Biografie Emilia Dabu
 

 

Emilia Dabu s-a născut pe 2 august 1954.

DEBUT: - În revista “Convorbiri Literare” – Iaşi 1982

ACTIVITATE:

- Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1998
- Colaboratoare la Radio – Televiziunea Română
- Redactor al ziarelor locale “Şansa” şi “Contrapunct” – 1998 - 2002
- Coordonatoare a teatrului pentru copii şi tineret “Magic”. A montat numeroase scenarii originale şi spectacole, recitaluri de poezie dedicate poeţilor Mihail Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Emil Cioran din 1985 până în prezent
- Fondator şi preşedinte al Clubului Artelor “Solteris” – 2001
- Fondator şi director al revistei de cultură şi artă “Solteris” – 2001
- Este inclusă în antologia de poezie contemporană “Fereastra dinspre Mare” – 1995
- Este inclusă în dicţionarul Bibliografic “Scriitori de la Tomis” – 2000
- Este inclusă în dicţionarul şi albumul Filialei Dobrogea al Uniunii Scriitorilor din România 2005
- Este inclusă în cartea “Portrete literare” de Ştefan Cucu
- Este inclusă în cartea “Lecturi şi înţelesuri” de Nicolae Rotund
- Realizatoarea primei antologii de cultură şi artă a Mangaliei contemporane: “Solteris” - 2006, 2007
- Este inclusă în cartea ”Cronicar la Pontul Euxin”, Ion Roşioru – 2008

PREMII LITERARE:

- Distinsă cu numeroase premii în cadrul concursurilor naţionale de poezie “Mihail Eminescu”, “Lucian Blaga”, “Nichita Stănescu”, “George Topârceanu”, “Panait Cerna”
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România “Filiala Dobrogea” pentru cartea de poezie “Cheia eternităţii” – 2004
- Diplome de onoare şi de excelenţă pentru rezultate personale, pentru Clubul şi revista “Solteris”
- Membră în Consiliul Naţional al Uniunii Scriitorilor din România – 2004 – 2009
- Premiul pentru poezie la Salonul Internaţional de carte “Ovidius” 2006 (Antologia “Calea spre lumină”)

CĂRŢI PUBLICATE:

- “Floare albastră” – versuri – 1994
- “Cuvinte săpate pe cer” – versuri – 1996
- “Necunoscutei din mine” – versuri – 1998
- “Floare de colţ inima mea” – versuri – 2000
- “Ne-a mai rămas iubirea” – versuri – 2003
- “Cetatea iubirii” – proză – 2004
- “Cheia eternităţii” – versuri – 2004
- Antologia “Calea spre lumină” – versuri – 2006
- “Cetatea înţelepciunii” – versuri – 2007
- “Lumina din Templul Cuvintelor” – proză – 2007

CĂRŢI ÎN CURS DE APARIŢIE:

- “Însemnul Divin” – versuri

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
  

Emilia Dabu - Poezii


 EXILARE ÎN NOBILUL GÂND

Depărtare. Mă îndrăgostisem. Ningea
Iluzie. Copilărie infinită în oglinzile plângând
Adevărul. Mă îndrăgostisem, eternitate eram
Memoria păstrase puritatea-nfloririi
Cerul ocrotea Pământul ca pe un prunc
Mă îndrăgostisem şi Dumnezeu era viu.
Iubirea învinge mai greu decât ura
Mai puternică rămâne iertarea
Parfumul sacrificiului acuza mereu. Învierea.
Inima ca o ultimă catedrală
Mă îndrăgostisem. Ploi de raze, angelică mângâiere
Oare a încetat vreodată Cruciada Copiilor…
Misterioasă regăsire pe străzile absolutului
Eternitate sferică. Ninge. Paşi coloraţi.
Povara tainelor încărcate de ani.
Amintiri sudice. Vieţi paralele. Uitare…
Şi taina furioasă a mării…
Şi şansa de a trăi…
Ninsori peste templul omenirii. Om.
Şi trupul trist culegând peste vremi…
Întrebări…


TOAMNA BLÂNDĂ CA SUFLETUL TĂU

Sfioasă lumina din pumni cade lin
Miroase a toamnă bogată, a clipă târzie
Iubirea-i înaltă şi blândă ca sufletul tău
Şi lanuri de gânduri şi flori plânse-n taină
Ce tânăr grăbit pare azi Dumnezeu
Şi mângâie setea izvorul rănit
Din care de-o vreme enigmatic apare
Cuvântul din care fost-am zidiţi
Un nou univers şi-o nouă cărare


