Elena Buică s-a născut la 3 ianuarie 1933, în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman. În prezent locuieşte în localitatea Pickeing, in imediata apropiere a oraşului Toronto.

În anul 1965 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Debutul literar s-a produs la 70 de ani în publicaţia “Observatorul” din Toronto cu o rubrică permanentă, începând din ianuarie 2003. În anii următori a publicat la mai multe ziare şi reviste: “Faptu`divers” ziar săptămânal, Toronto; “Alternativa on-line” Toronto; “Mesagerul” din Hamilton, Canada, în calitate de redactor şef literar; la Starpress Internaţional on-line, colaborator permanent, “Oglinda literară”. A publicat şi ocazional la multe alte reviste, precum “Prier” din Republica Moldova, oraşul Ştefan-cel-Mare. Un loc deosebit îl ocupă publicatiile la revistele on-line, Intermundus Media, iniţiate de remarcabilul om de cultură Artur Silvestri. Este colaborator permanent al publicatiei on-line “Cetatea lui Bucur’ –Bucureşti.

Cărţi apărute:
- “Crâmpeie de viaţă”, Editura FORUM, Bucureşti, 2005, editor prof. Ana Ispas
- “Gând purtat de dor”, Editura FORUM, Bucureşti, 2006, editor - prof. Ana Ispas.
- „Prin sita vremii”, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2007, editor - scriitoarea Rodica Elena Lupu.
- „Oglindiri”, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2009, editor - scriitoarea Rodica Elena Lupu.
Lucrări în colaborare:
Colaborare la volumul „Mărturisiri de credinţă literară” sub îngrijirea lui Artur Silvestri – Carpathia Press – 2008; colaborare la revista „Viaţa de pretutindeni”, „In memoriam, Artur Silvestri”, anul IV, nr.11-12 (46-47), decembrie, 2008; colaborare „In memoriam, Artur Silvestri”, colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, executată la C.N.I. „Coresi” S.A. in 2009, Bucureşti, „Agora Literara”, Cluj-Napoca.  

Premii:
A primit două premii din partea revistei „Observatorul” din Toronto, unul în decembrie, 2005, Premiul Special pentru Talent, Perseverenţă şi Promovarea Literaturii Române şi altul în ianuarie, 2007, pentru Promovarea Tradiţiilor Româneşti..
 

Elena Buică

ÎNTOARCEREA ÎN TIMP

Fragmente din monografia sentimentală “Gând purtat de dor”

