Biografie

Absolventă a Conservatorului „ Ciprian Porumbescu”din Bucureşti, profesoară de muzică la Liceul „ Unirea ” din Turnu Măgurele (1971-1975), secretară la Procuratura Municipiului Bucureşti (până în 1990), lucrează, apoi, la ziarele Libertatea şi Evenimentul zilei/ Din anul 1999 devine redactor de carte la editurile Albatros şi Cartea Românească. În perioada 2004 - 2007 ocupă aceeaşi funcţie la Editura Ideea - Europeană Bucureşti.
În prezent lucrează ca traducător de literatură din limba franceză.

Volume de autor:

--Teleficţiune- proză scurtă - (debut în 1989), Editura Litera, Bucureşti.
--Dreptul la singurătate (2004), - poeme - volum apărut la Ed. Cartea Românească - Bucureşti.
--Temă la insomnie (2005), proză scurtă - volum apărut la Ed. Ideea-Europeană, Bucureşti.
--Versuri pentru doamna regină (2006), -poeme - volum apărut la Editura Ideea-Europeană - Bucureşti.

Activitate literară;

Colaborează cu versuri, proză şi articole la următoarele publicaţii: România Literară, Ramuri, Săptămâna, Libertatea, Expres, Axioma, Solteris, 13 Plus, Magazin etc.
A tradus proză SF - 6 Fantastice - (1991), Ed. Strada, în colaborare cu Dan Deşliu.
Ca membră a Uniunii Scriitorilor din România a tradus din limba franceză peste 20 volume din: Andre Malraux, Julien Green, Jean Baudrillard, Vlaicu Ionescu, Simion Wiesenthal, C. Clement, Vladimir Fiodorovski, Julia Kristeva, Laure Hillerin, Mireille Calmet, Philip Le Roy ş.a.

Referinţe critice:

Aura Christi, Dan Cristea, Constanţa Buzea, Ion Roşioru, Mircea Ioan Casimcea, Romulus-Iulian Olariu, Viorica Răduţă, Gabriel Dimisianu, Rodica Marin şi Valeriu Cuşner.

Fotografii reprezentative:

Creaţii de Alina Beiu-Deşliu

Instantaneu

Adi evoluează cu precauţie pe patinele cu rotile. Stau pe o bancă şi mă bucur de căldura dulce a soarelui de octombrie. Doi bebeluşi, nu prea siguri pe picioruşele lor nou-nouţe, fac exerciţii de mers. Bebeul în roz îl priveşte insistent pe cel în bleu, care nu-i dă nici o atenţie. Degeaba zîmbeşte bebe-roz, degeaba scoate tot felul de sunete îmbietoare: bebe-bleu îşi vede de drum. Atunci bebe-roz se aşază jos, chiar în calea celuilalt. Dar întâmplarea face ca, în aceeaşi clipă, bebe-bleu să-şi modifice traseul, atras de o castană căzută în iarbă. Bebe-roz se adună laborios de pe jos, întâi în patru labe, apoi în picioare, ridică – în lipsă de castană – o frunză uscată, se duce hotărât spre bebe-bleu şi i-o întinde. Stau aşa, faţă-n faţă, câteva clipe, apoi bebe-bleu ia frunza şi o duce la gură. Maică-sa intervine, i-o aruncă, îl ceartă, copilul urlă, iar celălalt, care-l priveşte cu ochi mari şi cu degetul în gură, scânceşte şi el; bunica îi scutură de praf şi de frunze fundul pantalonaşilor roz şi-i înfige suzeta în gură. Se restabileşte liniştea. Vine şi fiul meu să se odihnească puţin, se aşază lângă mine şi începe să vorbească nonstop, după obiceiul lui.
Bebe-roz, după o scurtă ezitare, se apropie de noi şi se sprijină cu amândouă mâinile de genunchii lui Adi, care nu prea ştie ce să facă. Îl las să se descurce singur.
– Ce vrei? Vrei să te joci cu mine? întreabă Adi blajin.
Bebeluşul tace, zgrepţănând ca un căţeluş piciorul lui Adi. Fi-meu îi întinde mâna, iar bebeul îl apucă strâns de un deget, scoţând sunete nearticulate de satisfacţie. Încurajat, Adi încearcă din nou să converseze:
– Cum te cheamă?
– Aaa-daa-da-daa, a-a...
O voce din „out” intervine;
– Hai, Florinuţa, spune frumos cum te cheamă!
Florinuţa întoarce capul şi emite un urlet de protest şi de „lasă-mă-n pace” la adresa bunicii, apoi continuă să-i gângurească dulce lui Adi.
– Aaa-daa-gaa-daa... Iiii! (chiotul final marcând satisfacţia Florinuţei când Adi, tras energic de deget, se lasă pe vine lângă ea.)
Fericită, începe să-i exploreze obrajii, apoi încearcă să-i vâre degetul în ochi, dar Adi îi opreşte la timp mânuţa; apoi găseşte o ureche şi vrea să verifice dacă se poate scoate. Nu reuşeşte. Adi râde , gîdilat, şi-o lasă să-l tragă de păr. Florina vede un câine şi arată cu degetul, explicându-i lui Adi:
– Am-am, am-am!
Încearcă să-l tragă într-acolo. Fi-meu îi spune pe un ton patern că „nu-i voie la ham-ham”. Bebeluşul renunţă surprinzător de uşor şi continuă să se joace cu Adi.Începe să se simtă însă o boare de vânt rece, iar bebe-roz e împachetat în jacheta bunicii şi luat pe sus, în ciuda protestelor sale sfâşietoare.

