Biografie

 

Angela Furtună,
(n. 19 iunie, 1957, Suceava, România),
este scriitoare, eseistă, publicistă, jurnalist cultural, critic literar, grafician, promotor cultural şi artist vizual. Susţine proiecte de cercetare, de PR şi Marketing Cultural, dar şi programe de promovare a României prin cultură, artă, interculturalism şi proiecte de autor.
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala  Bucureşti (2002), apoi filiala Iași, din 2004. Publică în majoritatea periodicelor literare şi culturale româneşti: Acolada (rubrică lunară), Convorbiri Literare, România literară (unde se produce şi debutul, în nr. 42 şi nr. 46 din 1997, la 40 de ani, după care numeroase pagini de poezie), Dacia Literară, Scriptor, Arca, Meridian, Manuscriptum, Hyperion, Familia . Redactor la revista Levure Littéraire.
Deţine zeci de premii literare şi culturale, obţinute în România şi în străinătate.
Decorată în decembrie 2013 de NARPA (North American Romanian Press Association) cu titlul Journalist of The Year 2013, 1st Place for Culture.  Apoi un Premiu NARPA pentru Cultură, 2014.
Decorată în iarna 2011 cu Premiul de Excelenţă din partea "The World Organization of Bukovinian Jews" pentru creativitate, spirit etic, efortul de a promova dialogul intercultural. În onoarea sa au fost plantaţi 10 copaci pe Muntele Carmel.
Studii şi cercetări –  competenţe: Monica Lovinescu, Monseniorul Vladimir Ghika, Norman Manea, Simone Weil, literatura română a exilului,  literatura Holocaustului, literatura Gulagului. Publicată în multe antologii şi dicţionare.
 
Volume de autor:
1. "Prizonier în Ego" (1997) - premiul special al juriului la Festivalul Naţional "George Coşbuc", 1997.
2. "Metonimii de word - trotter" - 1999 - Editura Fundaţiei "Constantin Brâncuşi" - Marele Premiu la Festivalul Naţional de Literatură română "Tudor Arghezi"
3. "Primul Kaddish" – 2002 - Editura Dacia.
4. "Poemian Rhapsody - Cartea Donei" – 2004 - Editura Axa - Botoşani. Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Literatură Ad Visum.
5. "Elegiile Estului sălbatic- Vieţile mele nesfinte" - 2005 - Editura Axa - Botoşani.
6. "Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor - Alte vieţi" - 2005 - Editura Axa - Botoşani.
Ultimele două volume, apărute în ediţiie unică, au fost nominalizate la Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2005.
7. "Pelerinul din Aqualung" – 2008 – Ilustraţii de Păuna Dumitrescu, Editura Integral – Bucureşti – Sydney. Carte distinsă cu Premiul "Mihai Ursachi" de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România pentru acel an. 
8. La anul, la Ierusalim, o carte – 2009 – Ed. Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, Suceava. Coperta de Devis Grebu.
9. Caietele Anul Paul Celan (coord.), Biblioteca Bucovinei, Suceava, 2011. O culegere de texte semnate de Lucian Zeev Herşcovici (Ierusalim), Alexis Nouss (Cardiff), Norman Manea (New York), Andrei Oişteanu, Andrei Corbea, Angela Furtună, Cezar Gheorghe, Delia Eşian, Illana Shmueli.
10. Monica Lovinescu. Est-etica. Vol.1 Geneze , Editura Vinea (volum sub egida Bibliotecii Bucovinei), Bucureşti, 2012. Carte distinsă cu Premiul pentru Eseu "Convorbiri Literare", 2013, Iaşi. 
11. Post-hipnotice - Editura Timpul, Iaşi, 2013. Carte distinsă cu Premiul Cezar Ivănescu al Uniunii Scriitorilor din România în 2014.

