A fi liric

De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N‑ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple şi diferenţiate se contopesc şi se dezvoltă într‑o efervescenţă din cele mai fecunde. O senzaţie de actualitate, de prezenţă complexă a conţinuturilor sufleteşti se naşte ca un rezultat al acestei creşteri, asemănătoare unei înălţări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii. Este atît de rar acest sentiment şi atît de ciudat, încît ar trebui să‑l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieţii şi mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicaţii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într‑un moment de nemărginită încordare, cînd o prezenţă totală actualizează experienţe închise şi cînd un ritm îşi pierde echilibrul şi uniformitatea, atunci din culmile vieţii eşti prins în moarte fără a avea acea groază în faţa ei care însoţeşte obsesia chinuitoare a morţii. Este un sentiment analog cu acela pe care‑l au amanţii cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morţii, sau cu momentele de nesiguranţă cînd într‑o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrşit sau al unei părăsiri.
Sînt prea puţini aceia care pot suporta astfel de experienţe pînă la sfîrşit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menţinerea unor conţinuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinţă de explozie, deoarece poţi atinge un moment cînd nu mai poţi stăpîni o energie debordantă. Şi atunci prăbuşirea rezultă dintr‑un preaplin. Sînt trăiri şi obsesii cu care nu se poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experienţa teribilă şi obsesia îngrozitoare a morţii, atunci cînd sînt păstrate în conştiinţă, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivităţii; căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într‑un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într‑o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adînci sînt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieţii. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într‑o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalităţii vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivităţii indică o prospeţime şi o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile.
Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieţii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut şi‑i năpădeşte ca un torent. Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional. Nu se petrece un caz analog cu experienţa suferinţei? N‑ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine şi ce ascunde lumea, trăiai periferic şi mulţumit, cînd cea mai serioasă experienţă după experienţa morţii (ca presentiment al muririi), experienţa suferinţei, pune stăpînire pe tine şi te transportă într‑o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într‑un vîrtej. A fi liric din suferinţă însemnează a realiza acea ardere şi purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicaţii adînci, ci participă la sîmburele fiinţei noastre. Lirismul suferinţei este un cîntec al sîngelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. Numai aceia care vegetează într‑o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală.
Nu devii liric decît în urma unei afectări organice şi totale. Lirismul accidental îşi are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare şi corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr‑o fază lirică, în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulţumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopeşte într‑un singur elan, ca într‑o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.


A nu mai putea trăi

Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.
Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce‑mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca şi cum în orice trăire m‑aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilaţi interior, creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, şi din acel preaplin ca într‑un vîrtej bestial eşti aruncat de‑a dreptul în nimic. Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n‑o poţi stăpîni, care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil. La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine, că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n‑ai nici o răspundere, a căror evoluţie n‑are nici o legătură cu o centrare personală, cu un ritm definit şi individualizat. La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ţi‑a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n‑ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi cînd simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieţii ard într‑un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sînt salvaţi de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existenţa care îşi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conştiinţă încordată nu poate decît să se nege pe ea însăşi. Viaţa este prea limitată şi prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni. N‑au avut toţi misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască? Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea?


Emil CIORAN - Despre mizeriile exilului

Greşim atunci când ne imaginăm exila­tul ca pe un ins care abdică, se retrage şi se pierde, resemnat cu nenorocirile lui, cu con­diţia sa de gunoi netrebnic. Observându-l, descoperi în el un ambiţios, un ins deza­măgit, dar agresiv, un acrit dublat de un cuceritor. Cu cât suntem mai deposedaţi, cu atât mai mult cresc în noi poftele şi iluziile. Ba chiar întrezăresc o oarecare relaţie între nefericire şi megalomanie. Cel care a pier­dut totul păstrează ca pe o ultimă salvare speranţa gloriei sau a scandalului literar. El consimte să renunţe la orice, în afară doar de numele său. Acest nume însă, cum oare să-l impună, atâta vreme cât scrie într-o limbă pe care civilizaţia o ignoră sau o dispreţuieşte?
Va încerca să adopte un nou idiom? Nu-i va fi uşor să renunţe la cuvintele de care se leagă tot trecutul său. Cine îşi renea­gă limba, adoptând-o pe-a altora, acela îşi schimbă identitatea, ba chiar şi decepţiile. Trădător eroic, el se rupe de amintirile sale şi, până la un anume punct, chiar de el însuşi.

