Sunt douăzeci de ani şi încă unul...
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.
Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.
E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.
Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.
Meşterul
Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.
Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând...
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!
Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.
Sunt spiritul adâncurilor
Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.
MOARTEA CĂPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri, tot mai dese focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea,
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor, line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să s-adape
Una câte una, căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini !
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers !
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele !
Ea s-arătă săltând şi se opri,
Privind în jur c-un fel de teamă
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai cum doream ca, pentru-ntâia oară,
Bătaia puştii tatii să dea greş !
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit, m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-a tresărit tăcut şi alb, când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne !
Spun tatii că mi-e sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă ce-ntunecat te clatini !
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă şi pe moarte.
Pe-o nară, puşca tatei scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzele duium !
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat !
Din ierburi prind în mâini, fără să ştiu,
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare, tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i, inimă ? Mi-i foame ! Vreau să trăiesc şi-aş vrea...
Tu iartă-mă, fecioară... – tu, căprioara mea !
Mi-i somn. Ce nalt îi focul ! Şi codrul, ce adânc !
Plâng. Ce gândeşte tata ? Mănânc şi plâng. Mănânc !
Nicolae Labiş - Poezii
Bătrânul pădurar
Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.
Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară...
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.
Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi...
El îi priveşte-ntunecat la faţă -
Noi începuturi triste de viaţă.
Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.
În cicluri neoprite - ierni şi veri -
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.
Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce -
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.
Cu-avere simplă codrii îl încarcă...
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Fior
Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.
Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?
Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.
Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.
Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?
Morarul
Melodiile, cupele pline,
Orele zilei, ritmate-n poeme
M-au gonit şi pe mine
Pentru o vreme.
Am găsit moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Moara cu glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.
Plutea înăuntru o spuză amară
Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele.
Mulţi oameni îşi mai macină-n moară
Grâul şi visele!
Morarul era un bătrân filosof,
Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe,
În Lună sau Marte,
Şi nu cugeta la moarte.
Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.
Morarul şi el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu ştiu ce văd ori nu văd.
Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă,
Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viaţa-ţi întreagă.
Căci aş cere prea mulţi să mai fie
Ori nu!
Roşi de iubire, asemenea mie.
Dans
Toamna îmi ineaca sufletul în fum...
Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansam acum,
Tragica betie, moale leganare...
Sangera vioara neagra-ntre oglinzi.
Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fara nici o soapta. Numai să-mi intinzi
Bratele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri.
Cata deznadejde pasii nostri mâna!
Ca un vant ce smulge frunza din paduri,
Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna...
Maine dimineata o să fim straini,
Vei privi tacuta maine dimineata
Cum prin descarnate tufe, în gradini,
Se rotesc fuioare vestede de ceata...
Si-ai să stai tacuta cum am stat si eu,
Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna,
Si-ai să-asculti cum cornul vantului mereu
Nourii pe ceruri catre zari indeamna.
Pe când eu voi trece sub castani roscati,
Cu-mpietrite buze, palid, pe carare,
Si-or să mi se stinga pasii cadentati -
In nisip, scrasnita, lasa remuscare...
Geografia timpului
1. Palmele
Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.
Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.
2. Dragostea
Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi...
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.
De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost -
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.
3. Geografia timpului (1)
Schimb curgerea acum în plan intens:
Geografia timpului e-n faţă.
Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi,
Diversitate vastă şi măreaţă.
Sunt mii de râuri, unele curg drept,
Iar altele pe căi ocolitoare,
Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
Spre marea mare, purificatoare.
Totu-mi părea întâi învălmăşit.
Mergeam - dar unde, nu-mi păsase mie.
Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc
Tovarăşii de muncă şi mândrie,
Nu cunoşteam primejdiile mari
Şi poate de aceea n-aveam teamă...
Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!
4. Geografia timpului (2)
Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas -
Aşa îl reprimeşte universul.
Dar însuşi timpul, când prin el păşim,
Ne schimbă tainic inima şi mersul.
Nu bătrâneţea,-n urmă alergând,
Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
Ci doar maturitatea creşte-n noi
Şi ne maturizăm până la moarte.
Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
Uzina e o parte, o arteră.
Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
Ci seve ce hrănesc această eră.
Pulsaţiile ei se pot simţi
Până şi-n iarba fâşâind sub coaste -
Cu ele-amestecate se aud
Pulsaţiile noastre furtunoase.
LA
MORT DE LA BICHE
La
sécheresse a tué le moindre souffle de vent.
Le
soleil fondu, s’écroula dans les champs.
