Alexandrina Tulics




AU FOST MARTIRI CU DOMNUL ÎN CELULĂ

... Când nu mai pot să văd și să aud
Ce se întâmplă-n lume,
Când sufletul mi-e plin de suferința lor,
M-așez în sfântă rugăciune
Și trag c-urechea la apusul,
Celor ce sunt astăzi, grâu și gălbenele
Sau susur lin în albia unui izvor.
Ei nu-și mai plâng durerea de-acol 'de unde sunt,
Nici lacrimile nu le mai zăresc
Dar ma îndeamnă
să nu uit, nicicând să n-ostenesc
Și-n apa de izvor apusă să-i privesc...
Au fost martiri cu Domnul în celulă!
Au sângerat-n bătăi tot împreună,
Acoperit-au semeni cu lacrima când răii îi loveau,
Ologii de bătăi i-au dus în spate sau de mână.
I-au primenit în rugăciuni pe unii,
Ce-n ''jumuleli de vorbe'' pe Dumnezeu-L huleau.
Le-au arătat și rănile și Calea Celui,
Ce-atâta Îl batjocoreau!
Au înălțat în temniți, Catedrale!
Cu lacrimile-au aprins lumini
Să vadă orbii dincolo de ziduri
Și la Lumină au strigat 'AMIN! '
Mă-ntorc cu ochii-n lacrimi la oameni- catedrale,
La Dumnezeu lor atâta de iubit,
Din truda suferinței aș îmbrăca în alb de cale
Drumul Golgotei, celor ce-au suferit.

O VARA MEA CU OCHII VERZI...

Suspină pomii-n frunze aur. . .
Își iau a Dios de la crengi,
Cu umezi-ochi ceața privește
'Ntr-un suspin de abur des
Cum draga vară iar se risipește
Și-un bun venit
Se vede-n pomii desfrunziți.
În foșnet se distinge jalea
De vara în frăţietate,
De fericite-mbrătișări
Pe ramurile-n verde,
Atâta de bogate !
Își cântă-sec trestiile melodia,
Un ritm uscat așa ca ele,
Zbor în zig-zag se vede clar pe cer
'N plecări de păsări,rândunele
Aș vrea să fiu eu zborul lor
Dincol' de nori și stele. . .
Suspin iar vara sub un ram
Și parcă nu mai simt atâta bucurie,
De unde-n vară ascultam
Iubita ciocârlie. . .
Mi-e cald sub pleoape, sau transpir ?
Cu gândul la soarele-n apus,
-O, vara mea cu ochii verzi,
Un' să te caut, unde te-ai dus?
Prin frunze proaspăt îmbrăcate
'N-arămi și aurul regal,
Mă-ndrept spre casă pe-nserate,
Cu gându' la coloritul de pe deal.

AM VRUT

...Am vrut să rup din curcubeu, bucăți,
Din el să-mi fac maramă,
Din nori să-mi fac un pat de fulgi,
Pe el Iubirea să m-adoarmă.
Am vrut să plâng cu stropi de ploaie,
Peste sufletu-nsetat
de părtășii de curăție,
Să-l-ndrept spre Cel Înalt.
Am vrut să zbor ca porumbeii,
Să duc până la margini de pământ,
Solia vieții fără moarte,
Puterea sfântului Cuvânt.
Am vrut s-adun ca și albina,
Nectar din orice floare,
S-aduc la stupul veșniciei,
Prin ascultare,miere ce nu moare.
Am vrut să mă îmbrac în stele,
Să fiu cât mai aproape de Luceafăr,
Să lumineze peste mine,
'N lumina-I să m-acopăr...
Am vrut să fiu un izvoraș,
Ce curge-n curăție,
Să Te slujesc, curgând sfios,
'Mbracată-n in subțire.

O, DULCE MAMĂ, VINO!