*

Cutare scrie un roman, de la o zi la alta, îl face celebru. Îşi povesteşte, evident, suferinţele. Compatrioţii lui din străinătate îl invidiază: şi ei au de suferit, poate chiar mai mult. Şi astfel, apatriotul devine – sau aspiră să devină – romancier. Rezultatul va fi o adunătură de confuzii, o inflaţie de orori, de spaime care datează. Nimeni nu poate să reînnoiască la nesfârşit infernul a cărui caracteristică esenţială e tocmai monotonia, la fel cum nimeni nu poate schimba imagi­nea exilului. Nimic nu este mai exasperant în literatură decât extraordinarul; în viaţă el este mult prea evident ca să ne mai oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment el îşi ascunde romanul în fundul unui sertar şi aşteaptă să vină şi ceasul lui norocos. Îl susţine iluzia unei întâmplări neaşteptate, a unui renume care nu se mai arată, dar în care îşi pune nădejdea; trăieşte hrănindu-se cu himere. Atât de puternică este forţa acestei iluzii încât, dacă munceşte în vreo uzină, o face numai în ideea că într-o zi va fi smuls de acolo de o celebritate pe cât de neaşteptată pe atât de improbabilă.

*

La fel de tragic este cazul poetului. Întemniţat în propria-i limbă, el scrie pentru prietenii săi, pentru zece, cel mult douăzeci de inşi. Dorinţa sa de a fi citit nu este mai puţin imperioasă decât aceea a romancieru­lui improvizat. El are asupra romancierului măcar avantajul de a-şi strecura din când în când versurile în mărunte reviste de emi­graţie, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Un oareca­re se transformă în director de revistă; ca s-o poată menţine, se înmormântează într-o cameră fără lumină, îşi impune privaţiuni care te înfioară şi te năucesc. Masturbarea şi tuberculoza, iată soarta sa!
Oricât de puţin numeroşi ar fi emigran­ţii, ei se constituie în grupuri, nu numai pen­tru a-şi apăra interesele, ci pentru ca, punând ban lângă ban, din toată sărăcia lor, să-şi poată publica regretele, strigătele, chemările fără ecou. În zadar am căuta o mai sfâşietoa­re formă de gratuitate.
Faptul că ei sunt tot atât de buni poeţi pe cât sunt de slabi prozatori se poate expli­ca destul de simplu. Examinaţi producţia literară a oricărui popor mic şi care nu-i atât de infantil ca să-şi făurească un trecut: abundenţa poeziei este trăsătura ei cea mai frapantă. Proza cere, pentru a se dezvolta, o anumită rigoare, o stare socială diferenţiată şi o tradiţie: ea este deliberată, construită; poezia ţâşneşte, ea este directă, iar dacă nu, e pe de-a întregul confecţionată; apanaj al troglodiţilor şi al rafinaţilor, ea nu înfloreşte decât dincolo sau dincoace de civilizaţie, totdeauna în marginea ei. În timp ce proza cere un geniu aşezat şi o limbă cristalizată, poezia este perfect compatibilă cu un geniu barbar şi o limbă informă. A crea o literatură înseamnă a crea o proză.

*

Că mulţi nu dispun de nici un alt mod de expresie decât poezia, ce este mai natural? Chiar şi acei care nu sunt prea dotaţi pentru ea, găsesc, în dezrădăcinarea lor, în automa­tismul excluderii lor, un plus de talent pe care nu l-ar fi găsit nicicum într-o existenţă normală.
Sub orice formă s-ar prezenta, şi oricare i-ar fi cauza, exilul este, la începuturile sale, o şcoală a vertijului. Dar nu toţi au norocul să ajungă la ameţeală. Această întunecare a lucidităţii este o situaţie limită şi un fel de ultimă Thule a stării poetice. Nu este oare un privilegiu să te trezeşti acolo dintr-o dată, fără ocolişurile unei discipline, prin doar bunăvoinţa fatalităţii? Gândiţi-vă la acest apatrid de lux, la Rilke, la câtă singurătate a trebuit să acumuleze pentru a-şi rupe legătu­rile, pentru a se înstăpâni pe lumea nevăzută. Nu este uşor să fii de niciunde, atunci când nici o constrângere exterioară nu te obligă la aceasta. Misticul însuşi nu ajunge la lepăda­rea de cele lumeşti decât prin eforturi mon­struoase. Să te smulgi de lume – ce trudnică autoabolire! El, apatridul, parvine la asta fără a se cheltui, cu concursul – şi prin ostilitatea-istoriei. Nici un fel de frământări, de nopţi de veghe pentru a se lepăda de toate; eveni­mentele îl împing într-acolo. Într-un anume sens, el seamănă cu bolnavul, care, şi acela, se instalează în metafizică sau în poezie fără merit personal, prin bunele oficii ale maladi­ei. Să fie acesta un absolut derizoriu? Tot ce se poate, oricum nu s-a dovedit, până acum, că rezultatele obţinute prin efort sunt mai valoroase decât cele datorate derivei în ineluctabil.

