Valeriu Cuşner - Poezii

 

Împuşcaţi-i pe poeţi!

Acei încurcă-lume ce au croit prin veacuri
o altă hartă-a lumii cu visurile lor,
Don Quijotişti notorii, mari vânzători de fleacuri
scălâmbăind cuvinte cu multe înţelesuri,
scuipaţi de nătărăii ce i-au dispreţuit,
flămânzi de-nţelepciune, de faimă şi iubire
scărpinători de muze, bogaţi în sărăcie,
huliţi de răii lumii, aplaudaţi de regi,
slăviţi prin lupanare, geloşi pe nemurire,
trăind după un cod de neînţelese legi,
deştepţi nevoie mare, iluştri nătăfleţi,
să-i împuşcăm pe rând, să terminăm cu cei
ce s-au crezut, sau nu, că ar fi fost poeţi !
 
Născocitori de snoave şi de cuvinte rare
ce au tradus tăcerea în şoapte de vioară,
urcând pe scara vieţii c-o traistă-n vârf de băţ,
palavragii de şatră, celebri pierde-vară,
dispuşi să-şi rişte viaţa pe-un dram de libertate,
cântând durerea lumii şi-a ei nefericire
şi înfruntând de-a pururi oriunde nedreptatea,
loviţi de stăruinţa minciunii uneltire,
corăbieri pe-oceanele schimbărilor eterne
sacrificându-şi viaţa pe lucruri de nimic,
savanţi sau histrioni, ţărani plini de iluzii,
profesori şi studenţi, beţivi petrecăreţi,
copii, sfioase fete, băbuţe narcisiste,
să-i împuşcăm pe toţi ce se mai cred poeţi!
 
Eroi de cafenele, iluzionişti macabri,
naivi de cursă lungă, târându-se pe coate,
scafandri în lighean-căutători de-adâncuri,
cinstiţi pân-la prostie, creduli că după moarte
vor fi cinstiţi în veacuri de posteritate;
trăind fără de vârstă, nemuritori bătrâni,
sau tineri iezi fugind cu raniţa în spate
pe necuprinsul lumii de-a pururi galopând,
purtând cu greu în suflet dureri împrumutate,
dispreţuind onoruri, celebri ipocriţi,
erotici prin născare, amanţi de operetă
iubind mereu pe alţii, deşi n-au fost iubiţi,
zei albi de ciocolată curtaţi la bal mascat,
trăind în sărăcie, de-a pururi răzvrătiţi,
metaforişti pârdalnici, în rime arhitecţi,
frumoşi din turtă dulce cu pletele în vânt,
să-i împuşcăm pe cei ce par a fi poeţi!
 
Îi împuşcăm degeaba! Din nou vor răsări;
ciuperci viu colorate după o scurtă ploaie.
Cum ziua dă în noapte iar noaptea dă în zi,
vor umple iar pustiul, vor înflori pe câmpuri,
vor colora abisul cu visurile lor.
Nu poţi goni beţivii din cârciuma din drum;
mereu se vor întoarce, chiar osândiţi la moarte.
Nu poţi mereu distruge spitale de nebuni
chiar dacă vom ucide pădurile din noi,
chiar dacă vom goni toţi fluturii din flori
şi vom seca izvoarele ce curg mereu spre mare!
Nu poţi opri căderea eternelor ninsori,
nici fărâmarea scoicii în fire de nisip
şi nici speranţa care-nfloreşte-n fiecare!
 
Seismografi pârdalnici ai devenirii noastre,
poeţii-s condamnaţi la un sublim blestem;
să lumineze noaptea tăcerilor din noi.
Sunt sarea din bucate, sunt îngeri vidanjori
ce sufletul ni-l spală de-acel fetid gunoi
depus de viaţa aspră în noi de-atâtea ori !
 

MI-E TEAMĂ…

Eu m-am aprins târziu, fără de ştire,
din jaru-ncins ce tot mocnea în mine,
din lucrurile la-nceput străine,
ce au crescut mereu spre împlinire.

( Şi numai după ce-a pierit în ură
o lume prea lipsită de iubire ).

Aş fi putut, cândva, altfel să fiu
dacă, cu palma-mi pusă peste gură,
m-aş fi aprins cumva, de timpuriu.

Iar de-aş fi ars atunci până la scrum
aş mai avea puterea arderii de-acum?