Măceșe cu fețe de jar,
Pere, gutui în ferestre,
Aromă adusă de mama
În casă, pentru iarnă,
'Mi colindă sufletul
În emoții celeste.
Brațul de lemn lângă focul aprins,
Blide cu aburi pe masă,
Ochii-ndreptați către cer
-Doamne, ține-mi copiii cuminți!
Mă-ntorc iar acasă.
Pâine prăjită pe plita încinsă,
Nuci sparte cu miez dulce,
Coșuri cu mere-n aromă-livezi,
Înapoi. . . la voi, cum m-aș mai duce!
Ghete de iarnă-mbrăcate în lână,
Mânuși calde și ceaiuri fierbinți,
-O, dulce mamă. . . vino!
Mă ia de mână, du-mă-n copilăria
Anilor cuminți.
Nasuri lipite de castele de gheață,
Așteptate cu nerăbdare în dimineață,
Cerul sclipind felinare stelare
Mă privesc,
Ștergându-mi lacrimi amare.
-O, dulce mamă, vino!
Mă ia de mână, du-mă-n copilăria
anilor cuminți!
Ține-mă strâns în brațe,
C-afară și-n 'năuntrul ei,
Sunt lupii cu ochii pe țară,
Ce-aduc în iarna ei suferință
Şi lacrima-amară!

DĂ-MI DRAGOSTEA

Doamne, dă-mi genunchii ce i-am uitat în vale
Când pe coasta veche mă urcam,
Când mi-am pierdut năframa, învelitoarea
Și-ndrăgostită după Tine alergam. . .
Dă-mi lacrimile zorilor din zi
Când Te-așteptam să vii 'naint-de soare
Și bucuria-alinului iubit
Ce-n rugi, mă trimetea în dulce, la culcare. . .
Dă-mi dorul după dulce-n gând
Să nu Te las să pleci de lângă mine nicio clipă,
Când Te-adunam în porii vieții, inimii în gând,
Ca nu cumva, să fac de Tin' risipă. . .
Doamne, dă-mi lacrima din razachiii-apusului,
Când soarele se uită înapoi cu adânc-tristețe
Și pacea-n rugi din nopțile târzii,
Când Te țineam captiv
Iar inima-mi șoptea
-Nu Îl lăsa să plece...
Dă-mi dragostea iubirii peste zi,
Când soarele-și arată-n raze-a sa putere,
Primește-mă, că mi-este dor de dor,
De Tine, de iertări și mângâiere...

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!

'Mi-apare-nainte copila zâmbind,
Cu fața ''mânjită de soare''
Cu părul bălai și surâs îngeresc,
C-ale frescelor cu nume mare.
Mă privește insistent cu ochii-nverziți
De bogăția darului-cer,
Cu-obrajii-nroșiți de atâta dulceață
Dintr-ale bătăturii cu miros de fâneață.
Face un pas. . . apoi se oprește,
Parc-ar vrea să mă-ntrebe ceva. . .
La părinți nu se gândeșt,că e stăpână
Pe tot ce-i oferă vișinii, nucii și via.
O văd cercetând cerul când uită să plouă,
Mânuțe-și-mpreună, roșite de nuci,
Murmură vorbe doar de Domnul știute
Și pleacă în rugă dincol' de uluci.
Îi zăresc parcă răspunsu-n privire,
Așteaptă îndată să plouă,
Să vadă apa sărind în buluci,
Fericită în haina cea nouă.
Mijește în lacrimi bunicul pe scară,
Cu viața schimbată și-n astă vară,
C-au venit fetele de la oraș,
Bătătura-i plină din zori până-n seară.
Fetița dispare pe deal,se-atârnă de pruni,
Mănâncă cu poftă chiuind după ulii,
Și-ncepe să cânte despre străbuni. . . Caliacra, Turtucaia,
Așezămintele vechilor români,
Învățate-n pătul la curat de porumb, de la Tataia.
Se-aud glasuri pe vale, vite mugesc,
Copiii zbiară la oare,
O bunică. . . ar fi vrut să aibe-n tristeți,
Și fața-n lacrimi se-nmoaie.
-Sandă! Lucie! Tania! Mariană! . . Haideți!
E gata mâncarea, veniți frate!
Le-adună bătrânul mijlocind rugi la ospăț.
Grăbite, se-ntrec, se ridică mulțumind, îndestulate.
E seară, a noapte, cucuvelele-și strigă,
Prezența-n negura groasă.
Copilițe cu-obraji luminați de lampa cu sticla slab ștearsă,
Ascultă povești și cântări, la curat de porumb,
Colindând Caliacra, Turtucaia, sub luna ce răsare,
Adorm pe sacii de glozii curați că doar sunt ACASĂ!
La bunica dorită atât de mult la: ROMÂNIA MARE!