Le ciel
torride s’est vidé de partout
Et les
seilles ne puisent plus que de la boue.
Toujours
plus souvent, dans les bois, moult incendies
Dansent
de sauvages et de sataniques sauteries.
Je
monte, suis mon père entre des arbres rabougris,
Les
sapins m’écorchent, méchants et desséchés.
Ensemble, on va donner la chasse à la biche –
La
chasse de la famine dans les monts Carpati.
La soif
m’anéantit. Voilà, sur la pierre bouillit
Le filet
d’eau suintant de la borne-fontaine.
Les
tempes me tombent sur l’épaule.
Je
marche comme sur une autre
Planète,
immene, étrangère et malsaine.
On
s’arrête à l’endroit où encore se font entendre,
Sur les
cordes des ondes tranquilles,
les
sources qui s’y nichent.
Quand le
soleil se couche et que la lune
se lève
dans le ciel,
Viendront à la queue leu leu, pour s’y abreuver
A tour
de rôle, une à une, les biches.
Je dis
au père que j’ai soif, et il me fait signe de me taire.
Etourdissante eau,
comme tu
chavires limpide et t’embrumes !
Je me
sens rattaché par la soif à la bête qui va mourir
A une
heure prohibée par loi et coutumes.
Dans la
vallée, souffle un bruissement racorni.
Une
effroyable soirée tournoie dans l’univers !
L’horizon est rouge de sang
et ma
poitrine est rouge également,
Comme si
j’y avais mis mes mains
toutes
de sang – à couvert.
Comme
sur l’autel,
fougères
brûlent de flammes violâtres, tortues
Et les
étoiles interdites, s’amusent à y cligner.
Pauvre
moi, comme je voudrais que tu ne viennes plus
Ô toi,
superbe sacrifice de ma forêt !
Elle
paraît gambillant et s’arrête,
Regarde
autour d’elle, a le frisson
Et ses
délicates narines eurent vite fait de troubler l’eau
En
formant cercles ondoyant comme en laiton.
Il
brillait quelque chose de vague dans ses humides orbites
Je
savais sa mort et sa peine – impossible qu’elle triche.
J’avais
l’impression de revivre un mythe
Racontant l’histoire d’une fille muée en biche.
D’en
haut, la lumière blafarde, comme chimérique,
Voilait
sur sa fourrure d’éteintes fleurs de cerisier.
Oh, je
souhaitas qu’en première, le déclic
Du fusil
du père présage d’un coup raté.
Le coup
partit, les vaux frémirent. Tombée à genoux,
Tête
relevée, à l’intention des astres elle en hochait,
Puis,
s’affaissa comme une masse, décrivant sur l’eau
De
fuyants essaims noirs – tels de vrais colliers.
Un
oiseau bleu avait jailli depuis le branchage:
La vie
d’une biche, du côté d’horizons alanguis,
S’envola
tout doux, d’un cri,
comme
les oiseaux en automne,
Lors
d’abandonner leurs nids dégarnis.
En
chancelant, j’allai pour lui fermer
Les yeux
ombreux, que tristement les cornes défendent.
J’eus un
pâle et muet soubresaut, lorsque mon père
Me
siffla gaiment: - Enfin, nous avons de la viande !
Je dis
au père que j’ai soif et il me fait signe de boire.
Etourdissante eau, si obscure, tu chavires et t’embrumes !
Je me
sens rattaché par la soif à la bête qui vient de mourir
A une
heure prohibée par loi et coutumes.
Mais la
loi est bien vaine et agit contre nous
Quand la
vie, on peine à en joindre les deux bouts,
Car
coutumes et pitié ne servent plus à rien
Lorsque
ma soeur malade, affamée est sur son déclin.
Du fusil
du père, s’élève de la fumée.
Pauvre
moi, sans le moindre vent,
voilà
les feuilles s’envoler !
Père
fait du feu, qui a l’air effrayé.
Hélas,
combien la forêt a changé !
Dans
l’herbe, à mon insu, je mets la main
Sur une
clochette au son bien argentin...
Sur le
brasier, mon père retire de ses mains
Le
coeur-même de la biche, ainsi que ses reins.
Qu’y
a-t-il, coeur ? J’ai faim ! Je veux vivre et je voudrais...
Pardonne-moi donc, toi, la vierge - toi,
ma biche
bien-aimée !
J’ai
sommeil. Le feu s’élève ! Et le bois, si profond !
Je
pleure. Que pense mon père ? Je mange et pleure.
