Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-mi vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mîndru,
Călărind pe-un papagal,
Avînd zîmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea in piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plîng pe patul meu deştept...
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci ramâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl stringe-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânârâ mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în fraţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
Lacul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii sã răsară
Şi sã-mi cadă lin pe piept;
Sã sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi sã scap din mână cârma
Şi lopeţile sã-mi scape;
Sã plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Ce te legeni...
- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzisul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!
LE LONG DE CES PEUPLIERS IMPAIRS
Le long de ces peupliers impairs,
Je suis souvent passé ;
L’on savait de quoi j’avais l’air,
Tu ne le sus jamais.
Ta haute fenêtre qui scintillait
Je la fixais aussi ;
Tout un chacun le comprenait,
Jamais tu ne compris.
Combien de fois donc j’attendais
Une réponse-chuchotis !
Un jour de vie m’eusses-tu donné,
Un seul jour m’eût suffi ;
Ne fût-ce qu’une seule heure d’amitié
Où l’on s’aime avec dor,
La voix de ta bouche écouter
Une heure, et j’acceptais la mort.
Ton œil serein m’eût-il offert
Un seul rayon, exprès,
Au rebours de ces temps contraires
Une étoile s’allumait.
Tu eusses vécu à tout jamais,
A tour de rôle, mainte vie ;
Tes deux bras joints et comme glacés,
Tu figes en marbre exquis,
Un visage toujours adoré
Et qui reste sans égaux,
Tout pareil à ceux des fées
Des temps immémoriaux.
Car je t’aimais d’un œil païen
Brûlant et bien souffrant,
Que me léguèrent, par les anciens,
Les parents de mes parents.
Aujourd’hui, je ne regrette pas
D’y passer plus rarement,
Que tristement, tu tournes la tête, ah !
Après moi, vainement,
Tu es comme les autres, pareillement,
Tant ton ombre, que ton port,
Et je t’observe impassiblement,
Du froid regard d’un mort.
C’est toi qui devais t’embraser
De ce charme salutaire,
De nuit, la chandelle allumer
De l’amour sur la terre.
(Traduction Constantin Frosin)
MON ANGE GARDIEN
Alors que, de nuit, mon âme veillait en extase(s),
Je contemplais, comme en rêve,
mon ange gardien,
Ceint d’une chlamyde d’ombres et de rayons
qui s’embrasent,
Au-dessus de moi ses ailes il déploya, serein;
Dès que tu parus, d’un pâle vêtement habillée,
La fille, dominée par le dor et le secret,
L’ange s’enfuit, vaincu par ton œil, en un rien.
Serais-tu un démon, la fille, pour qu’un regard
De tes longs cils, de ton grand œil qui étincelle
Fit prendre son envol à mon ange gardien, hagard,
Qui me veillait saintement, en fidèle ami ?
Ou bien !... Oh, referme alors tes longs cils fatals
Afin que je puisse reconnaître
tes traits bien pâles,
Car tu es bien lui.
(Traduction Constantin Frosin)
Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
O, mamă...
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
Mortua est!
Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.
Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -
Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;
Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. -
Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...
Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
Ş-apoi... cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?
La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Mihai Eminescu - Poezii
A l'étoileee
A l'étoile qu'on aperçoit
Il y a un si long chemin
Que la lumière traversa
Par les millénaires sans fin.
Peut-être est-elle éteinte dans
L'immensité des lointains bleus
Mais c'est à peine maintenant
Qu'elle reluit dans nos yeux.
Les traits de l'astre mort là-bas
Montent au ciel lentement;
Elle était sans qu'elle fût là,
Quand on la voit elle est néant.
Ainsi quand notre amour divin
Périt dans la profonde nuit,
L'éclat de notre feu éteint
Persiste encore, nous poursuit.
(Traduction Maria Cucunoiu)
Au long des peupliers
Au long des peupliers en vain
Je suis souvent passé,
Me connaissaient tous les voisins -
Mais tu m'as ignoré.
Vers ta fenêtre qui brillait
Je regardais épris
Quand tout un monde comprenait-
Tu ne m'as pas compris.
Combien de fois, mon grand amour
Réponse a attendu!
Si tu m'avais donné un jour,
Heureux m'aurais rendu.
Si l'on avait été amis
Dans notre tendre ardeur
En écoutant ta bouche ainsi,
Une heure et que je meure.
Si tes yeux m'avaient donné
Rien qu'un seul rayon,
Une autre étoile aurait brillé
Devant les horizons.
Tu eusses vécu à jamais
Au long des temps, des vies
Avec tes bras prenant l'aspect
Du marbre froid exquis.