Fragment din

„Pasărea Hieronymus” - 2

Aniversare

– Cât costă crizantemele? o întreb pe ţiganca de la tarabă.
– Cinşpce mii, domniţă, zice, ultimativ.
– Dar garoafele?
– Zece mii firul, îmi comunică, agasată.
– Dar astea? insist, arătând spre nişte tufănele portocalii şi cafenii.
... Nu mă mai bagă în seamă. Se ocupă de o pereche în vârstă, oprită în faţa găleţii cu crizanteme albe. Îi urez în gând o mulţime de chestii neplăcute şi plec spre piaţă. Aici găsesc – conform celebrului principiu al economiei de piaţă, raportul cerere-ofertă – flori la preţuri mai omeneşti. Aleg 3?... 5?... mai bine 7 crizanteme mov la (numai!) 7 mii bucata. Ba mai mult, la urcarea în autobuz, când dau să-mi transfer mărunţişul din buzunar în poşetă constat că vânzătorul nu şi-a oprit, din suta oferită, decât 35 de mii! Nu-i nimic, îmi zic, las’ să-l mai mănînce şi oaia pe lup.
Acasă, mă grăbesc să-mi pun ţoale festive, fiindcă peste fix o oră trebuie să fiu la R., care a organizat o mică petrecere în cinstea unei vechi cunoştinţe, proaspăt repatriată din SUA, care împlineşte un număr oarecare de ani. Gripată cum sunt de vreo câteva zile, n-am nici un chef de sindrofii, dar cine-i poate refuza ceva lui R.? Aşa că-mi fac la repezeală un nes fierbinte cu picături chinezeşti în el (pentru gât), iau un Fasconal (pentru cap), un pulover gros (pentru febră) şi două batiste supradimensionate.
Sun. Uşa se deschide aproape instantaneu şi în prag apare o jună făptură blondă, având pe trup ceva care aduce ba a fustă plisată, ba a rochie-pantalon. N-apuc s-o previn că-s molipsitoare. Mă trezesc înşfăcată de umeri şi ţocăită sonor pe obraji. Treaba ei! Parcă văd, în imaginaţia mea exacerbată de febră, microbii ţopăind voioşi de la mine la ea şi invers. Apoi facem cunoştinţă şi pătrund în cameră, unde găsesc un R. surâzător, dar oarecum neliniştit, şi un personaj - având statutul de logodnic al sărbătoritei - ce răspunde la numele biblic de Samson. Conversaţia nu se leagă. R. pune o bandă cu muzică bună de creat atmosferă. Sărbătorita bea whisky, cere o pastilă contra migrenei, se agită; Samson se oferă să plece cu maşina după mătuşa Veta, care întîrzie. Zis şi făcut. Rămânem în trei. Refuz băutura oferită, că sunt şi-aşa ameţită de gripă. Ada dă cu sete pe gât ce-a mai rămas în pahar şi-şi mai toarnă. Fără economie. Parc-ar fi apă. R. vorbeşte la telefon. Ada se trânteşte pe canapea, lângă el, şi-l ia strâns de braţ, privindu-l ca o mâţă, de jos în sus. Apoi începe brusc să plângă, fără zgomot, cu lacrimi mari ce-i ţâşnesc incontinent de sub pleoape. Noroc că nu-i fardată la ochi. Din spirit practic, pesemne. R. o mângâie delicat pe păr şi dă să-i ofere un şerveţel, dar Ada preferă să-şi şteargă ochii de umărul lui. Mă fac mică pe scaunul meu, încercând să creez iluzia că nu exist. Fiindcă am impresia clară că n-am ce căuta acolo, pentru moment. Ada suspină de câteva ori numele lui R., apoi exclamă subit: „Vai, ce frumos e! Ce mult am vrut să mă întorc! Acum rămân aici!” Nu înţeleg ce vrea să zică, dar folosesc ocazia pentru a-mi afirma prezenţa. Intru în vorbă ca musca-n lapte, emiţând nişte platitudini apropo de peisaj. Ada devine exuberantă, râde , face nişte paşi de dans, ne comunică, uimită întrucâtva, că azi e ziua ei, se loveşte de colţul mesei, îşi agaţă cio rapul, îşi mai toarnă o cinzeacă de whisky şi se aşază din nou lângă (sau, mai curând, peste) R. Care surâde ca un copil în faţa bradului de Crăciun. Între timp se întoarce Samson, nu numai cu mătuşa Veta, ci şi cu tanti Oana. Ada le îmbrăţişează şi le pupă sonor, gata să le demoleze, fiindcă ambele bătrânici sunt fragile ca două statuete de porţelan. După o scurtă vânzoleală, paltoanele şi palăriile sunt aşezate în cuier, iar mătuşile, pe două fotolii confortabile. Recuperez bastonul mătuşii Oana, ajuns, nu se ştie cum, sab masă. Ada, trezită la îndatoririle ei de gazdă, ne pune în faţă farfurioare cu pateuri şi pahare cu diferite (după preferinţe) lichide. Aleg vin roşu, care nu-i prea rece. Totuşi, după câteva înghiţituri încep să-mi vâjâie urechile. Ada s-a reinstalat lângă R., agăţată de braţul lui, şi-i şopteşte ceva la ureche. Samson îşi vede de pateurile lui. Banda se sfârşeşte brusc, tocmai în clipa în care Ada începe să plângă din nou, acum cu suspine sonore. R. o mângâie din nou, patern, pe cap. Samson nu le dă nici o atenţie. Mătuşile se foiesc, stingherite. Eu încerc să-mi stăpânesc tusea. Ada însă recuperează urgent, începe chiar să râdă cu poftă, întoarce banda de magnetofon, se ocupă eficient de farfuriile şi paharele noastre, apoi se înfiripă o conversaţie. Profit de normalizarea atmosferei; după vreo zece minute, invoc gripa şi îmi iau rămas bun. Bine fac! Pe când aştept liftul, aud un obiect masiv, dar fragil, făcându-se ţăndări în interiorul apartamentului. Fructiera, vaza chinezească sau lampadarul de porţelan?