*

Un mare pericol ameninţă poetul dezrădăcinat: acela de a se adapta sorţii sale, de a nu mai suferi, de a se împăca în cele din urmă cu sine. Nimeni nu ar putea conserva prospeţimea mâhnirilor sale; se uzează şi acestea, la fel ca aşa-numitul „mal du pays”, şi ca oricare altă nostalgie. Regretele îşi pierd din strălucire şi prospeţime şi, precum elegia, cad în desuetudine. Ce poate fi atunci mai normal decât statornicirea în exil, această Cetate a Nimicului, patrie în răspăr? În măsura în care se complace în această situaţie, poetul delapidează substanţa emoţiilor sale, resursele nefericirii sale, visul său de glorie. Nemaifiind copleşit de blestemul din care-şi trăgea orgoliul şi starea poetică, el pierde, odată cu ele, şi energia alterităţii, şi motivele singurătăţii sale. Avortat de infern, el va încerca în zadar să se mai cuibărească acolo, să se mai bălăcească în el: suferinţele sale, prea potolite, îl vor face pentru totdeauna nedemn de infern. Răcnetele, care nu demult erau încă mândria lui, - s-au transformat în amărăciune, iar amărăciunea nu devine vers; pe poarta amărăciunii va fi el izgonit din poezia. Gata cu cântecele şi cu excesele. Odată închise rănile sale, degeaba le va mai răscoli - nu vor mai cânta niciodată; în cel mai bun caz, va deveni epigonul durerilor sale. O decădere onorabilă îl aşteaptă. Din lipsă de diversitate, de nelinişti originale, inspiraţia lui se usucă. În curând, resemnat că va rămâne un anonim, şi parcă intrigat de mediocritatea sa, el va surâde de sub masca unui burghez de nicăieri. Iată-l la capătul carierii sale lirice, în punctul cel mai stabil al declasării sale.„Aranjat”, instalat în bunăstarea ruinii sale, ce va face în continuare? Va avea de ales între două forme de mântuire: credinţa şi umorul. Dacă mai are în el câteva urme de nelinişte, le va lichida încetul cu încetul prin mii de rugăciuni; asta dacă nu cumva se va complace într-o metafizică gentilă, divertisment al versificatorilor epuizaţi. Dacă, dimpotrivă, are o înclinaţie către zeflemea, îşi va minimaliza înfrângerile, până la a găsi în ele o nobilă delectare.În funcţie de temperament, el se va sacrifica fie pietăţii, fie sarcasmului. Şi într-un caz şi-n altul, el îşi va fi învins ambiţiile şi neşansa, pentru a atinge un ţel mai înalt, pentru a deveni un învins decent, un condamnat acceptabil.

Traducere de Daniel CORBU
 
  

Emil Cioran


Syllogismes de l'amertume


Syllogisme de l'amertume est un recueil de « pensées » de Cioran, prenant le plus souvent la forme d'aphorismes, dont voici quelques extraits.


Atrophie du verbe.

Rater sa vie, c'est accéder à la poésie – sans le support du talent.

*

Seuls les esprits superficiels abordent une idée avec délicatesse.

*

Un livre qui, après avoir tout démoli, ne se démolit pas lui-même, nous aura exaspérés en vain.

*

Mystère, - mot dont nous nous servons pour tromper les autres, pour leur faire croire que nous sommes plus profonds qu'eux.

*

L'Esprit est le grand profiteur des défaites de la chair. Il s'enrichit à ses dépens, la saccage, exulte à ses misères; il vit de banditisme. - La civilisation doit sa fortune aux exploits d'un brigand.