Fotografii reprezentative

Linkuri despre autor:

Atelier literar
Agonia
Versuri şi Creaţii
 Citatepedia
Nordlitera

Angela Furtună - Poezii

 

 

les oiseaux boivent aux racines
j’écris au bord de la mer
je ferme les lettres dans un ciel inconnu
tel le cercle que lancent les enfants à la plage
tel le sens d’une rose
 
si j’oublie les contours des lettres, je perds tout.
 
les lettres et la lumière sont la poussière
dans le ruissellement,
le goût amer de la source
dans un désert qui dort nu sous la pluie de mots.
 
comment pourrais-je dire
que je remplace la parole
quand elle n’est plus ni à moi
ni à vous
 
personne ne regarde comment je ferme les lettres
telle la fenêtre vers le bord de mer
  
 
petite éternité
  
jour  après jour
le bec d’un oiseau écrit un seul mot sur la vague de terre
  
au-dessus de mon cœur,
le vertige de l’horizon
telle la petite mort d’un intervalle entre mes vies
 
ma lumière est suspendue
dans mon fragile sillon
criant sur les chiens et les loups
 
je suis et je ne suis plus
perdue sur cette échelle en argent
 
  
tel un sautillement
  
c’est le vide
avant Toi, Seigneur,
qui nous loge
jusqu'à la fin
 
un respir’ qui vide la cavité des pensées sans joie
 
cœur infini dans un ciel mort
 
qui que tu sois
quand tu remontes le pouls à l’heure exacte d’un amour inconnu,
Toi, Seigneur, avant de décharger ma mort dans l’horloge
de ma vie,
tel ce livre que j’achète seulement pour son odeur de rat
  
 
 comme le sommeil
  
leur douceur de fruit
les lettres ne me le montrent plus
quand le livre nous ensevelit
il  y a tant à dire sur ce ciel rond charnu
 
mon corps de femme salée
devenu encre invisible
dans les mains du vent du sud
 
et la pluie entre dans le corps
tel un fleuve tranquille de métaphores
sommeil des algues
  
 
deux mouvements en moi-signe
  
chaque mort m’accueille
moi
épaule nue, ciel noir brillant
  
deux mouvements dans mes lettres
l'un se contracte, telle une saison qui n’existe pas (la saison où les poètes plongent dans la Seine)
l'autre se propage, tel un serpent qui coupe la ville en deux (la saison de la nudité absolue des mots)
 
et moi, la vérité cassée
l’œil aveugle
  
 
mais le rythme de son cœur
  
elle se lève elle coule
elle fume après chaque pluie
elle n’entend que les moulins
qui arrachent les cheveux de lin
d’une poupée abandonnée
  
rejoindre le moment crucial d'une existence
grain après grain
une pierre-livre
 
 sa mort, elle nous a caché sa mort
dans le parchemin d’un sourire
dans une source contraire
qui escalade les rochers,
mais le rythme de son cœur
hurle dans les veines lunaires
épaule nue, pierre vivante
  
ses ongles rouges reposent sur les lettres
  
 
Quel malheur, Seigneur
  
quel malheur, Seigneur
que nous ne nous soyons pas découverts
à l’heure
quand les mains gercées de prières
entouraient les illusions
de leurs froides cicatrices
  
je reste tel un animal cloué
dans ta sécheresse féconde, Seigneur,
donnant du cœur à l’ouvrage
pour Ton infinie arrivée
 
chaque jour, j’enfonce un palmier
dans le sable, écrivant
le mot qui Te flaire…
un navire, mon âme, cloué sur Ton ombre
  
 
tenir la nuit telle une araignée dans la paume
  
tu passes ainsi
vers autre chose
clignotant sous les regards aveugles…
le soleil retire ses dards par-dessus les ombres
qui s’éloignent au travers des ponts
 
je tiens la nuit,
telle une araignée dans la paume
 
tu passes ainsi à autre chose
clignotant sous les regards aveugles…
le soleil retire ses pattes  au-dessus des ombres
qui s’éloignent par-dessus les ponts
 
l’araignée de la nuit
dans ma paume, les derniers sous
 
 
un rêve d’amour, un rêve-regard du cobra
    
(notre vie se passe à faire de nous des aveugles)
 
arrêtons-nous sur les paroles
profondément enfouies
dans les yeux noirs du cobra.
- elles qui ont vraiment tout quitté
pour nous faire sans cesse
ressusciter à l’intérieur -
et loue mon cœur dans ton regard
qui mesure goutte après goutte
un univers où le sang est une source caduque
 
parle- moi de ton pouls
qui accélère la soif des étoiles.
des ogres boivent la lumière
tels des enfants souriants dévorant
l’arc-en-ciel de la mort.
 