 

 

 

 

Fragment din

„Temă la insomnie”

Cred că voi pierde şi de data asta. Totuşi voi juca, fair, până la capăt. Încerc să nu uit nimic, asta ţine de regulile jocului.
Vorbesc, în timp ce în gând caut mereu alte variante.
Nu gesturile – ai fi crezut? – ci acest cântec e una din cheile ce se potrivesc aici... Vorbind cum vorbesc oamenii, n-am putea cântări această mişcare a sufletului.
Vânzare la negru, licitaţie, mai mulţi care încearcă să câştige acest joc se agită ridicol, zvârlind în balanţă capete, flori, bani şi vorbe, multe vorbe care umbresc piatra pe care stăm. Aceleaşi sunete amestecându-se. Cuvintele la limita transformării codifică rigid absorbind în acelaşi vârtej lacom lumi lipsite de miracole, distilează sentimente şi senzaţii, totul la urma urmei fiind aceeaşi universală materie trecută prin atâtea vămi, fiecare cu alte legi, cerând fiecare cu totul alte valori, plătite în dezagregări de timp şi contorsionate forme ale transcendenţei. Înşelătoare puncte de reper, vorbele ard retina cu mici corole cernând nisip – imateriali soli ai eternităţii – care mă acoperă încet. Acesta e un semn, un avertisment, al cui? Lumile fără zei se rotesc, totuşi, în jurul atâtor iluzii. Mici universuri de cenuşă respingând miracolul ostil al intruşilor.
Şi cuvintele mă părăsesc, le simt stol de păsări oarbe căzând prin aerul gros ca mâlul.
Oricum, fiecare lume se joacă doar cu propriile ei formule, de aceea această logică mi se pare iraţională, dar aici eu reprezint din nou o inadvertenţă. Vechile sensuri dispar sau, mai bine zis, ele n-au existat niciodată aici. Totul e un balet de litere, un joc sonor fără sens, Eu recunosc semnele de pe zid, de care ei se miră, părându-li-se atunci scrise şi de neînţeles. De data asta lupt pentru mine, chiar dacă nu am ce pierde. Ar trebui să fii şi tu singur, acum totul se topeşte, se diluează în mulţimea care deschide guri negre şi braţe asudate, foarte aproape de noi. Un gest, doar atât, şi mulţimea tentaculară s-ar îndepărta ca prin farmec. Dar nu-ţi pot cere nimic fără să încalc regulile.
Mereu simt în mine un fel de lipsă de credinţă, pariu niciodată câştigat, nu întotdeauna pierdut. E o dramă statică între adevăr şi aparenţă, între vină şi greşeală. Ne ascundem adevărurile nu numai unul altuia, dar şi nouă înşine. Înainte aveam prea multe adevăruri. Mă cuprindeau ca o pînză de păianjen, inexorabile lanţuri ale memoriei, reţinându-mă, chiar dacă uneori
Alături nu mai rămăsese nimic. Paşii aveau direcţii cunoscute, mereu la fel. Nimic nu era constrângere. Eram mult prea liberă şi totuşi
Dar e bine aşa, e bine, nu poţi avea surprize. Cât mai rămâne pentru cuvinte, cât pentru voinţă, nu-ţi poţi alege nefericirea. Dorinţa însemna nespus de mult. Aici era vraja, dar mi se pare inconsistent, amorf, mediul acesta călduţ al vieţii noastre.Din nou ceva nu se leagă, nu se poate exprima decât în senzaţii. Nici măcar eu. N-are importanţă, cuvintele ne trag mereu la fund. Ne sinucidem aruncându-ne în sentimente, cu buzunarele pline de vorbe. Monedă fără acoperire, aici nu există valută. Ce pierdem, cât pierdem, socotim în fiecare seară fără rost, ne lipsesc criteriile valorice, termenii de comparaţie. Nu ştim, nu credem, dar ce-am mai putea crede oare?
 