*

Il est incroyable que la perspective d'avoir un biographe n'ait fait renoncer personne à avoir une vie.

*

Presque toutes les oeuvres sont faites avec des éclairs d'imitation, avec des frissons appris et des extases pillées.


L'escroc du Gouffre.

Nos flottements portent la marque de notre probité; nos assurances, celle de notre imposture. La malhonnêteté d'un penseur se reconnaît à la somme d'idées précises qu'il avance.

*

Technique que nous pratiquons à nos dépens, la psychanalyse dégrade nos risques, nos dangers, nos gouffres; elle nous dépouille de nos impuretés, de tout ce qui nous rendait curieux de nous-mêmes.

*

La pensée qui s'affranchit de tout parti pris se désagrège, et imite l'incohérence et l'éparpillement des choses qu'elle veut saisir. Avec des idées « fluides », on s'étend sur la réalité, on l'épouse; on ne l'explique pas. Ainsi, on paye cher le « système » dont on n'a pas voulu.

*

Vers une sagesse végétale : j'abjurerais toutes mes terreurs pour le sourire d'un arbre...


Temps et anémie.

La pâleur nous montre jusqu'où le corps peut comprendre l'âme.

*

Avec tes veines chargées de nuits, tu n'as pas plus ta place parmi les hommes qu'une épitaphe au milieu d'un cirque.

*

Je ne suis moi-même qu'au-dessus ou au-dessous de moi, dans la rage ou l'abattement ; à mon niveau habituel, j'ignore que j'existe.

*

On ne lie partie avec la vie que lorsqu'on dit – de tout coeur – une banalité.


Occident.

Notre époque sera marquée par le romantisme des apatrides. Déjà se forme l'image d'un univers où plus personne n'aura droit de cité.
Dans tout citoyen d'aujourd'hui gît un métèque futur.


Le cirque de la solitude.

Pour peu qu'un animal se détraque, il commence à ressembler à l'homme. Regardez un chien furieux ou aboulique : on dirait qu'il attend son romancier ou son poète.

*

Qui n'a pas contredit ses instincts, qui ne s'est pas imposé une longue période d'ascèse sexuelle, ou n'a point connu les dépravations de l'abstinence, sera fermé au langage du crime comme à celui de l'extase : il ne comprendra jamais les obsessions du marquis de Sade ni celles de saint Jean de la Croix.


Religion.

Hors la matière, tout est musique : Dieu même n'est qu'une hallucination sonore.

*

Comme tout iconoclaste, j'ai brisé mes idoles pour sacrifier à leurs débris.

*

La Création fut le premier acte de sabotage.


Vitalité de l'amour.

L'art d'aimer ? C'est savoir joindre à un tempérament de vampire la discrétion d'une anémone.

*

Commencer en poète et finir en gynécologue ! De toutes les conditions, la moins enviable est celle d'amant.

*

Si les impuissants savaient combien la nature fut maternelle pour eux, ils béniraient le sommeil des glandes et le vanteraient aux coins des rues.

*

Deux voies s'ouvrent à l'homme et à la femme : la férocité ou l'indifférence. Tout nous indique qu'ils prendront la seconde voie, qu'il n'y aura entre eux ni explication ni rupture, mais qu'ils continueront à s'éloigner l'un de l'autre, que la pédérastie et l'onanisme, proposés par les écoles et les temples, gagneront les foules, qu'un tas de vices abolis seront remis en vigueur, et que des procédés scientifiques suppléeront au rendement du spasme et à la malédiction du couple.


Sur la musique.

La musique est le refuge des âmes ulcérées par le bonheur.


Vertige de l'histoire.

La liberté est le bien suprême pour ceux-là seuls qu'anime la volonté d'être hérétiques.

*

Quelques générations encore, et le rire, réservé aux initiés, sera aussi impraticable que l'extase.

*

(...) Les sociétés se consolident dans le danger et s'atrophient dans la neutralité. Là où sévissent la paix, l'hygiène et le confort, les psychoses se multiplient.
... Je viens d'un pays qui, pour n'avoir pas connu le bonheur, n'a produit qu'un seul psychanalyste.