PLÂNSUL BĂTRÂNEI MAME

Cu poalele cernite-n bătrâneţe
Şi mâini osoase aşezate pe genunchi,
Cu ochii-n ceaţă, dar privind spre ceruri,
Scrutează cu privirea... dorind s-audă vechiul cânt.
Cu barba tremurândă, în rugi ce nu mai contenesc,
Pe care-alunecă în mângâiere
lacrimi ce nu o mai rănesc,
Bătrâna mamă-ţară-şi înghite şi-azi suspinul,
Căci fiii cei născuţi îs... duşi...
şi-n locul lor, domneşte crud... străinul.
I-a înjugat!
Copiii cei rămaşi, în datorie,
Îi biciuie vechilii cei străini,
Pe toţi cei ce trudesc pe glie-n sărăcie,
Scuipaţi în ţara lor de ''domni'', trufaşii cei străini.
Copiii-n suferinţă, ea nu-i mai recunoaşte!
Au devenit duşmani, se poartă ca străini.
Se vaită biata mamă, privind ''în ceţi'' spre soare,
La sânul pentru fii, ea îi adapă pe păgâni.
Dar, de... s-ar mai schimba ceva?
Gândeşte buna mamă,
Căci glia-i în suspin şi puterea-i, doar tăciuni !
Oftează-n greu Bătrâna,cu trista ei privire înspre zare,..
Au mai trecut şi alte timpuri necurate,
Popoare lacome cu feţe desfrânate,
Lăsat-au răni dar au ştiut s-o aline,
Voinicii, fiii ei?
erau viteji, ce parcă ''rodeau pâine! ''
Dar, parcă cum e-acum
N-a fost, chiar niciodată!
Când nu mai ai pe cin' striga:
"Fecior! Băiete! Dragă fată!"
Nefericită e,de parcă n-ar trăi-n ţarina sa.
Jeleşte biata mamă cu mâinile în poală,
De sub pământ voinicii îi aud jelirea,
Bătrâna se-nfioară,
Se-aude-un freamăt sub picioare,
Parcă... se trezesc, se scoală!
-Se-ntoarce brav-poporul de-altă dată,
Ce îşi dădea viaţa pentru ţara-mamă, binecuvântată?!
'N suspin, a aţipit plângând,cu gândul la eroi,
La mine,sau la tine? !
Dar... CINE SUNTEM NOI?

N-ATINGE-NTUNERICUL, SUFLETU-N ZBOR

Nici porumbeii când corbii se-nalță;
Nu piere grâul sub ger,
Nici adevărul,
Când minciuna limba-și răsfață!
Nu plânge lumina
Când negura geme,
Nici dulcele-n rod
Când amarul în om fierbe.
Nu-și uită lin- zborul,
Cârduri cocoare,
Când turme de oi plâng în vale,
Cu ochii spre cer... soare...
N-atinge-ntunericul sufletu-n zbor,
Când un nenorocit strigă
'N plâns spre Creator;
Nu-i fură din har și onoare,
Când în urma-i,umbre
Trimit rușini să îi zboare.
Nu moare soarele când bate furtuna,
Nici porumbeii când corbii se-nalță,
Nu piere grâul sub ger,
Nici adevărul,
Când minciuna limba-și răsfață!

