Marius Chelaru

.lumea. azi


.cînd am ajuns
lîngă năvodul acela
în care un ochi de peşte ascundea lumea
religia lui îşi pierduse culorile de pe pleoape. acum arăta
ca o pădure fără frunze. m-am plimbat apoi gol
pe plaja din solzii lui
la braţ cu deşertul
cu blocul tău
cu străzile păturite în punguţe de plastic
cu toate femeile
în timp ce din degetele mele zburau păsările
salvate de gripa aviară. în Deltă raiul stă la taclale cu iadul. un cioc de pasăre retezat
paşte din palma călăului în costum de protecţie.

pe ţărmul oraşului
rătăcit în ziua de azi
şedeau locuitorii. ghiceau în cărţi. tarot
.nu ştiam de ce locuim toţi în aceeaşi zi.
pe cer
două căprioare păşteau stelele uitate de peste noapte.
fiecare bărbat se scălda în frumuseţea acestei zile părăsite de iubiri
ca într-o inimă în formă de bazin olimpic
o stradă părăsită sîngerează.
la TV
procurorii controlează conturi de politicieni. două mitinguri aşteaptă la colţ un pretext
care nu mai curge din degetele zilei.
dacă n-ar fi fost Voltaire poate eram mai puţin cinici.

am depus un ţînţar plin de sînge adus cine ştie de unde pe masă
.la TV
inundaţiile devorează vieţile oamenilor şi nimeni nu plînge.
am aplecat partea de nord a mesei – ţînţarul a plecat spre abis.
goi
ca nişte prunci peştii se zbat în năvoade
plîngînd după păsările arse. oamenii strigă înlăuntrul lor. se tîrăsc printre sufletele celorlalţi
speriaţi că încă trăiesc.
nişte sfinţii care mă aşteaptă din copilărie îmi citesc poeziile
tipărite cu carne pe foaia zilei de azi
simt lumea cum curge prin venele mele.

absurd

cheia înţelesurilor e legată de gleznele lui Dumnezeu
undeva unde nimeni nu priveşte maleficul în ochi
printre îngerii cam şleampeţi
Adam o cată pe Eva ’ntre orele neivite din palma Lui

cerul are culoare de amintiri urcate în dintâia clipă
Edenul e încărcat cu frunze care cad întruna
acoperind toţi şerpii
o talpă de femeie uitată printre fructele fără înţeles pentru nimeni
aşteaptă bărbatul care să o privească

poeme de plecare plutesc peste tot
ca o supă de despărţiri

de ce rîde Adam e o altă poveste

la un colţ
verbul a nu fi rînjeşte din toate literele

poezia e cheia ochilor lumii

.cînd eul meu se mişcă supărat
faţa ta e fără formă
culoarea cerului se schimbă a gri
iar eu scot din inima mea înapoi toate culorile
le dăruiesc copiilor
ca pe nişte mere coapte în sos de poveşti fără taţi

plutesc prin cer între iubiri care cresc între salcîmi
mă las peste oraş ca o ploaie şi curg în pămînt
mă plimb printre cei care au fost şi aşteaptă să fie uitaţi
pe stradă un ţăran .nu înţelege unde e satul .se plimbă
printre locurile pe care trebuiau să fie copaci

femei frumoase
aşteaptă izolate ca nişte crisalide în secunda asta
în care moartea geme de neputinţă că toţi vor rămîne tineri
oare
o să se mai împrăştie vreodată amintirile pe cîmpuri
îngrăşînd pămîntul pe care cresc ochii noştri
povara din sufletul fetei de vizavi se surpă pe zidul din faţă
în valuri de sînge
merele ca nişte nori de ploaie lăcrimează în palma
în care ar trebui să fie sabia

iertarea ultimă e aceea care dezleagă spaima de gard
lăsînd-o să alerge – cerb născut la prima naştere a lumii

pe umerii celui din faţă e construit un oraş de lumină
pe pleoapele tale o grădină de raze
poezia e cheia ochilor lumii
orice viaţă cultivă în grădina ei tainică moartea
iar eu
sînt o pagină din Carte.



gnoză
Într-un colţ al ruinelor se află mulţi bărbaţi care citesc misterele înscrise pe tabla existenţei. Alături de harababura roţii destinului, ei ştiu lucruri uluitoare şi călăuzesc măgari străvechi text gnostic

.labirintul care sînt mă construieşte
salahor-demiurg cu gigantici ochi de pripas
atîrnaţi
de picioarele fiecărui pelerin prin viitorul-prezent
uneori cu iubiri
alteori cu dorinţe trunchiate
mărşăluiesc
Ianus cu chip croit din doar începuturi
printre
neavute amintiri
călcat mă las de paşii tuturor celor cari au fost
zăgăzuiţi într-o literă/ prizonieri într-un cuvînt
pe care mai nimeni nu-l mai ştie când a murit

a avea
piatră pe care calcă toţi cei care urcă
muntele atotneurcat
.uneori pretind chiar că sînt propriul meu urmaş
smerit
călare pe asinul călare pe umbra mea călătoare
mă reazem de prima mea întîlnire cu mine pe muntele Nicăieri
mă strecor ca un ceva dureros între viaţă şi mine
dincolo de prezentul-prezent
mă aşteaptă clipa naşterii mele
cu ochii către locul lui Dumnezeu
aştept în apele şerpeşti ale lui to ti en einai[1]

mă scald de două ori în apele aceluiaşi eu


încă o poveste de dragoste care nu s-a mai născut

.femeia mă privea printre coastele oraşului care ne înghiţise pe toţi
cu ochii aceia în care adunase toată culoarea pădurilor
am invitat-o să ne plimbăm pe câmpia din amintirile mele cu tata
unde plouă cu cântece şi broaştele se descompun în flori
şi păsările împrăştie culorile peste tot

.privirile ei stăteau ca o pasăre pe umerii mei
stătea încurcată în holul alegerilor importante

- în spatele meu cineva strigă .pleca cu maşina lui veche
la plimbare printre vieţile celorlalţi .pe noptiera vecinei
de peste drum doarme de câţiva ani o biblie –

rochia lunii e tivită cu vreo doi nori pufoşi
stelele sunt nişte balerine care ţopăie deasupra tuturor vânturilor

o naştere se imprimă în clipa asta pe obrazul nopţii
o mamă fericită plânge hrănindu-şi mintea cu lacrimi
urmele oamenilor hrănesc strada hulpavă .ce vrei, aşa e în oraş
doi vechi comunişti plâng după „înainte”
un isteric îşi acoperă ochii de prea multă ură

oraşul vânează suflete în noaptea destrămată ca o pânză veche
aici unde toţi se prefac că ştiu dacă există Dumnezeu

coastele oraşului se umflă a somn
e noapte
.privirile ei cad împreună cu noul în balta de peste drum
încă o poveste de dragoste care nu s-a mai născut

[1] Ceea ce era pentru un lucru a fi (Aristotel, Metafizica, cartea Z)