Image toujours adorée,
N'ayant plus de pareilles
Les fées qui viennent des contrées
Où naissent les merveilles.
Aux yeux païens je t'aimais tant,
Aux yeux si lourds de peine
Que me laissèrent les parents,
Ma race très ancienne.
Aujourd'hui je ne regrette
Que moins souvent j'y passe,
Qu'en vain se penche encor la tête
Pour me revoir, hélas !
Car tu ressembles maintenant
Aux autres dans ton port,
Je te regarde indifférent
De l'oeil glacé de mort.
Mais tu devais t'abandonner
A ce profond mystère,
Et sous l'icône rallumer
Bougie d'amour sur terre.
(Traduction : D.I. Suchianu)
Je pense à toi...
Je pense à toi et j'ai le coeur qui crève...
Si tout moment de joie m'était ravi,
Que me vaudrait encor une telle vie :
Toute d'amertume et d'éphémères rêves !
Pourquoi ta voix se glace dans la nuit ?
Ton corps exquis, - ô, souriante Eve -
Qui fut à moi une heure, unique et brève,
Le reverront-ils donc, encor mes yeux tout éblouis ?
Toi, blonde chance d'une rêverie fugace,
Toi, rêve blond d'une chance illusoire,
Si tu reviens, ne l'attends pas, - ma grâce !
Je vais te sermonner, et pour le croire
Il faut, ma douce amie, que je t'embrasse
Et te caresse à perdre la mémoire.
Traduction Emanoil Marcu
O Mère...
O Mère, douce Mère, du brouillard du temps
Tu m'appelles vers Toi par le vert bruissement
Des acacias perdant leurs feuilles, avec détresse,
Sur le caveau noir et saint de Ta sépulture.
Leurs branches en se touchant avec
Ta voix murmurent.
Ils frémiront toujours, Tu dormiras sans cesse...
Ne pleure pas, Chérie, lorsque je mourrai,
Mais romps un beau rameau au tilleul sacré
Et, le plantant à l'endroit de ma tête, laisse,
Couler sur lui tes larmes amères et fécondes.
Un jour je sentirai qu'il ombrage ma tombe...
Dans l'ombre grandissante je dormirai sans cesse...
Mais s'il fallait ensemble que nous mourrions un jour,
- Point de lieu triste, avec des murs autour -
Qu'au bord d'une rivière on nous ensevelisse,
Dans un même coffre, tous deux, comme avant,
Pour te sentir très proche, éternellement...
L'eau pleurera toujours, nous dormirons sans cesse...
1880 - Trduction: Michel STERIADE
LE SOIR, LÀ-HAUT
Le soir, sur la colline, le buccin se lamente,
Les troupeaux remontent, les étoiles brillent par la sente,
Les eaux sanglotent,
prenant clairement leur source aux puits;
Sous un acacia, tu es là qui m’attends, chérie.
La lune traverse le ciel, sacro-sainte et notoire,
Tes grands yeux ont l’air de scruter les feuilles bien rares,
Les étoiles naissent humides à même le dôme serein
Ta poitrine brûle, de pensées ton front est bien plein.
Les nues ruissellent, maint rayon leurs bancs importune,
D’anciens auvents élèvent les maisons dans la lune,
Là-bas, grince au gré du vent, le chadouf du puits
La vallée s’embrume, flûtes murmurent dans la bergerie.
Les gens reviennent, fatigués, faux sur l’épaule,
Depuis les champs, le tocsin sonne plus fort, comme fol,
La vieille cloche remplit toute la soirée de sa voix,
Mon âme, elle, se consume d’amour avec éclat.
Ah ! sous peu, le village dans la vallée reste coi ;
Ah ! sous peu, pour te rejoindre, moi je presse le pas ;
Nous resterons sous l’acacia la nuit entière,
Des heures durant je te dirai comme tu m’es chère.
Nous deux, on couchera nos têtes l’un sur l’autre, tout beau
Tout souriants, nous nous endormirons sous le haut
Et vieil acacia. – Pour une nuit si accomplie,
Qui ne paierait en échange, le prix de sa vie ?
(Traduction Constantin Frosin)
COMBIEN DE FOIS, MON AMOUR
Toutes les fois, ô, mon amour, que nous deux je me rappelle,
Un vrai océan de glaciers se présente à mon appel :
Là-haut, à même la voûte céleste, la moindre étoile se cache,
Juste dans les grands lointains, la lune dorée forme comme une tache ;
Et au-dessus des milliers de glaçons par les vagues charriés
Un oiseau plane, les survole de ses ailes très fatiguées,
Alors que son couple préféra aller de l’avant
En compagnie d’autres volées se perdant au Ponant,
Il le poursuit d’un doux regard, rempli de compassion,
Ne le regrette, ni ne s’en réjouit… c’est son extinction,
Tout en rêvant de remonter dans le temps, au jeune âge.