ALB DE CER, ALB DE PĂMÂNT

Cănd ceru'-nfloreşte
Şi-şi scutură ramul,
Mă-mbracă în alb,
Şi-mi trimite balsamul.
Când mirese-petale,
În alb râd în vale,
De dragu'-nfloririi,
Cerului Alb,
Iar teiul răspunde,
În miresme regale,
Parfumuri trimise Cerului Alb,
Cireşul e nins de albul cel alb.
Se scutură albu-n salcâmi
Iar dorul din mine se duce
Spre albul,albul tărâm.
Când norii cei albi
În iubire se-adună,
Să cânte în alb,pe alb drum,
Curcubeie răsar,cântând împreună.
Când lebede albe,
Îşi plimbă pe ape,
Penele lor albe,curate,
De alb - plutitor,
Când,
Se văd fumuri albe
Din case văruite,
Iar albul zilei,
E pe-asfinţite
În alba credinţă şi rugă Divină,
O albă cântare,
Spre cer, spre Lumină,
O cântă un suflet,
Albit în Iubire,
Iar Duhul Cel Sfânt,
O duce...
Albului, Sfânt, Mire.

RĂDĂCINI DUMNEZEIEȘTI

Când m-ai creat,mi-ai pus la rădacină,
Iertări,iubiri din jertfa Ta,
Din constelați,clipocit de stele
Și luna-n nopți să-mi mângâie,odihna.
Un coș de pulbere de stele,
Ai răsturnat în al meu zâmbet,
Fulgi-albi cari' să-mi acopere cărarea,
Când rătăcesc de albii-nuferi,curat -umblet.
Iar roua,bobițele de ape,
Un râușor de lacrimi,
Să-mi spele întristarea,
Când nu Te simt aproape.
Foșnit de crengi când mă ascund de soare,
Și o potecă în urcus, ai scris-n genunchii mei,
Să mă opresc din alergări,
Să mă-ntâlnesc cu Tine în iertare.
O harpă-n legănare de ungere-divină,
Și-un bob de grâu pentru sărac,
O mângâiere pentru mama plânsă,
Și un flanel,copiii să-i îmbrac.
Un zâmbet... cât un curcubeu!
Să-i pot iubi pe toți din jur,
Să le zâmbesc cu drag,căci nu-i al meu,
...Este surâsul Tău...
În păr mi-ai pus argint-înțelepciune,
Unde traiește curăția-n gânduri, fapte-bune.
În inimă,un picur de cristal,
Din Unicul Pahar.
Pe buze miere-aur, sfânt mi-ai dăruit,
Dulceața Ta din stâncă,
Un vers,o melodie care cântă,
Despre iubirea Ta- onoare și jertfa Sfântă.
Când în genunchi mă-nfățișez,
Aceste rădăcini le-nmănunchez,
Le-aduc-naintea-Ți,Doamne Sfinte,
Să mi le curățesti în sângele Tău sfânt,
Să Te trăiesc cuminte.

din volumul Pietrele albe

SE-NTOARCE FIUL RĂTĂCIT
(Album-Șoaptele Luminii)
Luca 15.11-32

… Își puse-arginții pe asin
Și în al Tatălui suspin,
Mezinul, fiul cel iubit,
Plecă de-acasă.
După-ndelungi vorbiri în șoaptă,
Chiar în asprime de-or fi fost,
Și-a luat ”rămasul bun” la poartă,
Plecând în lumea fără rost.
Averea tatălui-i dădea putere,
Încredere în ea avea,
Să lase-n urmă viața-ntreagă,
lipindu-se de… lumea rea.

