Jertfe patriotice

În sfârşit... Mai erau câteva ceasuri până în dimineaţa de 11 fevruarie, când trebuia să se dea lovitura. În cazarma lor din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau tunurile în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a proteja operaţia conspiratorilor, fără să tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii îşi făceau datoria... da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos.
Era ultima întrunire a secţiunilor conspiraţiei. Ca să înţeleagă mai bine cititorul, trebuie să spun că vasta urzeală se compunea din secţiuni cu număr restrâns de membri, de la zece până la optsprezece inşi. Unul din aceştia, fără să ştie ceilalţi, avea relaţiuni cu un altul din o altă secţiune; aşa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni. Această organizaţiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminiscenţele-i clasice.
În seara aceea, într-una din secţiuni, compusă în jumătate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la '48 jimbla exilului în formă de tainuri turceşti, la Brussa, ţinu o scurtă cuvântare, cam aşa:
- Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de patrioţi!
Când prezidentul a terminat solemna lui cuvântare, tinerii carbonari, scrâşnind din dinţi, au ridicat pumnii încleştaţi în sus, în semn de aplauze şi de aclamaţiuni, ştiut fiind că într-o conspiraţiune, zgomotul este interzis. În timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. Îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoţând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, plin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărât la masa prezidentului, trânti zgomotos, între sfeşnice, pungociul, şi zise:
- Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!
Zicând acestea, isnaful începe să dezlege baierile pungociului. Prezidentul şi toţi tinerii entuziaşti au un moment de dezgust în faţa acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate opri a zice cu indignare: "Mitocanul, tot mitocan!" Dar cum sunt toţi foarte lihniţi, înfăţişarea pungociului durduliu le răstoarnă cu desăvârşire mişcarea întâia. Încrucişându-şi unii între alţii nişte priviri fulgerătoare şi uitând că se află într-o cavernă de conspiraţie, încep să pleoscăiască din palme, strigând toţi:
- Ura! bravo patriot! să trăiască nenea Niţă!
Şi palmele tinichelelor se pornesc toate cu degetele încovoiate către pungociul mitocanului; dar mitocanul, în acelaşi timp, ridică pungociul de pe masă şi-l vâră în buzunar, zicând:
- Bine, eu dau partea mea... Care, ce dă?
Prezidentul, care se înţelesese din ochi cu tinerii, zice:
- Neică Niţă, aici e pe frăţie, dă fiecare ce poate şi cum poate. Dumnealor, că sunt mai tineri şi, vorba aia, ce-am avut şi ce-am pierdut! dumnealor o să-şi puie, doamne fereşte! viaţa în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! ia gândeşte-te dumneata: şapte puteri garante! nene Niţă, şi Convenţia de la Paris! Care va să zică, noi ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă... te joci! D-aia spui că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte...
- Să ferească Dumnezeu! zice nenea Niţă; ar fi păcat...
- Da, dar vorba e: să poate? Însă dumneata, care eşti altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de, dumneata nu face pentru ca să te bagi unde să bagă dumnealor. D-aia a şi împărţit Dumnezeu trebile pe pământ: unul, adică cu alergătura, şi altul, vine vorba, cu capitalul; şi pe urmă, toţi la câştig, fiecare pe cât a pus, împart drept pentru interesurile patriei, fiindcă toţi sunt patrioţi!... nu-i aşa?
- Aşa da - zice nenea Niţă - acuma te pricep.