*

La « libération » de l'homme ? - Elle viendra le jour où, débarrassé de son pli finaliste, il aura compris l'accident de son apparition et la gratuité de ses épreuves, où chacun se trémoussera en supplicié sautillant et docte, et où, pour la populace elle-même, la « vie » sera réduite à ses justes proportions, à une hypothèse de travail.


Aux sources du vide.

Vous n'agissez pas, cependant vous ressentez la fièvre des hauts faits; sans ennemi, vous menez un combat épuisant... C'est la tension gratuite de la névrose et qui donnerait même à un épicier des frissons de général battu.

*

L'instant où nous croyons avoir tout compris nous prête l'apparence d'un assassin.

*

J'assiste, terrifié, à la diminution de ma haine des hommes, au relâchement du dernier lien qui m'unissait à eux.

*

N'atteignent à la folie que les bavards et les taciturnes : ceux qui se sont vidés de tout mystère et ceux qui en ont trop emmagasiné.

 

 

Silogismele amărăciunii


Ne intereseaza mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus. Daca scriitorul a lasat o opera, daca s-a infatisat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranta, il vom lasa sa cada in uitare.

Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi intr-o credinta. Lipsiti de un temei solid, ei se agata de cuvinte, simulacre de realitate, pe cand ceilalti, siguri pe convingerile lor, nu pun pret pe infatisare si se rasfata in tihna improvizatiei.

Rabdarea germanilor e fara margini, pana si in privinta nebuniei, pe care Nietzche a indurat-o unsprezece ani, iar Holderlin patruzeci.

Trilogia lui Dante constituie cea mai stralucita reabilitare a Diavolului pe care va fi intreprins-o vreodata un crestin.

Sa-ti ratezi viata inseamna sa ajungi la poezie – fara sprijinul talentului.

O civilizatie care a inceput prin zidirea de catedrale se va sfarsi prin ermetismul schizofreniei.

Taina – cuvant pe care-l folosim ca sa-i inselam pe ceilalti, ca sa-i facem sa creada ca suntem mai profunzi decat ei.

Ferocitatea face opera sa dainuie. Ganditi-va la prestigiul Evangheliei, carte agresiva, una dintre cele mai veninoase din cate-au fost.

Teama de sterilitate il determina pe scriitor sa produca mai mult decat i-ar ingadui-o propriile-i resurse, adaugand la minciunile traite multe altele, imprumutate sau plasmuite. Sub lespedea “Operelor complete” zace un impostor.

…afirmatia lui Rilke: “Nu am organ pentru Goethe”

Poezia ajunsese cu negarea chiar mai departe decat mine. M-a facut sa-mi pierd pana si incertitudinile.

Fiecare gand ar trebui sa aminteasca stingerea unui suras.

Cu nenumarate precautii dau tarcoale adancurilor, le fur din betie si o iau la sanatoasa, ca un pungas al Prapastiei.

Necinstea unui ganditor se vadeste prin numarul de idei precise pe care le sustine.

Obiectie impotriva stiintei: lumea asta nu merita sa fie cunoscuta.

De ce nu m-as compara cu cei mai de seama sfinti? Oare n-am cheltuit, spre a-mi ocroti si pastra contradictiile, tot atata nebunie cata au cheltuit ei spre a le birui pe ale lor?

Subtilitatea o intalnim:
La teologi. Neputand demonstra cele ce afirma, sunt nevoiti sa faca sumedenie de disocieri, pana obosesc spiritul: e tocmai ceea ce vor.
…..
La femei. Osandite la pudoare, trebuie sa-si ascunda dorintele si sa minta: minciuna e o forma de talent, in timp ce respectarea “adevarului” se insoteste cu o grosolanie greoaie.

Catre o intelepciune vegetala: m-as lepada de toate spaimantarile pentru surasul unui copac.

In toiul Nepasarii, te gandesti la o criza zdravana de epilepsie ca la o tara a fagaduintei.

Leucemia e gradina in care infloreste Dumnezeu.

“Sunt ca o papusa stricata, cu ochii cazuti inauntru”. Aceasta vorba a unui bolnav mintal cantareste mai greu decat toate operele de introspectie.

Intr-o lume lipsita de melancolie, privighietorile s-ar apuca sa ragaie.

De auziti pe cineva folosind la tot pasul cuvantul “viata”, sa stiti ca este bolnav.