Ţigăneştiul, locul unde am apărut pe pământ şi apoi am plecat în largul zărilor, rămâne pentru mine locul de o mare frumuseţe sufletească. Aici am văzut întaia oară lumina zilei, aici le-am adus bucuria părinţilor că, în sfârşit, au o fată, apoi le-am dat şi bucuria primului meu surâs şi al primului gângurit; aici am primit primul sărut cald al părinţilor, aici am scris stângaci primele litere pe tăbliţă plângând uneori că mi-am rupt condeiul; aici am învăţat cântând pe o melodie lineară tabla înmulţirii: unu ori unu, uunuuu, unu ori doi, doooi, unu ori trei, treeei… Aici m-am înăţat şi am devenit om, aici am primit plămada şi zestrea morală cu care apoi am plecat în lume şi am luptat toată viaţa ca să mă “construiesc” şi singură după modele luate din viaţă sau din cărţi, aici s-au născut primele vise mânate de lumină cu care am străbătut lungul şir de ani şi aici mă întorc adeseori cu sufletul şi, când pot, cu toată fiinţa.
Aruncaţi în vâltorile vieţii cotidiene, simţim nevoia întoarcerii spre acele rădăcini care ne leagă de acest pământ, atâta timp cât încă mai suntem pe el. De cate ori am revenit in Tiganesti am simtit de fiecare data ca eram invaluita de zig-zagul amintirilor care deschideau mai multe sertare ale memoriei. Mergand pe strazile comunei, se suprapuneau imagini vechi peste cele ce se desfasurau acum inaintea ochilor. Erau regasiri ale eului meu care ma rascoleau profund. Simteam o traire speciala, careia nu puteam sa ii dau nume, nici sa ii gasesc un contur si cred ca nimeni nu poate defini taina legaturii ce-o avem fiecare din noi cu locul ivirii noastre pe acest pamant. Din mine tasneau trairi asemenea jetului de apa ale unei fantani arteziene care se inaltau pe verticala ca apoi sa cada in ele insele si sa tasneasca iarasi cu putere. Se redesteptau imagini demult apuse, ale parintilor, ale oamenilor din sat, ale unor stralucite figuri de dascali, de preoti sau ale altor personalitati care dadeau caldura sufletului si aripi gandului sa poata zbura nestingherit in acei anii ai copilariei mele. Vedeam parintii la diferite varste, in diferite imprejurari, le auzeam vocile si pasii alaturi de mine, le simteam umbra peste umar. Ma vedeam jucandu-ma in tarana cu picioarele goale alaturi de tovarasii mei de joaca, ori balacindu-ne in garla si stropindu-ne cu apa pe caldura mare a verii. Sunt lucruri si fapte marunte care ne marcheaza fara sa ne dam seama, iar banalul unor imagini ascunde si conturul unor amintiri pe care timpul le poleieste. Amintirea satului natal am purtat-o oriunde m-am aflat si de imaginea lui nu m-am desprins niciodata, asa cum au simtit si parintii mei pana la ultima lor suflare.
In anii tineretii si chiar in anii deplinei maturitati, dam bice calului in goana spre telul visat, goana din care nu ne oprim, caci niciodata nu socotim ca am atins telul. Uneori suntem nevoiti sa vaslim contra curentului potrivnic ce sta sa ne darame si trebuie sa supravietuim. Nu avem multa vreme ca sa punem in cumpana cele vazute, auzite sau intamplate, sa le privim si sa le cantarim dintr-o larga perspectiva. Tragem concluzii rapide si uneori suntem multumiti de promptitudinea cu care gandurile noastre raspund momentului trait. Dar de la o vreme, cand cumpana gandirii sta mai mult in echilibru, cand ai mai multa vreme sa cerni si sa discerni, abia atunci vezi mai bine frumusetile pe langa care ai trecut in goana avantata si nu ai avut ragazul necesar pentru a gusta din aceste comori. In anii mai inaintati ai vietii noastre, depozitul de impresii, trairi si ganduri se aduna, parca isi dau mana in alt chip, dand la iveala noi sensuri ale vietii. Momentul de viata trait acum, se afla sub luminile altor reflectoare. Regimul timpului interior e altul. Altul este acum pretul pe are il punem pentru ceea ce am apucat sa vedem si sa intelegem. Lumina cade acum altfel pe lastarisul de idei acumulate, iar spatiile din interiorul nostru se umplu de trairi cu adancimi mai mari. Se naste in noi nevoia sa proiectam noi lumini, sa reimprospatam prin abordarea din noi unghiuri de vedere imaginile intepenite in rame mai vechi, ori idei inghesuite si prafuite in cate un unghi. Nu scapam nici la aceasta varsta de plasa lunecoasa dar rezistenta a intrebarilor fara raspuns. Nu poate avea nimeni pretentia ca a deslusit toate problemele existentei, dar intelesul pe care-l dam din perspectiva anilor, ne indrepatesc la o reevaluare sau la o retrospectiva asupra felului cum viata a legat intamplarile una de alta, iar sita vremii le-a cernut dupa reguli numai de ea stiute.
Tiganestiul cel vazut acum, cu Tiganestiul copilariei mele, nu se mai aseamana decat pe ici-pe colo, dar tarana in care mi s-au amestecat urmele picioarelor, pentru mine are grai. Imi vorbeste si eu ii inteleg glasul acum altfel decat atunci. Zbenguiala copilariei mele este inca vie in mine, iar avantul tineresc nascut acolo ca o inflacarare de viata, nu s-a stins total.

O N E S T I T A T E

Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul. Eram in Scarborough. In el aveam toate cardurile si cam $50, asa credeam. Portmoneul nu era de regretat. Era cam obosit si se cerea schimbat, dar inca ma mai atragea forma lui. Pentru cei $50 imi parea rau. Cu inima indoita, i-am pus la capitolul “pierderi neasteptate”. Cardurile ma mahneau mai mult, stiind cat e de umblat pentru refacerea lor. Dar supararea cea mai mare imi venea de la dojana pe care mi-o dadeam pentru propria-mi lipsa de atentie. Mi se furisase gandul : « nu cumva acesta este un clopotel care anunta semne evidente ale batranetii? »