- Ei vezi?... dă-ţi partea.
Nenea Niţă a scos iar pungociul, i-a deschis baierile şi a vărsat pe masă un pumn de mărunţiş: icusari, nisifiele, sfanţi, sfânţoaice, firfirici şi gologani; le-a socotit până la suma de cinci galbeni, apoi a legat iar pungociul la gură, zicând:
- Ei! acu, cine-mi iscăleşte fitanţia?
- Care fitanţie?
- Pentru sumă.
- Cum, nene Niţă? strigă prezidentul. Cum să poate să spui dumneata aşa vorbă? să ceri hârtie la vreme de revoluţie?
Dar nenea Niţă acopere cu laba mărunţişul şi dă să-l tragă iar la margine, ca să-l puie la loc.
- Fără fitanţie, nu pot să dau, fiindcă n-am temei la catastif.
Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând primejdia, se repede la mâna isnafului, pe care o apucă strâns, şi zice:
- Stai, nene Niţă!... Fraţilor, are dreptate nenea Niţă: dacă varsă negustorul parale, trebuie să aibă adeverire la mână. Uite ce m-am gândit eu: să dăm toţi iscălitura noastră cu girul prezidentului.
Toată asistenţa, cu ochii sclipitori, aprobă unanim propunerea iar tânărul ia un condei şi hârtie şi scrie, citind în gura mare:
"Subtiscăliţii patrioţi, la un moment greu al nostru, pentru interesele patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi pe care i-o vom înapoia îndată ce vom izbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie..."
Şi iscălesc toţi... Şedinţa se ridică; isnaful mai numără o dată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. Atunci, prezidentul îl cheamă de la uşa, îl trage la o parte şi, pe când ceilalţi ies binişor unul câte unul, îi spune la ureche:
- Nene Niţă, eu zic că nu e bine să porţi ţidula asta în buzunar. Dacă, doamne fereşte! nu izbutim să dăm pe Cuza jos, şi te calcă poliţia, şi găseşte chitanţa la dumneata?... ce te faci?
Nenea Niţă stă un minut pe gânduri şi răspunde, făcând cu ochiul:
- Las' că o-pui eu bine; n-ai dumneata grije!
Prezidentul stânge lumânările, îl conduce pe nenea Niţă până la poartă şi, după ce-l vede depărtându-se, se întoarce-n curte, o curte paragină de mahala, şi aprinde un chibrit. Într-o clipă, de pe lângă uluci, din fundul curţii, răspund alte chibrituri, aprinzându-se ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. Toţi îşi dau întâlnire, peste o jumătate de ceas, la Raşca, unde trebuiau să bea banii isnafului, aşteptând ceasul abdicării lui Cuza. La Raşca, intră unul câte unul foarte veseli şi încep să comande mâncare şi băutură. Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în paie, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin faţă, intrau conspiratorii sus, salutaţi de garda vânătorilor...
A fost cuminte nenea Niţă când a luat ţidula la mână... Pe când, mult mai târziu, în faţa Griviţei, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 februarie, nenea Niţă, fruntaş al comerţului român, ca întreprinzător de furajuri şi altele, încasa, în virtutea chitanţei cu data de 10 fevruarie 66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiaşi chitanţe, nenea Niţă lua apoi parte printre fericiţii subscriitori ai conversiei drumurilor de fier şi ai Băncei Naţionale.
Astăzi vechiul patriot are un otel nobiliar în Bucureşti, un echipaj blazonat şi câteva milioane; dânsul păstrează încă cu scumpătate bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de nobleţă, pentru a proba câte sacrificii a ştiut el să facă odinioară, în vremuri grele, pentru patrie... Şi încă tot mai face: de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al vânătorilor cinci. Totdeauna entuziast şi generos ca şi în ajunul lui 11 fevruarie, nenea Niţă, cu calităţile lui de inimă, trebuia să prospereze şi merită să fie stimat.