Când încercam să tot pătrund în toate,
sărind mereu din fusul meu orar
cu sprinteneala dată de destin,
(şi prtea lipsit de-a-nţelepciunii zestre),
spirala timpului nu putea s-arate
cifrul ascuns al marilor ferestre
spre Nordul ce abia-l întrezăream.

Doar dibuiam întregul din fărâme,
să mai răsară flori printre ruine,
când lumea-n jur pornise iar să cadă
şi să răstoarne-n rău ce era bine.

Dar stelele-mi spuneau că nu se poate
în rătăciri să-mi caut un altar
şi la nimicuri să mă tot închin,
pentru că-i dat oricui să mai şi moară.
Şi-n jocul complicate-i loterii,
nici timpul poate încă nu măsoară
de-am fost mai mult, sau de am fost puţin.

Şi-a trebuit să mă renasc din nou,
să sap adâncuri mai adânci în mine,
explozii cosmice să-ntemniţez în ou,
să decantez mereu răul de bine,
ca arderea să-mi fie mai curată,
şi mai puţin în mine să tot roadă
abisurile şi gândurile toate,
ce s-au tot strâns în mine-ntr-o grămadă
de vieţi trăite doar pe jumătate.
Şi neputând în mine să mai şadă
au izbucnit ca un vulcan târziu
zvârlind spre cer căciula-i de zăpadă.

Mi-e teamă de combustiile din mine,
de presiunea magmei ce-o arunc,
de neîmplinirea arderii depline,
de înălţimile la care încerc s-ajung,
dar mai ales de golul ce-o rămâne
când voi seca vulcanul pân-la fund.


ARDEREA

Am ars pe rugul vieţii speranţe neîmplinite,
idealuri puerile, sărmane bucurii,
mănuşi şi coate rupte pe trepte năruite,
caruselul şi moara plăcerilor târzii.
Grădini prea des stropite cu lacrimi şi cu sânge,
regrete caraghioase, multe păreri de rău.

(Statuia libertăţii şi-acum în mine plânge
după făclia-n care am ars norocul meu).

Am ars păduri scârbite de patimi şi de ură,
palate şi aziluri clădite în pustiu,
din care mai luam câte-o cuminecătură
dintr-un altar la care ajuns-am prea târziu..

Am rupt apoi săgeata ce n-a putut porni
din tolba cu oferte sublime de destin,
din care numai unii se-ntorc spre a iubi
şi cei mai mulţi se-ncarcă cu ură şi venin.

Unde-i balanţa ce poate cântări,
în rătăcirea noastră, ce înspre rău se-nclină,
de-a fost mai multă noapte, de-a fost puţină zi,
cât fost-a întuneric şi cât a fost lumină ?
Să-i dibuim secretul de-a nu ne osândi,
căci pre-am trecut prin viaţă fără să aflăm
pedeapsa fiecărui cu partea sa de vină!


CREŞTEAM ÎN MINE

Clădeam în fiecare zi şi noapte
urcând în mine trepte de argint,
şi înălţam altare şi palate
din visuri şi din doruri care mint.

Şi dăltuiam cu mâna mea adâncă,
în mine, ca-ntr-o neatinsă stâncă,
fecioare, îngeri cu aripi de vânt,
iubiri mult mai înalte ca iubirea
deasupra peste ceruri şi pământ.

Şi m-avântam ne-nfrânt spre alte spaţii;
Icar, purtând pe cer o torţă vie,
cu ochii rătăcind prin constelaţii
în nopţile de adâncă insomnie
când desluşeam în mine ca-ntr-o mare
întâiul meu fior de poezie…

Clădeam pe atunci cuprins de nerăbdare
de-a valma încurcând culori şi chipuri,
din piatră, din pământ şi din nisipuri
iubirii cea mai sfântă întruchipare.
Şi o dărâmam apoi să mai fac alta,
nemulţumit că mâna mea săracă
nu mai găsea în mine îndemânarea
cu atâta frumuseţe s-o încapă.

Şi CINSTEI înălţându-i în palate
un soclu mai înalt, cum se cuvine,
eu am simţit în mine cum nu-ncape;
şi am căutat atunci…să cresc în mine.

Clădeam pe-atunci….
S-a-ntunecat cărarea
pe care mă urcam crescând în mine.
Iubirea şi-a schimbat înfăţişarea
statuia ei firavă e-n ruine….
Din Galatheea sfântă şi curată
în fiecare zi se sfarmă-ncet o piatră.

