Viorel Birtu-Pîrăianu

Viorel Birtu-Pîrăianu - Poezii

ULTIMUL VERS
eu plecam pe un drum
tu veneai pe ape
printre atâtea valuri
nu ne întâlneam
a trecut o zi
iar la întâmplare
nu găsisem calea
tu pășeai pe ea
pun pe răni cerneală
să astup un verb
mă sufocă lumea
unde astăzi merg
la cumpene de ape
le arunc pe toate
pierduți între ape
toți plecăm pe urmă
mă ajung din urmă
am plecat degeaba
pe pământ e sângele
ultimului vers

UN DRUM
desfac cuvântul
într-o împreunare a gândurilor
rezemând vise
de altarul iubirii
un zbor între două trasee inegale
de la degetul arătător către stele
ridic o lume
încrucișând umilințe și iubiri
din suferințe, din număr de ani
creez o viață, un destin
un drum către cer
mă dăruiesc luminii
zi de zi
cu fruntea în țărână
pe buze port surâsul unui vis

UN GÂND TRECUT
cu rădăcinile înfipte în anii
trecuți, pierduți
învăluit în ceață
ascult valurile ce țipă agonic
pe o stâncă
cascade de gânduri
cad, se izbesc de mine
strig, în obsesia unui timp trecut
plec la o întâlnire
ce nu va avea loc
lipsea locul
în față o ușă ce nu există
e doar o părere, nu...
răscolit de gânduri
aşezate aiurea
pe pleoapele sufletului
caut flacăra pierdută
într-un abis necunoscut
să plec sau să rămân
în jur, cresc rădăcini
pe zidurile lumii

CAUT UN OM
e târziu, în lume, în toate
soarele se împleticește
printre pietre de moară
îi stau în cale
prea multe, prea mari
urâte, hidoase
prea aruncate haihui
se simte obosit
în orizontul strâmt
desenează depărtările
pe spinările tocite ale munților
tropăie printre gânduri
se pierde în zări
în stranii depărtări
de azi, de ieri, de nicăieri
caută un om
destrămând întunericul
pe linia orizontului

CORABIA BEATĂ
noaptea se târăște agonic
prin râpe adânci
pe obosite cărări
ascunse în tăceri
o casă pustie
ușa se închide
se deschid tristeți
pe deal, un clopot bate stins
în vale, un tulnic plânge agale
sleit sunt de inutilul drum
prin gunoaie și scrum
vântul răscolește amintiri
în bezna tăcerii
am rupt ancora vieții
într-o noapte
plutesc în neștire
fără gând, fără catarg
busola o pierdusem în larg
valuri se sparg furioase
de mine, de cine vine
nimeni aici nu îmi dă de știre
sunt o corabie beată
ce se îzbește de țărm

TIC-TAC
pășim prin crăpături
de liniște obosită
îmbătrânim la fiecare pas
ceas de ceas, fără popas
prin frunze rătăcite, trece viața
pas cu pas, la ceas
orologiul bate-bate
tic-tac, tic-tac
ne stingem în gând
ieri, azi, curând
uneori mai fumăm, clipe
cuvântul se rupe
lumina a orbit cerșind
uneori prindem umbre
în tăcerea cuvântului rătăcit
niciodată găsit
adunăm alte gânduri
în scobitura încâlcită a sufletului
în palme descompunem idei
de azi, de ieri
ce a rămas
un ceas stricat
bate și bate
clipa, ora, viața
ochiul a ruginit într-o lacrimă
vântul a pârjolit sufletul
e clipa fără de început
privesc la stele fără număr
aș vrea să strig
dar glasul e doar
o hrubă a tăcerii
poate, odată,
vom veni din ghearele tăcerii
și din iubire vom clădi
o lume nouă
tic-tac, tic-tac...

POARTA
cuprind cuvinte în palmă
răspund la întrebări în gând
din ochi curg tăceri
pe drum covor de crini
pentru cei ce pleacă
puțin câte puțin
pe o piatră am așezat trupul
să'l spăl de păcate
în albia dimineților târzii
pe unde treci, pe unde vii
serile se scurgeau ardent pe pământ
luna s-a aplecat obosită, doar o clipă
împrăștiind alegoric
fâșii de lumină pe cer
cuvintele s-au scurs
în treceri peste timp
pe umeri coborau
anii uitați, trecuți
pe cer stele,
o noapte întreagă
urcă, coboară
un joc nebun
eu trec mai departe prin ani
nu îmi pasă de soartă
pășesc mai departe
din poartă în poartă

ÎNTREBĂRI
atâtea întrebări de pus
făr de răspuns
atunci de ce întrebi
pe aici, pe undeva,
curgea odată un izvor
creat din lacrimă și dor
azi doar tăcem în șoapte
să nu murdărim mizeria din jur
acum în prag de noapte
aș vrea să mai desfac un gând
un singur gând
încet, încet, pe rând
am obosit de atâta mers
să stau, să merg..
aici, totul este fad și șters

UN JOC
tăcerile se sting pe drum
luminile mai plâng
mă așez în iarba udă
pe trup cresc întrebări
în țipătului prelung
peste lumi, peste ape
al cocorului rănit
lumina se scurge vie
sub verdele crud
al fânului cosit curând
în adânc mă afund
căutând arzând
ce nu văd, ce nu simt
trec zile peste zile
ponosite, chinuite
e amurg milenar
fluierul cântă agale
pe drumul rătăcit între stele
mă cațăr către cer
căutând o viață, un mister
offf, totul e un joc efemer
mă prăbușesc în gol
jos, noroi și gunoi

TRECĂTORUL
pe deal plânge o toacă, a jale
vorbește un fluier, în vale
sunt suflet rătăcit într-o viață
ce timpuri, ce ceață
sunt fum căzut într-o groapă
în jur, luminile se prăbușesc în ape
pe cer, stol de cocori
plutesc ușor și pier în zbor
zbor efemer
mă caut pe poteci
nu mă găsesc
nici azi, nici ieri
de mâine nici nu mai vorbesc, deci
mai vii, mai treci
sunt vremuri reci
printre frunze uscate
mai trece câte un gând
pe aici, curând
îngândurat și obosit
mă așez în crâng
să zac, să plâng

CIORNA
aici e timpul în care lumea
a încetat să mai bată
e liniște în eterna și frumoasa cetate
lugubră cetate
la porți, nimeni nu bate
sunt singur în cetate
oprit în plecare
venirea lipsea
pe buze de gânduri
mă rog a chemare
bat clopote iarăși
și nimeni aici, nu venea
uitarea a rămas
a lungă așteptare
azi nu mai am cale
de venit, de plecat
poate eu sunt eternul damnat
s-a întunecat, în mine, în jur
am stins țigara
în lacrima umedă
prelinsă din ochii arși ai unui înger
căzut între noi
flăcări în cer, flăcări în noi
să plouă, să plouă
să stingă durerea ce țipă în noi
prin colțuri uitate de lume
pânze de păienjeni, rupte
cade o frunză, cad de toate
peste lumea asta mare-mare
încărcată de păcate
multe, toate...
pe un pat,
un trup, o rană și o mână atârnată
poartă o pană și un gând
pe ciorna goală

O SCARĂ DE BLOC
mă dezbrac de gânduri la adăpostul unui bec chior într-o scară de bloc în care locuiește tăcerea pe jos sticle goale, sparte și pahare răsturnate las sufletul pe spătarul unui scaun rupt fug de teama unui bețiv furios rătăcit pe treptele murdare ale sufletului