DIADEME DE CULORI

Încă ploile surâd, la ferestre când le-nchid
Încă ochii te mai poartă, călător din soartă-n soartă
Valul încă te cuprinde, soarele gându-ţi aprinde
Iar pădurea plânge-n zbor fericitul trecător
Braţe ce se-ntind uşor, mângâie, alină, dor
Încă iert, iubesc şi sufăr de izvor de iarbă vie
Şi trăiesc şi plâng şi scriu iarna visului pustiu
Căci am râs cândva ştiu bine doar cu sufletul din tine
Doar cu inima ta sfântă am trăit tot ce cuvântă
Fluturi mari şi vremuri grele le-am purtat în diademe
Miresmări de toamne reci, frunze vechi în noi poteci
Cine să te mai cunoască dor curat, ciudat, străine
Cine să mai înflorească în lumina ta cerească
Grâu de Lună şi de Stele, bob de rouă de mărgele
Peste galbenul câmpiei, unde-i roşul bucuriei
Verdele săltând uşor peste aripa de nor
Cine să-ţi şoptească-n zori, trec căruţele cu flori
Cine oare, astăzi, cine te priveşte-amar din mine?


PAŞII PRIMILOR ZORI

Zăpezile cădeau uşor în zori
Pe ochii trişti pe anii călători
Cădeau încet pe trecerea fragilă
Precum privirea mamei de copilă
Zăpezile amare, aspre, reci
Strângeau în albul lor mii de poteci
Şi-mbrăţişau înfrigurate căi
Zăpezile căzând din ochii tăi
Înalte, viforoase-ngândurate
Acoperind şi zboruri şi palate
Smulgeam de dor din rădăcini târzii
Speranţele c-ai fi putut să vii
Când sufletu-mi s-a întâmplat să fie
Ninsoarea teilor din veşnicie
Când s-au pornit cuvintele să cadă
Pe trupul meu de tânără zăpadă.


REGĂSIRE


Da mi-au furat poemele
Le-au lovit, le-au rănit să nu mai poată zbura
Dar nu-i dat se pare oricui
Un poem de lumină să poată crea
Da mi-au zdrobit ideile, chiar le-au ciopârţit
Priveam sângele versurilor curgând gâlgâit
Şi deodată chiar flori de pădure au devenit
Şi deodată aripi mari am avut şi puteri şi-am luptat
Cu toţi cei care poemele copii au prădat
Erau mulţi şi puternici şi laşi
Cu o furie cumplită spre ei am ţâşnit
Din furcile lor caudine sufletul mi-am răpit
Singură printre cetăţi umane efemere
Depărtarea o sorbeam cu nesaţ ca-mplinire
Poemele mele au astăzi substanţă divină, putere
Taina mea naşte iarăşi iubire
Da încă mai port iernile în palme crezând
În ciudate poveşti întâmplări nerostite
Împreună mereu sfânt poem Creator şi Lumină
Fericire mai cresc prin a vieţii grădină
Întind braţe târzii spre cei care-au pierdut
Într-o ultimă şansă viitorul trecut.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 SUNT TOT CEEA CE SUNT


Ştiu, moartea există şi ea
Precum naşterea în fiecare
Vor unii să scriu despre ce-ar fi
Dacă într-o zi cu toţii vom pieri.
Unii au ales nostalgici să scrie
Despre partea întunecată a vieţii
Eu am ales partea ei de veşnicie
Şi marile ninsori, iubiri, amintiri şi nămeţii
Nămeţii tristeţilor milenare, ale durerilor reale
Ştiu, unii au ales să scrie doar despre latura
Durerilor viscerale...
Am îndrăznit iubirea pe nume s-o chem
Am lăsat altora în seamă cazanele Marelui Infern
Furia coşciugelor râvnind trupuri vii
Trădările asurzitoare blestemele apelor
Împărţiţi veşnic între cei disperaţi şi proprii copii
Unii au ales oceanul etern al supunerii
Al jertfirilor cu capetele având pământeştile nevoi
Eu cerul am ales şi totdeauna lumina din noi
Ştiu, unii au ales ţipetele, urletele, sfâşierile, banii
Corbii şi lupii şi îngropările şi marile zâzanii
Eu am ales izvoarele iubirii, oricâtă singurătate
De un veac le păzesc şi om viu am rămas
Dincolo de tot şi de toate
Unii au ales fericirea unui biet trup muritor, vorbitor
Eu am ales nemurirea celestă şi a mea şi a lor.