Cu-argint își cumpără îndată,
Și faimă, prieteni și femei,
Ce se simțeau atrași de banu-i,
C-aceasta, era ”prietenia ”dintre ei.
Mulți bani… dar și păcate multe!
A cheltuit în loc s-asculte,
De tatăl-plâns, rămas în poartă,
Cu lacrimile prinse-n barbă.
Și-a risipit averea fiul,
Prieteni, joc, pierzând pe loc!
Și-n greu ajunse -n ”noua viață”
Mâncând din hrana… unui porc!
-Cum, eu mănânc acum cu porcii?
Când tatăl meu are avere,
Și multă bogăție, și argați,
În care… am trăit ca frați?
Se ridică din greul vieții,
Cu gându-n inima cea strânsă;
-Mă duc, mă-ntorc la tatăl meu,
Mă-ntorc să îi sărut iubita față-plânsă.
Murdar, flămând, nenorocit,
Cu ochii-n lacrimi și suflet-risipit,
Bătu în prag de seară la poarta cunoscută,
Cu masa plină din casa cea avută.
Cu chipu-trist și amărât,
Se-aude glasu-abia șoptit:
-Mă ierți, iubite tată?
Căci ce mi-ai dat, am risipit,
În lumea-atât de min’ dorită,
Plină-n păcat și viața ”drojdie-dospită”?
Mă ierți, mă ierți, mă poți ierta?
Mă poți primi din nou acasă
Să pot să stau, rămân, să mă ating
Din nou, de scumpa-ți masă?
Te rog să mă primești
În meritele lacrimilor tale
Mă ierți, te rog, mă poți ierta?
O, fie-ți… îndurare…
Prin lacrimi tatăl îl privește,
Suspinu-i lung dar fața-i strălucește;
Ai fost mort și-ai înviat!
Căci eu atâta te-am dorit, te-am așteptat…

Ai fost pierdut dar te-am întors!
Să prețuiești și să cunoști al vieții-sfinte rost!

Te-am așteptat… în fiecare seară,
Să te întorci, să-ți simt răsuflul,
Și să te strâng iar la subsioară,
Să-mi șterg… năduful.
Te-am petrecut cu lacrimi-înnoptate,
Și dimineți-îndurerate,
Te așteptam în plin-chindii,
Să te întorci și să revii.
… Își puse capul-rătăcit,
Pe brațul tatălui-iubit,
Și-n hohot – plâns, păreri de rău,
Se auzi în glasul său:
Iertare-Ţi cer, Tăticul meu, tăticul meu.
Tu,ce-nnoptezi în cocină cu porcii,
trăind ”din plin” în miezul -nopții,
Întoarce-te! Te-ntoarce-Acasă!
Te-așteaptă-o masă, sfânt-aleasă,
Un Tată-mbătrânit în pragul porții,
Dorind să fi ieșit din ”valul -morții”
Luptându-Se să scapi, să ieși
Din crucea nopții.

Noi!?

Vorbim adesea printre lacrimi

Iar viața este un suspin,
Ne-mpotmolim în sentimente,
Uitând cuvintul: Scump. Sublim.
Ne poticnim greu la urcuș,
Dar buni suntem-n alunecare,
Ne-amestecăm cu cei din „lumi”
Așa ne pierdem din valoare.
Ne-amestecăm uitând de diferențe,
Lăsăm să pierdem răsăritul,
Și ne târâm l-amiaz’ cu sațul,
Uitând să ne gândim la Infinitul.
Așa ne stoarcem de iubiri,
De prietenii și de Iubire
Și devenim: tomnatici, reci și goi,
‘Nnotând sub ”linia de plutire”
Ne mai trezim câteodat’
Când porumbeii pana albă-și poartă,
Sau, când în beznă corbii croncănesc în gol,
Melancolia fața își arată.
Ne rezemăm de amintiri,
Atunci mai plângem cu trecutul,
Căci în prezent suntem… străini
De noi, de El, Acela care-a fost ,

Este și va fi pe veci ‘Nceputul!

Măicuța...