Seara mi-am facut rugaciunea: « Puterea Ta, Doamne, e mare, Te rog, fa sa cada acest portmoneu in mana unui om cu credinta si onestitate si sa mi-l restituie. » Si in sufletul meu s-a instalat nadejdea. M-am gandit apoi, ca, dupa cum arata portmoneul, dupa suma, dupa fotografiile si data nasterii, gasitorul putea usor sa-si dea seama ca banii nu prea ma dadeau afara din casa si nici elanuri tineresti nu-mi dadeau tarcoale cam demultisor. Si mai contam pe ceva: stiam ca in Canada oamenii sunt onesti. In tara din care am venit, greutatile materiale si, mai ales, conditiile regimului comunist, imbranceau necontenit oamenii sa prinda fiecare de unde poate. Acolo ar fi fost mult mai probabil sa mi se ‘sterpeleasca’ portmoneul, decat sa mi se inapoieze. Dar in Canada?! Aici este totul altceva. Desigur, nu trebuie sa omitem exceptiile din nicio tara. A doua zi am tresarat la fiecare telefon. Si in ziua urmatoare, steagul nadejdiei inca mai flutura in mine. Pe la ora 3 pm, am zarit oprindu-se in fata casei o masina a politiei. Am sarit in sus de bucurie : « Mi-aduce portmoneul. »

La usa se prezinta un politist tanar : « Sunt Sgt. Lecours. » Imi spune ca a primit un telefon de la politia din Scarborough ca sa ma identifice si sa ma anunte sa merg sa ridic portmoneul care se gaseste la ei. Nepotica mi-a sarit in ajutor pe post de translator. Ii spun ca fiica mea se afla in Scarborough si ca se va prezenta ea sa il ridice. Politistul, vazand ca are de-a face cu un copil si cu o senioara cam incurcata intre-ale limbii, s-a oferit sa-mi vina in ajutor in continuare si a dat telefon la liceul unde fiica mea avea ore. « Nu poate sa lase copiii singuri. », i-a raspuns de la secretariat. « Dupa ce termina ora de curs, va suna. » Politistul a mai stat cam 40 de minute pana a luat legatura cu fiica mea. L-am invitat sa vina in living si sa se aseze : « Nu, va multumesc, » mi-a spus, « eu sunt in timpul serviciului. Sunt aici sa va ajut, nu sa ma odihnesc » si a continuat sa stea in picioare langa usa. Abia dupa ce i-a dat fiicei mele toate detaliile si a anuntat postul de politie ca se va prezenta ea, a plecat multumit, sigur ca si-a faut datoria pana la capat.

La politie, fiica mea a luat in primire portmoneul si a semnat inventarul cu tot ce se mai afla in interiorul lui. Pe inventar aparea ca erau $97,35. « Dar mama mea avea doar $50. Persoana care a gasit portmoneul a gresit si a pus banii lui aici, va rog sa ii inapoiati. » a replicat contrariata fiica mea. « Sigur, toti banii sunt ai mamei, omul ne-a garantat asta, va rog sa semnati pentru toti si sa ii duceti mamei. » Dupa mai multe insistente, a luat totul asa cum i s-a dat si, cand mi-a adus acasa portmoneul, mi-am amintit ca mai aveam intr-un compartiment si alti bani, pe care ii credeam in alta parte.

Cu gandul sa multumim omului cu gestul omenos, am inceput sa-l cautam la telefon, Ki-Suk Kim, cum ne-a spus de la Politie. Nu l-am gasit acasa. Un colocatar ne-a spus ca e la lucru si ca munceste pana la ora 10 pm. « Nu-l gasiti nici duminica, se duce la biserica, este un om foarte credincios si onest, fiti sigura ca v-a dat tot ce a gasit. » Am dedus ca era un om cu existenta modesta, dar onest mai presus de orice.

Mi-am amintit de rugaciunile mele si de increderea pe care o am in onestitatea canadienilor. Si mi-am zis : ce bine ca pe lume sunt oameni care iti pot da incredere in semenii tai, care, de fapt, inseamna incredere in viata. Am motive ca sa ma bucur ca sunt cetatean al acestei tari, chiar daca in suflet, in carnea si in sangele meu port tara in care m-am nascut, chiar daca acolo sunt atatea neajunsuri. Canada, in schimb, este compensatoare, este acea parte cu mai mult noroc si cu mai multa lumina.

Dincolo de caldele mele multumiri pentru toti cei care au contribuit la regasirea portmoneului meu, se afla apreciarea mea pentru corectitudinea lor. « Blanda si buna mea Canada, » cum o dezmierd mereu « sunt mandra de tine. » Ii multumesc lui Dumnezeu si pentru acest insemnat dar din viata mea. Parca mi-a facut un semn aparent fara pretentii de grandoare, dar cu multe subintelesuri.
Daca viata mea ar fi o carte, as pune intamplarea aceasta minora intre paginile ei, ca pe un semn de carte, care-mi arata unde am ramas cu cititul, sau, mai bine zis, cu traitul… sau sa-mi arate fragmentul asupra caruia sa mai revin cand am nevoie sa incarc bateriile sufletului cu increderea in oameni.

 

Din volumul « Crampeie de viata »