restons toujours ensemble dans cette cachette,
ciboire pour les yeux noirs du cobra.
arrêtons-nous au dedans sans savoir plus regarder
mais tout comprendre à jamais
 
  
l'impatience  de  voir  la nuit
  
un livre s'écrit dans le temps captif
pour se punir
ou pour s'éteindre
  
une trahison suffit, la vie,
mais aussi les mots trahissent :
le silence d'encre et d'étoile
  
les images du dehors et du dedans se mêlent
telle une fumée de paille.
on voit partout la cendre des lettres
ni drogue, ni artifice
  
l'ai-je dit ce mot amour
l'ai-je vu
l'ai-je chassé ?
 
la nuit me berce :
dans l' attente de voir l'invisible
 
 
moi
  
c'est une sorte de rage dressée
en chacun de mes mots :
des loups blancs dans ma chair noire
 
suis-je  l'azur qui ronge les petits cailloux…
des traces de fatigue céleste…

 

 

sunt o cuşcă pentru vânt

eu sunt pentru mine oglinda şi
cel care nu are habar de nimic
iubind fără să sfâşie
căutător de lumină în aburul care mă înconjoară
precum o viaţă de rezervă, bonus la nemurire.

închis în mine, căutătorul mă ajunge din urmă
împărţim aceleaşi cuvinte
bube pe limba roză
cuşca pentru vânt
pâinea proaspătă a hermeneului lupul alb
în care moartea este mai presus decât viaţa
şi inima morţii bate un ritm arhaic în inima vieţii
cum literele încuietoare de mit.
("căutătorul vortex ca un tobogan
copilul alunecă în apa vieţii lui
către miezul hrănitor şi strigă
să fie lumină deasupra şi dedesubt şi împrejur
şi toate să strălucească din nou ca în pragul facerii")

eu sunt pentru mine gheara şi
căutătorul în cocoaşa mea
nedezlipit de aburul care mă înconjoară
iubind fără să adauge nimic la împărţire

sunt o cuşcă pentru vânt,
i-am spus vântului
şi am lăsat poarta deschisă


vedere către tine

ferestrele cuminţi şi începutul
în stil neo-clasic aşezarea primăverii în lumină
frunzele se desenează singure pe mână
cu nervuri în care sângele pulsează

spui că lumea ta este între lumină şi întuneric
niciodată uscat sângele niciodată lichid
trupul tăiat de nervurile frunzelor
se împuţinează se dezveleşte se deschide
şi copiii străzii îl ciugulesc cu privirea lor de cocori


un zid urcă din când în când până la ultimul etaj
cineva se aruncă în cer
cineva coboară lipa lipa
precum rotunjimile literei aleph
din ferestre cuminţi privirea
naşterea semnului


mersul şi căderea din poem în lume

tot ce e viu e îndepărtat de miez
creatură de cuvinte zburând
din cărţile cu pagini goale.

pasărea cu pene negre se aşează pe tăblia mesei
ciugulind granulaţia din fotografii mărite
("sorb din cafea şi mă las privită de ochiul ei pulsatil
precum textimaginea fiarei şi mirosul ce vine din podul cu fân")

materializare instinctivă a unui text
homophonia poetului îl îmbracă într-un halat lingvistic
de atelier.

poemul colorist al fantasmelor.

deschid fereastra să coboare poemul din aer .

arunc piatra şi văd cum poemul face cercuri pe apă.

merg precum litera n în numinosul alert.

un poem se naşte singur precum un pui ce sparge cochilia
cu ciocul eliberându-se din amniosul de semne.

un poem se spală singur de sângele poetului
la fel cum soarele se scutură de nori pentru a străluci.

un poem nu ajunge niciodată singur la final
deoarece se însoţeşte pe drum de mulţi aventurieri
pierduţi de turmă alungaţi în lume.

risipirea poemului în pământ

agonisirea poemului sub acoperiş printre celelalte corpuri
de iluminat.

pe cine întunericul îl apasă într-atât încât să cadă singur din poem în lume?