Fragment din

„Pasărea Hieronymus” - 1

Clara se privi în oglindă. Era prea palidă în halatul multicolor cu pene zugrăvite pe el. Se grăbise. Mai avea de aşteptat până la ivirea lui Lulú. Încercă să păcălească timpul, potrivindu-şi în fel şi chip pletele strălucitoare. Jocul nu dură mult, fiecare secundă o apropia de vechea spaimă care creştea în ea ca o buruiană, adâncindu-şi tot mai mult rădăcinile. Mai trecuse de câteva ori prin anotimpul păsării Hieronymus, dar nu se putea obişnui cu semnele care-i prevesteau de fiecare dată sosirea. Ştia că ar fi putut muri. Inima ei slăbită rezistase spaimelor doar cu ajutorul băuturii pe care i-o pregătea Lulú. Când pasărea ajungea foarte aproape, Lulú dispărea. Era ultimul semn, şi Clara, singură în casă, se temea ca nu cumva momentul culminant al emoţiilor ei să sosească înaintea băuturii vrăjite. Dar Lulú venea la timp, ea lua paharul şi simţea că inima îşi răreşte bătăile, sângele se răcoreşte, trupul îi devenea puţin rigid, iar mişcările precise. În acest timp, pasărea Hieronymus trecea apocaliptic, sfâşiind spaţiul docil. „Vino, vino odată!”, murmură cu nerăbdare. Mâinile începeau să- i tremure. Lumina însorită care se revărsa prin fereastră deveni deodată verde ca apa mării. Îşi văzu în oglindă chipul ca o frunză, cu ochi de sticlă verde. Încremenită de groază, urmărea pe obrazul ei prefacerea verdelui într-un albastru ca fulgerul, apoi albastrul deveni violet cu umbre aurii. Inima îi bătu puternic şi repede, apoi se opri. Crezu că se înăbuşă, dar bătăile inimii reîncepură.
– Lulú, vino, mor, voi să strige, dar sunetele nu treceau prin gâtlejul contractat. Era sigură că moare. Forme viu colorate îi treceau prin faţa ochilor, deşi strângea pleoapele. „Lulú, Lulú”, suspina gândul ei. Simţi o mişcare alături. Deschise ochii, gata să ţipe. Lulú aducea pe o tăviţă un pahar plin. Clara se întoarse spre el, luând, cu un gest reţinut şi distins, paharul. „Convenienţele! gândi, sorbind licoarea amăruie şi rece. Şi doar ştiu că Lulu e un simplu mecanism”. Băutura îşi făcuse efectul aproape instantaneu. Clara se apropie de geam. Într-o vijelie de praf şi pene colorate sosea pasărea. Clara o privi fără emoţie coborând pe o pajişte. De la distanţa aceea nu părea mai mare decât un păun, dar culorile i se vedeau strălucind limpede în lumina soarelui. „Seamănă cu haina mea”, se bucură Clara, şi căută o lunetă. Într-adevăr, aripile păsării erau vişinii ca mânecile Clarei, pieptul auriu, spatele verde, întru totul asemănătoare culorilor de pe halatul ei. Pasărea întoarse capul spre ea. Prin lunetă îi vedea limpede penele înfoiate pe creştet, ochii galbeni strălucitori care o priveau atât de trist, încât se înfioră de milă. „O, câtă durere în ochii ei, cum poate suferi atâta pasărea Hieronymus, şi de ce oare?” Ochii Clarei nu se puteau desprinde de pasăre şi se umpleau de lacrimi. În spatele ei, câte o limbă de foc ţâşnită din senin mistuia fulgerător locul din care apăruse şi apoi pierea. Lulú căzu cu zgomot pe podea, unde rămase nemişcat, cu membrele dezarticulate. Clara nu auzi. Privea la fel de intens pasărea şi lacrimi de milă îi picurau pe fulgii pufoşi de pe piept.
„Dacă te-aş putea ajuta!” – murmură ea în neştire. Ochiul păsării Hieronymus, trist şi blând, o ardea ca o rază de foc. Se topea de dragul păsării. Fulgere scurte îi străbăteau tot corpul. Ardea. Ardea cu adevărat. Dar nu-i păsa. Se mulţumi să-şi desfacă aripile şi, trecând prin aerul care se sfărâma ca o oglindă, se opri pe pajişte, lângă o grămăjoară de cenuşă în care sclipeau câteva pene pe jumătate arse.