(Traduction Constantin Frosin)
Ô, QUELS LOINTAINS NOUS SÉPARENT…
Je suis fort loin de toi et, tout seul au coin de l’âtre,
Revois par la pensée ma vie de malheur, grisâtre,
Il me semble avoir vécu quatre-vingt ans, toute une vie,
Etre vieux comme l’hiver et que tu as déjà péri,
Le souvenir fonce sur mon âme, il va et revient
Tout en éveillant dans mon esprit ces anciens riens ;
De ses doigts, à ma fenêtre le vent vient se suspendre,
Me revient par la tête le fil de nos histoires tendres,
Alors, comme dans les brumes,
devant mes yeux tu repasses
Tes grands yeux baignés de larmes,
tes frêles mains comme de glace ;
De tes deux bras ensemble, tu te suspends à mon cou
Comme pour me dire quelque chose…
puis tu soupires, comme à bout…
Je te serre sur mon sein, mon avoir d’amours, de beau,
C’est par accolades qu’on réunit nos vies, nos pauvres lots…
O, puisse le souvenir rester toujours interdit,
Afin d’oublier la chance dont, un moment, j’ai joui,
Pour t’oublier toi qui, d’un coup, à mes bras t’arrachas…
Je serai seul et vieux, tu seras déjà morte, toi !
(Traduction Constantin Frosin)
Pe lângă plopii fără soţ...
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!
Atât de fragedă...
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?
UNE CHEVAUCHÉE À L’AUBE
de MIHAI EMINESCU
La gigantesque ombre de la nuit autrement légère
Portée par le vent,
Fléchit secrètement, se balance, s’envole dans les airs
De se ailes battant.
Cette aurore rose-blanche, ornée de boucles toutes en or
Miroite l’alabandine,
Répand des yeux en larmes de véritables trésors
Sur les fleurs de la poitrine;
Disperse donc la senteur des narcisses argentées,
Le baume (en) est divin,
Et Chloris dans les roses s’enjolive de colliers
Le front ivoirin.
La rivière soupire à cause de sa douce douleur
Poétique murmure,
Sur son miroir d’ondes elle reflète la muette pâleur
Un fantasque pourpre pur.
Et l’oiseau gazouille tant de soupirs imitant
Une chanson d’amour,
Et l’écho de lui répondre, moult retentissant
Avec pleurs sans retour.
Dans les champs, on aperçoit deux êtres éthérés
A dos d’un (même) cheval,
Ils sont ceints, au point de flotter dans le borée
D’un vaporeux voile.
Tout comme Eole, lequel fend les flots tout en criant
Le vif étalon
Hennit, s’élance et pourfend précipitamment
Des brumes le frisson,
Une vierge tout à fait candide s’endort sur le sein
D’un jeune homme mignon,
De même que s’endorment le regret et le chagrin
Dans une tendre chanson.
Et sa taille, bien haute, délicate, fort élancée,
Ondoie dans le vent,
Et ses noires boucles s’ondulent au gré des borées,
Scintillent en flottant.
Elle s’endort sur son sein et se berce dans ses bras
Dans ses tendres rêveries ;
Et tels des parfums sur son jolis minois,
Il flotte des lècheries.
Et l’air des montagnes, en bas le voilà frémir
De tendres attritions ;
Car le jeune homme, de sa poitrine ainsi soupire
En candides chansons :
« Ah, écoute ma belle, mon adorée,
Ma bien-aimée,
Mon doux chuchotis d’amour.
Je te chante tout doux, secrètement,
La triste chanson
Que je te chantais souvent.
Si tu étais une brise accorte
Qui emporte
Dans son murmure feuilles et fleurs,
Je serais une feuille, je serais une fleur,
Je m’élancerais
Sur ton sein gémissant de dor ;
Si tu étais nuit, je serais lumière
Douce et légère,
T’envelopperait mon envie
Durant nos noces toutes d‘affection
Et dans l’union
On créerait aubes de rubis ;
Mon amour, si j’étais la rivière
Qui son amour sincère
Elle confie au terrain,
Je te laverais par un baiser
Murmurer,
Les lys laiteux de tes seins ! »
Tout comme Eole lequel fend les flots tout en criant,
Le vif étalon
Il hennit, s’élance et pourfend précipitamment
Des brumes le frisson.
La vierge étreint encore plus fort son amant
Sur les lys des seins,
Et son visage protège contre son embrassement,
Sous cheveux ébénéens.