adevărul simplu, când cu îmbrăţişări de maree timpul nostru

adevărul simplu
schela acoperită cu plasă de protecţie
linii frânte de certitudini
paşi siguri cu care coborâm
din raiul posibil
lasând în urmă ostatici şi agresori
trupul cu miniaturi de haos
când ne râşnim cafeaua lumina visul
timpul exilului înaintează în noi
ca singura tinereţe posibilă
(“dar ea era un distrugător de timp
picătura alunecând pe obraz
nimbul prezentului maree
cum litere în filigran dintr-o limbă maternă dispărută”)

nu există adevăr văzut de aproape
doar sinusoida cu care inima răspunde la stimulii minţii

centrul e peste tot şi e in mine
reazem pentru o pasăre fără picioare
când nu conteneşte să zboare aici şi acolo acum şi atunci


ce mare lucru este un suflet care piere, sau zidul care vede şi tace

o, dez-mărginirea dez-mărginirilor!
nu există brâul deşirat al literelor care ucid
ca nişte colţi de lup alb
numai pelicula unui film mut şi legile însufleţirii
din duhul cel viu
amuţind

un peisaj agresiv viaţa celui ce iese din tăcere
dez-mărginit în smerenie duh
el însuşi zid viu alb mut legământ
înghiţitorul de cuvinte
ascultătorul de iubire
cum iubirea vine la el cu chipul şters
cu două găuri de dovleac în care ard două luminiţe
două voinţe de ascultare
cât două închinări fierbinţi
ce mare lucru este un suflet care piere în muţenia
dez-mărginirii dez-mărginirilor neatinsă de cântec
de mângâiere de privirea albă a unui lup

nu mai viez mie, zice Pavel hermeneutul, când Iisus
trăieşte în mine trismegistul
loc geometric al unui text sacru
citit până la dez-mărginire
cu ochii
cu degetele
cu nasul
cu urechile
cu obrajii
cu buzele
cu lacrimile
cu palmele
cu genunchii
cu tălpile
cu genele ude de ploaie
am visat legile întoarse
precum pântecul lupului alb în care textul creştea
ca un uragan
iată începutul şi imaginea uzurpării pământului prin cuvinte

trupul din suflet cade cum păstaia
litera din alegorie vine ca o aripă
omul din Dumnezeu se varsă ca picătura de ceară
pecetluind dez-mărginirea dez-mărginirilor pneumatice
omuleţii de piatră bărbaţii cu inele în urechi
masa cinstită a sufletului cu îngeri
şi pene la pălărie
(“cine luminează scena plină de capete rase?
cuvântul luminează şi dez-mărgineşte
citeşti pentru a scrie priveşti pentru a orbi” „fă teatru chinezesc” „fă teatru de umbre” „prinde cu o palmă realul şi strânge tare aşa cum te strânge de deget mâna unui prunc proaspăt scos din amnios” „prima dată când te strânge de mână” „cine?” „Dumnezeu te strânge de mână la început, iar la urmă te strânge de umbră” „o firimitură în cioc”)
masa plină de bunătăţi a infinitului mic
dez-mărginirea splendorii când ajunge într-o carte
precum în aşternutul de nuntă firimitura de dragoste

realitatea este această mantică
acoperiş de litere care dez-mărginesc
lumea lui hermeneus din pietre
din nori de mântuire
magică
din stele
din nisip
din cărţi
din bobi
din cafea
din păstăi
din arşice
din împotriviri la kore kosmou fecioara lumii
din neatingere de prezent
slăbindu-i accelerarea către miezul dez-mărginit
o, dez-mărginirea dez-mărginirilor

omul trupesc din omul de litere din omul pneumatic
şi acum îmi plec fruntea la Kotel dezlegătorul pietrei de litere
şi dez-legătorul literelor de duh
zidul zboară pe ţărm şi de acolo mai departe pe mare
un om făcut din intuiţii precum zidul care vede şi tace
zburând din dez-mărginire în dez-mărginire empirie
lumea care se topeşte în faţa textului zid
scena ce se roteşte în jurul axului ca o scară de argint
argintul care curge prin venele cuvintelor închise în zid
când vede şi tace vedenia
secretele lumilor mele arcane
fiirea cuantică şi lectio divina care vede şi tace
dez-mărginirea dez-mărginirilor vedenie vede
eu fiind ceea ce mi s-a poruncit cu cuvinte
ce urcă în trepte pe zidul care vede şi tace

inversul vieţii este arcana
inversul morţii sunt eu
vedenia

când încerc să aflu la ce întrebare răspunde viaţa mea