri, îşi ascunse faţa în amândouã mâinile şi începu sã plângã greu şi cu suspin înãbuşit şi fioros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: "Puternice Doamne! Ajutã-mã!..." Şi oare credea el cã acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.