Et Eco se rit des doux chagrins
Et des jeunes amants,
Et la rivière répète comme un chant bien saint
Tout en dansant :
« Mon amour, si j’étais la rivière
Qui son amour sincère
Elle confie au terrain,
Je te laverais par un baiser
Murmurer,
Les lys laiteux de tes seins ! »
1866, 15/27 mai
Autrement délicate
deMihai Eminescu
Autrement plus fragile, toi, tu tiens
De la fleur blanche de cerisier,
Et comme un ange parmi les humains
De ma vie tu croises le trajet.
Tu effleures bien le tapis mollet,
Sous tes pieds, la soie sonne doucement,
Et depuis la tête jusqu’à tes pieds
Tel un rêve, tu flottes légèrement.
Entre les plis de ton long vêtement
Comme l’éclat du marbre tu avances -
Et à tes yeux mon âme se suspend
Débordant de larmes et de chance.
Oh, mon rêve heureux de te chérir,
Douce mariée des contes de fées,
Ne souris plus !Car ce tien sourire
Me démontre combien douce tu es,
Comme tu peux par les charmes de la nuit
Assombrir mes yeux à jamais,
Car ta bouche m’offre de chauds chuchotis,
Tes bras n’arrêtent de m’embrasser.
Du coup, surgit une cogitation,
Comme un voile sur tes yeux brûlants :
C’est la ténébreuse renonciation,
C’est comme l’ombre de tes douces passions.
Tu t’en vas et j’ai très bien compris :
Eviter de te suivre en flammes,
A tout jamais je te perdis,
Toi, la belle-mariée de mon âme !
De t’avoir scrutée c’est mon impair,
Jamais ne me le pardonnerai,
Je vais purger mon rêve de lumière :
Ma droite, au désert je tendrai.
Tu m’apparaîtras comme une icône
De l’éternellement vierge Marie,
Et ton front sera ceint d’une couronne -
Où vas-tu ? Quand reviens-tu ici ?
Traduit du roumain par Constantin FROSIN
La steaua
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Mai am un singur dor
Mai am un singur dor :
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una.
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Dorinţa
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Sã alergi, pe piept sã-mi cazi,
Sã-ţi desprind din creştet vălul,
Sã-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or sã-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci.
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or sã cadă rânduri-rânduri.
Fiind băiet păduri cutreieram
Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deshide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
MON AMOUR SECRET
Aimant secrètement, je gardai le silence
En m’imaginant que cela te plaisait,
Dans tes yeux je lisais une éternité
Débordant de meurtriers rêves de jouissance.
Mais je n’en peux plus. L’intensité du dor
Confère un certain sens à ces tendres mystères ;
Je voudrais me noyer dans le doux transport
De cette âme qui sait de quoi la mienne a l’air.
Ne vois-tu pas que ma bouche est altérée
Et dans mes yeux enfiévrés on lit ma peine,
Toi, encore enfant, aux longs cheveux dorés ?
D’un seul souffle tien, tu soulages toute ma gêne,
Ton sourire grise, rend incertaine ma pensée.
Mets une fin au tourment…
Viens vers moi, m’entraîne!
(Traduction Constantin Frosin)
QU’EST-CE QUE L’AMOUR ?
Qu’est-ce que l’amour ? Un bien long
Moment exprès pour souffrir,
Mille larmes ne lui suffisent pas, non
Encore plus il veut quérir.
D’un signe d’elle, au passage reçu,
Il fait ton âme prisonnière,
Au point qu’on ne puisse l’oublier plus
Durant sa vie toute entière.
Et si, sur le seuil elle t’attend,
Dans l’ombre des coins et retraits,
Si l’on se retrouve en amants,
Comme ton propre cœur le voudrait :
D’un coup s’en vont terre et là-haut,
Dans ton sein, le cœur palpite,
Et tout dépend d’un seul propos
Que, à mi-voix, elle débite.
Un pas fait avec molle lenteur
Te poursuit semaines durant,
Les mains serrées avec douceur,
Comme deux sourcils en tremblant.
Ils te poursuivent, illuminant
Comme le soleil et la lune,
De jour, tant de fois revenant
Et de nuit, ils n’en font qu’une.
Car c’est écrit que toute ta vie
Du dor, tu en fasses ton lot,
Car pareillement il t’a saisi
A ces lianes poussant dans l’eau.
(Traduction Constantin Frosin)
Criticilor mei
Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
Din valurile vremii...
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Înger şi demon
Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lângă arcul în perete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;
Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.
Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.
Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.
Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!
A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.
Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!
A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,
C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.
Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...
Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.