STRĂZILE NINSORILOR ALBASTRE


Zurgălăi târzii pe străzile ninsorilor albastre
Trandafiri albi şi roşii, galbeni şi roz
Memoria niciodată învinsă de istoria strâmbă
Adevărul precum vechile mânăstiri
Ctitorite de mii de Brâncoveni
Pe mările învolburate ale sufletului
Corăbiile desăvârşirii
Banca însingurării şi parcul înzăpezit
Păsări adăpostindu-şi tristeţea
În palmele nevăzuţilor copaci
Jertfa trezirii în lumina speranţei
Pe altare gânduri purificate
Inimi larg deschise către evoluţie
Norii întunericului se sparg brusc
Parfum de ″O ce veste minunată″
″Steaua sus răsare″, ″Astăzi
S-a născut Hristos″
Colindăm vechi colinde româneşti
Timpul obosit de atâta amăgire
Brusc se destramă.


VISELE NICIODATĂ NU DORM

Visele niciodată nu dorm
Sunt precum valurile mării
Mereu calme mereu zbuciumate
Peste taina zării-nfuriate
Visele precum diamantele strălucesc
Orbitoare
În tainele marilor întâmplări
Ca o linişte de sărbători
Visele îşi mai pun marame de flori
Apoi nemiloase la ţărm aduc disperarea
Răzvrătirea de a trece zidul hipnotic şi zarea
Visele niciodată nu dorm
Pe noi doar ne retrăiesc în amintire
Ca pe-o zi uitată, ca pe-o nouă iubire.


ASEMĂNĂRI


Şi dacă la început credinţa era de aur şi potirul de lemn
Astăzi credinţa este de lemn şi potirul de aur
Poate că totuşi cina cea de taină este de fapt
O cină a trădării totale
Căci vândut de apostoli
Ce însemnătate mai avea răstignirea
Şi dacă precum în ceruri este şi pe pământ
Şi dacă noi cei de azi suntem
După chipul şi asemănarea Domnului
Şi totuşi Hristos le spusese mereu
Prin însăşi faptele, pildele sale
Cel care va ridica sabia
Cel care va întinde primul mâna
Cărui Dumnezeu străin slujiţi
La al treilea cântat al cocoşului
Cine vrea să domnească pe toţi să slujească
Călăii azi fac slujbe în altare
Ca să primeşti mai întâi dăruieşte
Cunoaşte-te, iubeşte-te, respectă-te pe tine
Să o poţi face apoi oriunde cu oricine
Dar între cuvinte şi cenuşa jertfită
Stăruie întrebarea divină
La sosirea ori la plecarea din tăcerea pământeană
Stând faţă în faţă cu tine în zorii zilei de mâine
Poate cineva oare să ne reamintească
De unde a venit şi unde va pleca
Din această miraculoasă trecere pământească


ÎNCĂ IUBESC...

Ca o mântuire de albastru
Privindu-mă de dincolo de Soarele apus. Încă iubesc.
Imens. Supus. Încă iubesc e semn de înflorire.
Duc mâinile spre cer de Necuprins. Adun mereu o nouă dăruire.
Orice cuvânt primit e-o bucurie. Ce aşteptare calmă.
Disperare. Încă iubesc. Şi cât blestem de rouă. Să fii
Plecare tu, eu aşteptare. Să fiu printre toţi spinii.
Înflorire. Şi sufletu-n oglinzi să-l văd mereu. Cum
Străluceşte-n iarnă ca un zeu. Încă iubesc strigam prin
Toţi copacii, ferestrele vieţii deschizând. Şi-n tainică
Rodire hohotind. De ceruri ne e dor de oameni de
Iubire de cei ce nici în vise nu se tem. Cresc rădăcini
De dor îmbujorate, crinii-nfloresc.
Mi-e dor mi-e somn şi ninge vinovat,
Acelaşi fascinant surâs.
Credinţa e înaltă când e adevărată.
Trupul a îngheţat. Moartea nu mă mai doare.
Celestă armonie
În clipa de iertare.