Situaţiunea

A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... să respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o bucurie în doi e îndoită. Aşteptând, miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal îşi face cu măturoiul lui enorm datoria, stricând odihna prafului şi făcând să se-mbrobodească în ceaţă din ce în ce mai deasă luminile felinarelor. Prin ceaţa aceea, mi se arată legănându-se o umbră... se apropie... Să fie un amic?... Da, e un amic; n-am aşteptat degeaba - e amicul meu Nae; şi lui i pare bine că m-a-ntâlnit.
- Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare.
- Teribilă! răspunz eu.
- Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri.
- Se-nţelege... De unde vii?
- Am fost pe la berării cu nişte prietini.
- Ce mai nou?
- Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca...
- Lasă, Nae, că se mai şi exagerează...
- Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!...
Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, apoi, după ce oftează adânc:
- Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar ştii?... foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am spus şi dumnealor...
- Cari dumnealor?
- Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orişicât ai zice, când vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e nici un patriotism...
Nae face o figură foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai crede că vrea să plângă.
- Bine, Nae - zic eu - nu trebuie să fie omul aşa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte... este o recoltă admirabilă.
Nae, schimbând figura şi zâmbind cu compătimire de ignoranţa mea:
- Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapiţa?
- N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară.
- Apoi vezi!... Rapiţa, moft!
- Ei! moft.
- Fireşte că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, şi dumnealor, mă-nţelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapiţa, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon... Ai văzut acuma? unde sunt o sută cinzeci de milioane, care se lăuda?
- Bine, da' numai rapiţa e?... da' grâul?... da' porumbul?... da' alelalte?
Nae, iritat, maimuţindu-mi tonul:
- Da' cuponul de iulie? Da' cuponul de septemvrie? da' cuponul de noiemvrie? da' alelalte?
- O să le plătim.
Nae, încărcând tonul:
- O să le plătiţi! Cu ce o să le plătiţi? Nu te mai lipeşti de Disconto...
- Ce-i aia?
- Aia-i aia, care ştii dumneata de câte ori am spus eu, că o să se-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întâmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără voia dumitale! care atunci însemnează ca nu mai eşti independentă nici la tine acasă, după ce ţi-ai vărsat sângele ca să ajungem pentru ca să aibă fortificaţii şi să poţi zice la un moment dat: până aci! nu permit!
- În sfârşit, guvernul o să...
Nae mă-ntrerupe:
- Las' că şi guvernul... Dumnezeu îl ştie şi pe el, care toate gazetele urlă în fiecare zi despre criza ministerială, pentru că nu se-mpacă, şi numa intrigi şi la conservatori şi la liberali, în loc să facă un guvern de coaliţie, cu toţi bărbaţii de stat, care să le zică regele, mă-nţelegi, serios: vă ordon pentru ca să limpeziţi situaţiunea, fincă aşa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo şi dumnealui încoace, fiincă, niciodată nu s-a-ntâmplat în alte ţări, nici pe vremea fanarioţilor, putem pentru ca să zicem, nici înainte de independenţă, în detrimentul prestigiului, care trebuie toţi să lupte, dacă e vorba să aibă pretenţii de oameni politici... Dumneata nu vezi, cu chestia economiilor...
- Ba văz!
- Apoi, dacă vezi, ce mai umbli cu mofturi?
- Ba nu umblu de loc cu mofturi; e o chestie destul de grea.
- Economii? Hm! Zice că face economii... mofturi! şi cu bugetul încărcat cu treizeci şi şase de milioane, care mă prinz cu dumneata pe ce pofteşti că nu poate pentru ca să fie o realitate...
- Dacă e vorba de economii - zic eu - pentru ce nu desfiinţăm armata, care?...
- Ce vorbeşti, domnule? se poate să spui astfel de absurdităţi?... tocmai acuma să desfiinţăm armata?
- De ce nu?
- Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicaţiune... Dumneata nu vezi ce se petrece în China cu boxerii, şi toată Europa nu poate pentru ca să se-nţeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi aşa, îmi pare rău!
S-a răcorit binişor... Ceaţa s-a lăsat încet-încet peste capetele noastre, aşezându-se iar la pământ. E târziu... Fanaragiul companiei de gaz a început să închidă becurile. Se face ziuă. Plătim şi ne sculăm.
- Unde mergem? întreabă Nae.
- Eu - zic - mă duc spre casă.
- Ai la o simigerie, trebuie să scoaţă covrigi calzi.
- E târziu, Nae...
- Eu nu mă duc d-acu acasă, zice Nae... Mai umblu prin oraş... pân-o face.
- Cine să facă?
- Nevastă-mea.
- Ce?
- O apucase aseară durerile.
- !...
- Nu pot, monşer, pentru ca să stau când face... Mă plimb aşa de colo până colo; mai beau o bere, un macmahon, un şvart, mai vorbesc cu un prietin, trece vremea; şi când mă-ntorc... gata.
- Face greu?
- Ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ăl din urmă, Costică, a fost mai greu: i l-a scos cu fiarele...
- !!...
- Acu a venit doctorul, da' a zis că poate pentru ca să n-aibă trebuinţă de cleşte...
- !!...
În momentul când deschiz ochii cât pot mai mari, trece o birjă cu o damă. La lumina zorilor, Nae recunoaşte desigur pe acea damă, pentru că începe să strige, luându-se după trăsură:
- Madam Ionescu!... Coană moaşă! Madam Ionescu!
Dama întoarce capul, recunoaşte şi ea pe Nae şi opreşte trăsura.
- A făcut? întreabă Nae.
- Da, răspunde moaşa.
- Uşor? întreb eu.
- Foarte uşor.
- Uf! adaog. Ce?
- Băiat.
Şi trăsura moaşei porneşte.
- Bravo, Nae! să-ţi trăiască!
- Mersi, asemenea... Ei, acu nu mai am grijă... Ai la simigerie...
Şi mă ia la braţ.
- Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae.
- Ce?
- O tiranie ca în Rusia... Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca...
Zic:
- Nae! scuză-mă: e aşa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg...
- Îmi pare rău...
- Mi-e aşa de somn, care trebuie negreşit pentru ca să mă culc. La revedere.
M-am suit într-o birjă şi l-am lăsat pe fericitul tată pentru ca să meargă singur la simigerie.