Nu aştepta la poarta mea, iubire!
Nu vezi, ograda-i goală şi pustie?
N-auzi cum vântul prin statui adie?….

E poate cântul ce-l cântam atunci
când înălţam cu mâna mea săracă
iubirii cea mai sfântă poezie
care în ea nu mai putea să-ncapă…
 

TÂRG

Ma-nghesui mereu printre oameni
în târgul acesta duminical.
Ma calca în picioare timpul,
ma loveste un rânjet de cal.
Ma cauta la dinti un geamgiu;
tiganci îmbracate multicolor
fura din suflet doar jumatatea
adunata de fiul risipitor.
Norocul se vinde în pepeni murati,
dulaii se plimba-n sandale cârpite.
Cineva cumpara poeti deochiati,
înghititorul de sabii un sarpe înghite.

Ce caut aici, printre betivi,
în mahalaua sufletului meu?
Unde sunt strazile copilariei furate?
Pe unde mai zboara fericitul meu zmeu?

,,Vino! În palma vreau sa-ti ghicesc!
Uite, te doreste o gagica!
Ai sa cazi la asternut boieresc!”,
ma sâcâie o baba stirba si peltica.

Cineva ma trage mai la o parte:
,,Am hasis si canabis, mai frate,
ai sa visezi mai mult ca la carte,
cu astea traiesti o viata si jumatate.
Nu vezi, linia vietii-n palma ti-i scurta!
Bre, ai chelit si puti a bautura!
Pantalonii-ti atârna si-ti cad de pe burta.
nu mai rânji, ca-ti pierzi dintii din gura!”

Într-un colt, o copila cuminte
stropeste cu lacrimi o floare,
dintr-un tablou vechi si uitat.
Sufletul nimanui nu se aprinde,
chiar daca cineva moare,
în târgul acesta alienat.


NU MAI PLECA !

Nu mai pleca, tu, pasare maiastra,
din cuibul arcuit pe casa noastra.
Stiu, în sufletu-ti ca într-o mare
se zbate toamna cu a ei chemare.
si clopotele întoarcerii de-arama
cu siruri de cocori spre cer te cheama,
cum moartea-ncet ma cheama spre alte zari
în nestiutele ei îndepartari.

Nu mai pleca, tu, pasare maiastra!
Culcus de puf ti-oi face-n casa noastra,
te-oi adormi cu cântece si doruri;
ne-om avânta spre cer în-nalte zboruri.
Tu, suflet al iubirii mele sfinte,
tu, cuibarirea dorurilor frânte,
tu, zbor gingas al cautarii adânci,
când soim, când vultur rastignit pe stânci,
când pui de lebada cu ochisori de lapte
pe-un lac adânc, în somn, pierdut în noapte!
Iubire a iubirilor mele,
chemarea mea spre-nalt si înspre stele,
ramâi sa trecem amândoi sub luna
si sa murim încet poate împreuna.


RÂVNIRE

Încet tu prinzi contur în disperarea serii
când pescarusii jalnici ma sfâsie din zbor,
când vântul dinspre ghioluri îmi înconvoaie merii,
rapusi de nerodirea de care am sa mor.

Te vad calcând pe valuri nepasatoare, dura,
cum fluturi despartirea ce din adâncuri vine.
Ma frige-adânc sarutul muscat de a ta gura
si arcul zvârcolirii când am patruns în tine.

Te simt pamânt cu roade împovarat de daruri,
râvnita pretutindeni de toti barbatii lumii.
Încerc sa te câstig cu ultimele-mi zaruri,
si te pândesc la colturi cu un cutit în mâna
când despuiata în mare, sub farmecele lunii,
pieri-vom în adâncuri dar vom fi împreuna


NU POTI

Nu poti fi o ruina
de n-ai fost edificiu la început.
Nu poti fi o lumina
daca bezna nu te-a durut.

Nu poti fi drum, sau carare,
daca nu stii unde s-ajungi.
Nu poti avea masura-n hotare
de nu stii cât vrei sa te-arunci.

Nu poti avea liniste, pace,
de n-ai luptat cu greu sa le ai.
Nu poti obtine ceea ce îti place
de n-ai stiut altora, cum sa te dai.

Nu poti iubi mereu la-ntâmplare
daca fiinta ce-o meriti s-a dus.
Nu poti rasari apoi ca un soare
daca la vreme nu ai apus.

Si, mai ales, nu poti fi uitat
daca n-ai fi trait cu adevarat.