Împrăștie ziua în mantia-i-negrită,
Seara, cu fața-în umbri-prelungită
Se duce degrabă ziua-lumină,
În miros de verbină.
Se-ascund ciripi în calde cuiburi,
Iar șoaptele-amuțesc,
Doar vântul printre frunze-n toamnă,
Se prind în vals și dănțuiesc.
Și-arată faldul noaptea-n întregime,
Mici felinare pe cer și-arat-sclipirea,
La o fereastră, lângă un opaiț,
O bătrânică ține-n mâinile -obosite,
Ce-are mai scump și drag;Psaltirea.
Stă aplecată și ființa își desfată,
Citește rar, apoi oftează,
Se roagă-ncet și-atâta lăcrimează…!
E singură în toi de seară
Și toate-s amuțite-n ordine, afară
Și-a terminat dereticatul,
Și-acuma, stă-naintea cerului,
Să își hrănească sufletul-n sfânt -dumicatul.
Citește rar și se gândește,
Își șterge lacrimi pe obraz
Și-n rugăciune iar pornește…
Așa-și petrece seara,noaptea
În rugă ce-i o lungă șoaptă,
Ce și-o dorește în lumină,
Cu gândul la Isus Christos
Și la copiii ce-i așteaptă

Aș vrea să fiu

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri, nici în copilărie,
un câmp de flori ,cânt de viori ,
albine-n dulce fericire.
Un vas curat fără de umbre ,
un cânt de ciocârlii în zbor,
un brat de lemne, codru -pâine ,
pentru săracii care n-au mâncare,
tihnă și pridvor.
Aș vrea să fiu un strop de rouă
să calci pe el când vei veni,
Sigiliul revenirii Tale ,
cănd mi-ai promis că
și aici vei fi cu mine și în veșnicii .
Ce să mai fiu? un strop de rază
ce scrie despre Tine, sfânt, curat,
ce-aleargă -n lumea cea bolnavă
străini de Tine ,greii încercați .
O rămurea aș vrea să fiu
că viața n-are moartea
E Viată așa cum ne-ai promis,
de Tine, nimeni nu ne mai desparte.
Aș vrea să fiu albină-n stup cu aripile Tale ,
Să mă opresc la cei ce sunt cuminți
dar și nenorociți pe Cale.
Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri,o floare -păpădie ,
să fiu de leac prin vers aici
dar puful ei ..s-ajungă-n veșnicie!

Eu n-am plecat, te-aștept să vii…

S-a așternut atâta praf
Pe-mbrățișarea noastră,
Când Mi-ai promis c-ai să Mă chemi,
Să vin din zarea limpede, albastră,
Să-ți fiu Prieten-n părtășii,
Și reazem cald în suferință
Să-mparți cu Mine bucurii,
Să te ajut în suferință.
Să Mă slăvești cum o făceai,
În nopți și la trezire,
Când Îmi șopteai cuvinte dulci, de;
Rege scump și Mire.
-E-atâta uscăciune-n zori,
Iar ochii-Mi cată înspre tine,
Aștept iubitu-ți glas în cânt,
Să te lipești în rugi de Mine.
Să-ți prind cristalul-boabe-n mâini,
Să le transform în rouă,
Să le trimit înseninări,
Când norii negrii plouă!
Mi-e dor să Mă cuprinzi în zări,
Cu sufletul ca altă dată,
Să fim perechea dincolo de nori
În țara mult visată.
-Eu n-am plecat! Te-aștept să vii,
În vară-n pas de rouă,
Cu ruga liniștită-n mulțumiri,
Pe mâinile-amândouă.
S-ajungă rouă în cer, sus,
‘Nsoțită-n cântul dulce,
Cântarea ce-ai primit-o n deal,
Când te-am născut în chin și suferinți pe cruce.

Miroase a jale…

..simt miros de zboruri arse în lume,
fulgi înnegriți înaint- de Crăciun,
Vulpi cu ochii șireți ”pace îmi spun
în zâmbet batjocoritor, pe drumul cel bun!
Simt miros de iarbă arsă,
văd ochi de copii schingiuiți,
mame cu sânii -aruncați …pe ferestre
în destrăbălări de copii risipiți!
Miroase a jale în lume, a strigăt,
a zboruri furate de ulii-ucigași !
Spitalele -s pline de ființe oloage,
ce se târăsc ca umbre în orfelinate
bieți copilași
Țipete-asurzesc universul!
E groază-n curând…
o bătrână împinsă visează că se dă carne, pâine…
se-așează la rând…
Vin vulturii prada-și împart!
Scot strigăte și sticlele-s sparte;
Îmbrățișări în țipăt de prunc ce de mamă ,
o,uniformă-l smulge, desparte…
Plâng păsări de mila oamenilor pe ram ,
se-ncinge soarele în apus de tristețe…
pe drumul ce mergea spre bine -nspre sus,
mai e cineva să ne zică de bine ,binețe?!