Făptură a timpului, creându-şi propriul său timp, neştiută decât de aceia, puţini, ale căror drumuri s-au întâlnit, prin cine ştie ce întâmplare, cu zborul ei supus altor legi. Duh cu o mie de înfăţişări, pasăre cu aripi cât cerul înnourat uneori, alteori nevăzută ca aerul, vădindu-şi câteodată trecerea cu fenomene înfricoşătoare prin ciudăţenia lor. Pasărea Hieronymus, cea din urmă din spiţa păsării Phoenix. Vârtejul aripii ei s-a abătut şi asupra mea, răpindu-mi tot ce aveam mai scump. Nu mi-a rămas decât dorinţa de a şti cât mai mult despre ea, ca, întâlnind-o încă o dată, să o pot nimici. Am adunat cu migală fărâma de adevăr din istorisirile a zeci de oameni, încercând să încheg din ele o făptură vulnerabilă, dar truda mi-a fost zadarnică. Pasărea Hieronymus e însuşi destinul care nu poate fi ucis. Totuşi răzbunarea mea s-a împlinit: pasărea a pierit, a pierit fără întoarcere, ucisă de o putere mai presus de slăbiciunea trufaşă a făpturilor omeneşti. O urmăream mereu, oriunde se zvonea despre trecerea ei. Am văzut-o uneori. De fiecare dată o uram şi mai mult pentru nepăsarea ei, pentru frumuseţea ei, pentru privirea oarbă care parcă nu vedea în jur decât nemărginirea spaţiului, pentru neputinţa de a-mi închipui un fel oarecare de a-i face rău. Într-o seară, mă oprisem la o stână cu gândul să înnoptez acolo; ciobanii povesteau că într-un sat apropiat pomii dăduseră în floare pentru a doua oară, în timp ce iarba şi florile se ofileau ca atinse de brumă. Era un semn. Aşa că am pornit din nou la drum spre acel loc, unde bănuiam că în curând avea să vină şi pasărea. Se întunecase. Izbucni o furtună cumplită. Trebuia să străbat pădurea. Fulgere albastre şi verzi brăzdau cerul, care bubuia îngrozitor. Am început să alerg printre copaci, pierdusem cărarea şi mă împiedicam la tot pasul de trunchiuri prăbuşite, de pietre şi rădăcini. La lumina fulgerelor vedeam tot felul de vietăţi care fugeau speriate de colo-colo. Simţeam cum începe să mă cuprindă spaima. Nu ştiam încotro s-o apuc. Tremuram de frig sub ploaia deasă, amestecată cu boabe de gheaţă. Fulgerele şi tunetele erau tot mai puternice. M-am ghemuit la pământ, între rădăcinile unui stejar din care nu mai rămăsese decât un butuc putred, atât de gros că ar fi trebuit cinci oameni ca să-l cuprindă. Venindu-mi puţin în fire, mi-am dat seama că de data aceasta pierdusem prilejul de a-mi întâlni duşmanul, care nu zăbovea niciodată prea mult într-un loc. Pe când stăteam aşa şi mă gândeam cu părere de rău că voi petrece o noapte ca aceea în pădure, o umbră uriaşă întunecă cerul. Era atât de mare, încât strălucirea fulgerelor nu mai ajungea până la mine. Am ştiut că e chiar ea, pasărea Hieronymus. Orbit de ură, am sărit în picioare şi am început s-o ameninţ cu cele mai grele cuvinte. Strigam şi mă zbuciumam ca un nebun, nădăjduind zadarnic că mă va lua în seamă şi va coborî să se lupte cu mine. Ştiam că aş fi fost ucis într-o clipă, ştiam