Veronica Pavel Lerner



pajul poeţilor

intru în scenă
decor de cuvinte
rolul meu e mut
aduc o tavă
îngenunchez în faţa poeţilor
întind fiecăruia tava
şi aştept
tremur
poeţii îmi aruncă
prisosul de cuvinte
din poezia lor
firimtituri de lumină
pe tavă
ies din scenă
duc in culise resturile
şi în tăcere mă pregătesc
pentru următoarea intrare
între maluri de ocean
(poetului td)

respiram pe malul cuvântului dintâi
dar atunci nu ştiam
ce umbră îmi va sufoca timpul
şi mă va trimite
pe malul celălalt
de unde nimic nu se aude
nimic nu se vede
nimic nu se vorbeşte
ca dincolo

nu ştiam că zeii au pus de-atunci la cale
să-mi taie respiraţia
iar din sunetele vocii mele
să rămână doar tăcerea

mi se-ntâmplă uneori
ca privind cu inima
spre malul lăsat în urmă
să regăsesc pierdutele graiuri
zeii care mi-au tăiat respiraţia
au uneori remuşcări
şi atunci se întâmplă minunea

ajung la mine cuvintele
scrise de poetul de dincolo
nu mai ştiu sigur
glasul sau oceanul a dispărut

“între cele două respiraţii
se joacă un copil”

încheie poetul cuvântarea

şi pentru o secundă respir din nou
tăcerea mea nu plânge
iar malurile oceanului
sunt unul şi acelaşi

malul cuvântului dintâi
Plimbare prin Grădina “Confluenţe”

mă plimb dimineţile
răcoare de crengi din care
cuvinte frunze se-nvârtesc
precum ultima iarnă a poeţilor

în noua epidemie de toamnă
un păianjen îşi toarce firul
lângă recele din fântână

de-alungul potecii
statui albe şi negre adună pasari
vinovate de înaltul cerului

un poet se joacă de-a v-aţi ascunselea
altul caută în pietre carnea
cineva a coborât din tren
cu borcanul plin de flori de câmp
un cal alb deseneaza cercuri
pe nisip

Ofelia şi Amelly sirene
lângă salcie
copac cu multi fraţi
raze din acelaşi trunchi

Saşa cu Mişa salută poeţii argeşeni
în miresme de cuişoare
mere coapte miere de salcâm
şi chimono de crizanteme

o poetă ţine mâinile cruce pe piept
alta acoperă nisipul cu urme
vântul i-a uscat buzele
cum mie vorbele
dintr-un dialog ca pretext

lângă Niagara pentru că îi e frică să îmbătrânească
cineva îl învaţă pe un preot adobe

intru în casă
lângă veioza cu Betty Boop
pe abajurul pictat
portetele vorbesc de pe tapet
Walter Gieseking atinge Mozart
cum ceara din patefon

muzica poeţilor
ruga mea
de fiecare seară
Sonetul zădărniciei

Când semenul nu-i fi’nţă, ci robot
Şi când sublimul cu noroi e uns
Doar pietre-mi cad pe suflet. Şi în tot
Ce îmi doresc în semeni pe ascuns.
Pustiu mi-aduce vorba în zadar
Ce i-o arunc destinului. Să-i cer
Simţire? Sau miracol? Sau vreun dar?
Învinsă, plec să îmi găsesc reper
În visul despre lumea mea din gând
Unde roboţii-s oameni şi, firesc,
Din goana după timp îi văd doar când
Se mai opresc o clipă şi…iubesc.

În lumea invadată de maşini
Vom fi, deşi-mpreună, doar străini.
Sonetul meu de azi

Mi-e trupul iarnă, sufletul zapadă
Dar nesupusă lor, eu încă lupt;
Privesc planeta şi aştept să-mi cadă
Un cerc de soare peste versu-mi rupt.
De spaime fug şi de stihii, când pline
Sunt de-ntuneric orele din zi,
Rotesc o cheie-n ceasul vechi din mine
Şi îl aduc la timpul celor vii.
Cu unghia pe sticla îngheţată
Azi mai sculptez din suflu-mi obosit
Fără-nceput, final şi fără dată
Sonete despre zei şi infinit.

Când gându-mi se rostogoleşte-n ieri,
De mâine mă agăţ, cu noi puteri.

Sonet (in memoriam J.)

Erai o floare mândră-ntre femei
Când ai zburat spre fiu şi spre nepoţi
Cu gândul te-am codus până la ei
Şi-apoi, de aici, te aşteptam noi toţi.

Trăiai intens şi-n viaţă orice greu
Îl biruiai mereu cu noi puteri
Venite parcă de la Dumnezeu
Să te-ntărească azi mai mult ca ieri.

Iar eu, cu neputinţa mea din trup
Îţi admiram fiinţa ta şi-n gând
Mi-erai prezentă şi vroiam să rup
Tăcerile-mi bolnave când şi când.

Un fulger însă te-a răpit. Eşti fum
Şi-n lacrimi ne-ai lasat pe toţi pe drum…
Nu-mi ucide primăvara

Nu mi-o ucide azi şi n-o zădărnici
Cu spaima unui timp necruţător pe când
În jocul meu nebun cu păsările-n rând
Mă lepăd de-ntuneric şi de albul gri.

Iar dacă te supui zadarnicului gând
În noaptea care-n vremuri bune era zi,
Prin aminitiri-himere nu mai poposi,
Doar umple-ţi sufletul de muguri azi flămând.

Nu te uita la jarul din poveşti. E stins,
Iar vieţile-s deja trecute împrejur.
Angoasa dintre vremuri lăsă-mă să-ţi fur

Cu un arcuş vrăjit pe coarda lumii-întins
Ce, mânuit de-un lăutar fără cusur,
Repetă ruga: forţa ta-i de neînvins!