Sa fi dedicat mortii toate orele pe care ti le-ar fi luat practicarea unei meserii. (…) Un “loc de munca” l-ar fi transformat si pe Buddha intr-un nemultumit oarecare.

Cand surprind in mine o miscare de revolta, iau un somnifer sau consult un psihiatru. Orice mijloc e bun ca sa ajungi la Indiferenta fara sa ai chemare.

In fiecare zi tin cate un mic sfat de taina cu propriul mea schelet, lucru pe care carnea nu mi-l va ierta niciodata.

Daca ai fost o singura data trist fara motiv, ai fost toata viata trist fara sa o stii.

Ne ascundem in spatele propriului obraz, in timp ce nebunul se destainuie printr-al sau. …. isi afiseaza enigmele. Atata indiscretie irita. E firesc, prin urmare, sa fie legat fedeles si izolat.

Un om de caracter poate fi transformat in marioneta prin lingusire (…) e singura arma de care dispunem pentru a ne inrobi semenii, pentru a-i demoraliza si corupe.

…daca n-aveam impertinenta sa ma socotesc cea mai nenorocita fiinta din lume, de mult m-as fi prabusit.

In clipele de extrema istoveala, simtim dintr-o data care e esenta mortii. (…) Asa se explica faptul ca, pe aceasta tema interjectiile unei batrane analfabete ne spun mai mult decat jargonul filozofului.

Sa-ti tainuiesti suferinta, sa o degradezi, transformand-o in voluptate – smecherie a introspectiei, tertip al celor delicati, diplomatie a geamatului.

Dupa varsta de treizeci de ani, interesul nostru fata de evenimente ar trebui sa nu fie mai mare decat acela al astronomului fata de barfele marunte.

Staruinta pe care am pus-o in combaterea fascinatiei sinuciderii mi-ar fi ajuns cu prisosinta ca sa-mi castig mantuirea..

Ce pacat ca, pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie sa treci prin credinta!

Numai optimistii se sinucid si anume aceia dintre ei care nu mai pot fi optimisti. Ceilalti oameni, cei care nu au nici un motiv ca sa traiasca , au cu atat mai putin vreunul ca sa moara.

…delirul ii da sufletului putinta sa se gospodareasca prin extindere

Ce ispititoare ar fi bisericile daca in ele n-ar fi si credinciosii, ci numai acele crispari ale lui Dumnezeu despre care ne glasuieste orga!

Doua cai se deschid in fata barbatului si a femeii: ferocitatea si indiferenta. Totul ne arata ca o vor alege pe cea de a doua, ca nu va avea loc intre ei nici o lamurire a lucrurilor si nici o despartire …..

Muzica e refugiul sufletelor pe care le-a ranit fericirea.

Muzica, sistem al formulelor de adio, evoca o fizica al carei punct de pornire nu ar fi atomii ci lacrimile.

Daca Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neindoios ca si-ar fi scufundat corabia cu mana lui.

Evolutie: azi Prometeu ar fi un deputat din opozitie.

Orice fel de indignare – de la bombaneala la luciferianism – marcheaza o oprire in evolutia mentala.

…istoria e reductibila la o clasificare a politiilor. Ce altceva studiaza in fond istoricul decat conceptia pe care oamenii au avut-o despre jandarm de-a lungul veacurilor?

Nazuinta mielului de a deveni lup sta la originea majoritatii evenimentelor.

Toate calamitatile – revolutii, razboaie, persecutii – provin dintr-o aproximatie inscrisa pe un stindard.

Exista mai multa cinste si rigoare in stiintele oculte decat in filosofiile care atribuie un “sens” istoriei.

Numai o minte plina de crapaturi ca un zid vechi poate avea deschideri catre lumea de dincolo.

Secretul adaptarii mele la viata? Am schimbat disperarile asa cum schimbi camasile.

Asist ingrozit la slabirea urii mele fata de oameni, la destramarea ultimei legaturi ce ma mai unea de ei.

Adevarul? Se afla la Shakespeare; un filozof n-ar putea sa si-l insuseasca fara sa zboare in tandari, cu sistemul lui cu tot.

Cand in Pomul Cunoasterii o idee e indeajuns de coapta, ce voluptate sa te strecori in ea, s-o rozi ca un vierme si sa-i grabesti caderea!

Fiecare om cu nebunia lui: a mea a fost aceea de a ma crede normal, periculos de normal….