că nimic n-o poate atinge, şi nu-mi păsa. Aş fi murit împăcat, cu sufletul credincios cumplitului jurământ de răzbunare. Ca de obicei, pasărea nici nu întoarse capul spre mine. Privirea ei strălucitoare era aţintită spre bolta cerului. Zbura într-un fel ciudat, aşa cum nu o văzusem niciodată. Parcă era un liliac imens, zburând orbeşte de colo-colo în linii frânte. Ostenit, mi-am contenit strigătele şi am rămas întins la pământ, urmărind-o cu privirea. Într-un târziu am băgat de seamă că pasărea urmărea izbucnirea fulgerelor, repezindu-se mereu de parcă ar fi vrut să le prindă din zbor. De fiecare dată se alegea cu penele pârlite de o flacără scurtă. Se auzea cum sfârâiau fumegând sub ploaia care le stingea îndată. Furtuna se potoli repede. Când cerul se linişti, pasărea se înălţă deodată, cu o singură bătaie din aripi şi dispăru. M-am târât cu greu prin hăţişul noroios şi, după o zi de mers anevoios, am ajuns la o casă de oameni care m-au primit şi m-au îngrijit, căci începuseră să mă scuture frigurile. Trei zile şi trei nopţi m-am zvârcolit şi am vorbit în neştire despre pasăre. A patra zi m-am trezit sleit de puteri, dar cu mintea limpede. Am înţeles că păsării Hieronymus i se apropia sfârşitul. Şi, la fel cu pasărea Phoenix, căuta un foc ceresc s-o mistuie. M-am bucurat ştiind că va muri, dar îmi jurasem să mă răzbun. Tot frământându-mi mintea, mi-a venit ideea unui şiretlic. Dacă reuşeam, pasărea Hyeronimas ar fi murit de mâna mea. De îndată ce m-am întremat puţin, le-am mulţumit pădurarului şi femeii lui pentru găzduire şi am plecat, cu toate că ei au stăruit să mai rămân, căci mă îndrăgiseră ca pe un fiu. Am mers mult, cautând locul potrivit pentru planul meu, până când am găsit un crâng cu mulţi copaci uscaţi. Am aşteptat acolo aproape doi ani semnele care prevesteau apropierea păsării. Şi, într-o dimineaţă, aerul, deşi străveziu ca de obicei, deveni des, aproape că mă înecam la fiecare răsuflare. Păsările încrustate în văzduh se zbăteau dând zadarnic din aripi. Aerul, gros ca noroiul, le târa în mişcările lui încete. Era semnul aşteptat. Croindu-mi cu greu drum prin aerul vâscos care mă înăbuşea, am dat foc unuia dintre copacii uscaţi de la marginea crîngului. Foarte repede, focul cuprinse ierburile şi copacii din jur, scoţând fum negru care se înălţa încet, trecând cu greu prin aerul care deveni curând o pâclă. Tremuram de teamă şi de nerăbdare. Poate pasărea nu va vedea incendiul. Poate că va trece din nou nepăsătoare pe deasupra mea. Dar ea veni, coborând din înalturi atât de iute, încât n-am văzut decât un vârtej prăbuşindu-se cu zgomot asurzitor în mijlocul flăcărilor. Când am îndrăznit să privesc într-acolo, m-a cuprins o mare dezamăgire: focul era pe sfârşite, crângul era o mare de tăciuni, iar ultimele flăcări răzleţe se stinseseră la atingerea păsării. Fără să scoată un singur sunet, pasărea Hieronymus îşi desfacu aripile şi se înălţă, dispărând ca o piatră aruncată în adâncul cerului! Am plâns şi mi-am blestemat soarta până a doua zi, când m-am liniştit şi am început să mă gândesc la greşelile pe care le făcusem în încercarea mea de a o nimici. Am hotărât să caut o pădure mai mare, căci crângul fusese atât de mic, încât aripile păsării îl acoperiseră în întregime, stingându-l uşor.