Amiaza maură


În aer e lene… Amiază de vară.
pâclă greoaie de plină Sahară.
Ca tigru-ntre două tigrese rivale,
Ce scuipă de turbă şi sânge şi bale,
Ahmet stă-ntre două geloase neveste:
Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste!
Biulbiul este blondă, Fatme este brună;
O patimă oarbă şi alta nebună.
Ahmet simte bine că fierbe în ele
O ură cumplită, o ură de-acele

Ce lasă din treacăt în neagra lor cale
Ruine şi sânge şi moarte şi jale.
Sunt două extreme, sunt două-antiteze…
Pornirea vrăjmaşe, el vrea s-o calmeze:
“Pe-Allah strălucitul! pe sântul profet!
Pe stele şi lună! (răcneşte Ahmet
Ş-apucă hangerul) Fatme! un ciubuc!
Mergi!”
“Nu vreau!!”
«Zic: du-te!!»
“Stăpâne… mă duc!”
…Fatme se supune şi pleacă fierbând,
Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând…
Fatme e departe… Emirul Ahmet
Cu blonda Biulbiula vorbeşte-n secret!
*
În aer e lene… Amiază de vară…
E pâclă greoaie de plină Sahară.
Biulbiul doarme-acuma deplin liniştită.
Fatme se întoarce… Figura-i, pălită
De focul ce-o arde, cu jale zâmbeşte.
Ahmet ia ciubucul şi ţintă-o priveşte.
“… Nebuno - el zice - te-apropie bine:
Cât n-ai fost aicea vorbii tot de tine…”
“Ştiu… Doarme acuma potrivnica mea:
Stăpâne, vorbeşte-mi şi mie de ea!”

Biulbiul doarme dusă… Emirul Ahmet
Cu bruna Fatmea vorbeşte-n secret…
Şi bruna, la rându-i, de vorbă sătulă,
Adoarme alături cu blonda Biulbiulă.
Emirul de vorbă şi dânsu-i sătul –
De-o parte-i Fatmea, de alta-i Biulbiul.
Ca tigru-ntre două tigrese rivale
Ce dorm obosite, zdrobite de şale,
Adoarme-ntre două domoale neveste:
Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste…
… Şi-n aer e lene… Amiază de vară…
E pâclă greoaie de plină Sahară!


Idilă

Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită-i! Cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.
Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.
— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba...
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi... ori, ori.
— Mă! se vede nu ţi-e bine...
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!
— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu... n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti...
Şi-a plecat pătruns Ilie...
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Da-l strângea o cismă rău.