SE-NTOARCE FIUL RĂTĂCIT

Luca 15.11-32

... Își puse-arginții pe asin,
Și în al Tatălui suspin,
Mezinul, fiul cel iubit,
Plecă... de-acasă.

După-ndelungi... vorbiri în șoaptă,
Chiar în asprime de-or fi fost,
Și-a luat ''rămasul bun'' la poartă,
Plecând în lumea... fără rost.

Averea tatălui-i dădea putere,
Încredere în ea avea,
Să lase-n urmă viața-ntreagă,... lipindu-se de... lumea rea.

Cu-argint își cumpără îndată,
Și faimă, prieteni și femei,
Ce se simțeau atrași de banu-i,
C-aceasta, era ''prietenia ''dintre ei.
... Mulți bani... dar și păcate multe!
A cheltuit în loc s-asculte,
De tatăl-plâns, rămas în poartă,
Cu lacrimile prinse-n barbă.

Și-a risipit averea... fiul,
Prieteni, joc, pierzând pe loc!
Și-n greu ajunse -n ''noua viață''
Mâncând din hrana... unui porc!
... Cum, eu mănânc acum cu porcii?
Când tatăl meu are avere,
Și multă bogăție, și argați,
Cu care... am trăit ca frați?

Se ridică din greul vieții,
Cu gându-n inima cea strânsă...
Mă duc, mă-ntorc la tatăl meu,
Mă-ntorc să îi sărut iubita față-plânsă...

Murdar, flămând, nenorocit,
Cu... ochii-n lacrimi și... suflet-risipit,
Bătu în prag de seară la poarta cunoscută,
Cu masa plină din casa cea avută.

Cu chipu-trist și amărât,
Se-aude glasu-abia șoptit:
Mă ierți, iubite... tată?
Căci ce mi-ai dat, am risipit,
În lumea-atât de min' dorită,
Plină-n păcat și viața ''drojdie-dospită''?

Mă ierți, mă ierți, mă poți ierta?
Mă poți primi din nou... acasă
Să pot să stau, rămân, să mă ating
Din nou, de scumpa-ți masă?

Te rog să mă primești...
În meritele lacrimilor tale...
Mă ierți, te rog, mă poți ierta?
O, fie-ți... îndurare...
... Prin lacrimi tatăl îl privește,
Suspinu-i lung... dar fața-i strălucește;... Ai fost mort și-ai înviat!
Căci eu atâta te-am dorit, te-am așteptat...

Ai fost pierdut dar te-am întors!
Să prețuiești și să cunoști al vieții-sfinte rost!

Te-am așteptat... în fiecare seară,
Să te întorci, să-ți simt răsuflul,
Și să te strâng iar la subsioară,
Să-mi șterg... năduful.

Te-am petrecut cu lacrimi-înnoptate,
Și dimineți-îndurerate,
Te așteptam în... plin-chindii,
Să te întorci și să revii...
... Își puse capul-rătăcit,
Pe brațul tatălui-iubit,
Și-n hohot - plâns, păreri de rău,
Se auzi în glasul său:... Iertare-Ţi cer, Tăticul meu, tăticul meu...
***************
. . Tu. . ce-nnoptezi în cocină cu porcii,
trăind ''din plin'' în miezul -nopții,
Întoarce-te! Te-ntoarce-Acasă!

Te-așteaptă-o masă, sfânt-aleasă,
Un Tată-mbătrânit în pragul porții,
Dorind să fi iesit din ''valul -morții'',
Luptându-Se să scapi, să ieși...
Din gheara-morții...