După alţi câţiva ani, am găsit ceea ce doream. Când se arătară din nou semnele ştiute, m-am grăbit să aprind pădurea. De data aceasta însă pasărea n-a venit. Din nou am jelit amarnic în faţa prăpădului pe care-l stârnisem fără nici un folos. Am pus iarăşi la cale un plan. Voiam să caut un munte cu creştetul împădurit, pe care pasărea să-l vadă de departe, iar focul să fie destul de intens ca s-o mistuie. Am găsit uşor locul potrivit, totul era aşa cum visasem, şi am început din nou să aştept. Între timp, am înălţat de jur-împrejurul piscului cuptoare în care aveam grijă ca focul să ardă mereu şi am alcătuit un sistem de pârghii şi de scripeţi astfel făcut, încât mişcând o manivelă, pădurea să se aprindă din douăsprezece locuri în acelaşi timp, înconjurând muntele cu un brâu de flăcări.
Nu după multă vreme, pasărea şi-a vestit sosirea. De data aceasta nu făcusem nici o greşeală. Eram sigur de izbândă. Am învârtit manivela, iar focul s-a revărsat pe munte. Fumul urca voios spre soarele care-şi revărsa din belşug razele. Pasărea sosi mai repede ca oricând, prăvălindu-se în marea de flăcări. Stătea neclintită în mijlocul rugului uriaş, iar din ochii ei ţâşneau scântei aurii. Priveam lacom, aşteptând clipa când trupul ei se va preface în funingine. Dar flăcările păleau şi se retrăgeau atingând-o. Disperat, mi-am dat seama că focul aprins de mâna omului nu are puterea de a săvârşi misterul morţii şi al renaşterii păsării Hieronymus. Câţi ani pierdusem zadarnic, născocind planuri! Pasărea îşi întorcea capul, urmărind flăcările care se îndepărtau de ea. Pentru prima oară o vedeam dând atenţie unui lucru din preajma ei. Deodată îşi întinse gâtul şi îşi desfăcu aripile, ridicându-se spre cer. Am privit în urma ei. Ochii îmi lăcrimau din cauza luminii puternice. Pasărea zbura spre discul orbitor al soarelui. Abia se mai vedea, ca un punct negru. Când mi s-a părut că se mistuise în înalturi, pe soare s-a ivit o pată roşie care a crescut repede şi a explodat în mii de puncte de jar, ca un foc de artificii. M-am întrebat înspăimântat ce fel de semn fusese acela. În jurul meu au căzut câteva fire de cenuşă. Am ridicat de jos un beţişor carbonizat şi am recunoscut nervurile în formă de frunză ale penelor păsării Hieronymus. Aşa a pierit ea, lăsându-mi jurământul de răzbunare neîmplinit. Mă întreb uneori dacă deznădejdea a aruncat-o în cuptorul soarelui, ori a purtat-o până acolo doar întâmplarea. Şi nu mă pot împăca niciodată cu vreun răspuns. Cântăresc tot timpul în minte sfârşitul păsării. Nu mai colind lumea fără odihnă. Pasărea Hieronymus a pierit; acum sunt singur pe lume.