Biografie


 

Djamal Mahmoud s-a născut la data de 4 Mai 1962 în Siria, Rakka.
 
Reşedinţa: Rakka-Siria.
 
Profesia: medic, absolvent al facultăţii de medicină din Cluj-Napoca.
 
Afilieri: membru al Societăţii române de Haiku şi al asociaţiei mondiale de Haiku(WHA).
 
Debut editorial, volumul de versuri, "DE CE", editura, Daco-press, Cluj-Napoca, România, 1995.
 
Activitate literară:
 
Este publicat în: Revistele "Tribuna", "Vatra veche", "Viaţa de pretudindeni", Cotidianul "Cuvântul Liber", "Actualitatea literară","Oglinda literară", "Citadela", "Feed Back Iaşi", "Litere" & "Singur"-Târgovişte, "Ecoul" & "Tânărul scriitor", ARP, Viaţa literară, "Nova Provincia Corvina" -Hunedoara.
 
Prezent în antologii din România şi din străinătate:
 
World Haiku 2009, No.5, editată de profesorul Ban'ya Natsuishi, editura Shichigatsudo, Tokyo, Japonia, 30-01-2009.
 
A două carte & A treia carte a întâlnirilor, coordonate de Eugen Evu, editura Astra, Deva, România, 2008, 2009.
 
Antologie de poeme şi comentarii, coordonată de valentina Becart, editura Paneurope, Iaşi, România, 2008.

Mişcarea culturală din Rakka, coordonată de scriitorul Sirian Subhi Dsuki, editura Kiwanhouse, Damasc, Siria, 2008.
 
Antologia "Virtualia 7 & 8", coordonate de Alina Manole, Editura Pim, Iaşi, România, 2008, 2009.
 
Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani (Pagini alese), coordonată de Valentina Becart, editura Arhip Art, Sibiu, România, 2010.

 

Cărţi publicate:
 
1-"DE CE", volum de versuri, Ed.Daco-Press, Cluj-Napoca, 1995.
 
2-"Primul Cocor", volum colectiv de haiku, Ed.Grinta-Cluj-Napoca,România,2009.
 
3-"Pe muchiile cercului", volum de versuri, Ed.Brumar, Timişoara, România, 2010, referinţe : Eugen Evu şi Felix Nicolau, editor de carte: Robert Şerban.
 
4-"Albe&reci", volum de versuri, Ed. Vinea, Bucureşti, România, 2010, referinţe:Şerban Foarţă, Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Octavian Soviany, Florin Caragiu, redactor de carte: Nicolae Tzone.
 
5- "Le Berger des rochers" (Păstorul de stânci), volum de versuri în limba franceză, tradus de Nicole Pottier, Editions Clapas, France, 2010, Referinţe:Eugen Evu, Angela Nache Mamier şi Nicole Pottier, redactor de carte:Poetul francez Cristophe Liron.


Fotografii reprezentative:

 

Djamal Mahmoud - Poezii

 
 
albe & reci

lui nicolae tzone

mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde
străzile s-au plictisit de culoarea lor
neagră
porţile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât
sufletele şi-au pierdut răbdarea
aşteptând în trupuri şi-n văzduh

în caiete
am poeme şi cifre
în trup sânge şi femei
azi
nu voi mai pomeni
nici de patrie
nici de Dumnezeu
nimic despre mine

azi
voi face dragoste cu alaska doar
şi mă voi spăla cu zăpezile ei
albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii

tu
privirea ce mi-ai lepădat orbitele
şi te-ai înălţat deasupra oceanului
păstrează secretele noastre
nu spune nimic valului
lasă-l să se izbească de mal
să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor
până vei cădea-n tăcere

cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de şoimi
mama are fruntea tăcută

cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte



singur

stau sigur
nu nu singur am greşit
îmi înfig picioarele într-un sac de piele
făcut la comandă
la cea mai veche fabrică de saci
de pe pământ
de acolo şi faraonul şi-a comandat unul
căruia din ce am înţeles încă-i pluteşte
umbra undeva în marea roşie
mă ghemuiesc în el
las o mică fereastră cât o nară de om
ca să pot lua din când în când
câte un pumn de aer
ca să pot privi spre cer
din această grămadă de gunoi
unde sunt abandonat ca un prunc nedorit



umbra

angelei furtuna

de câţiva ani am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculţ
în curtea casei
la ora trei după miezul nopţii
îi pipăi zidurile
de parcă aş bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povesteşte tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeaşi oră când a fost plantat
în casă nu era nimic verde pe atunci
în afară de el şi de ochii mamei

îşi aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toţi copacii din jur
aşa îmi povesteşte palmierul până ce răsare
soarele
iar când încep să aţipesc
scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde şi cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe



vârful degetelor

se ridică aburii din gura pământului
flămând de o mângâiere
trag perdelele
nimeni nu-mi ţine de urât
doar fumul de ţigară
târâş intru în ecranul computerului
n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă
târâş intru în căutarea unei poezii
a unui dumnezeu
târâş până îmi tocesc genunchii coatele
până adorm cu tasta între buze



nouăzecişinouă

trăgea aer în piept
număra în tăcere
până la nouăzecişinouă
sufla scoţând tot felul
de bule
eu îmi răsfoiam poemele
împiedicat de pielea mea
de pantofii mamei
pe care i-a pierdut mergând
pe urmele noastre
în timp ce-i purtam sicriul
pe umeri
bulele se spărgeau
la ieşirea din trup
poemele
mi se aşezau cuminţi
şi umede în pantofii mamei



sânii cameliei

mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă
foşnetul apei şi sunetul paşilor
sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune
îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei
de nechezatul cailor în timpul înecului
îmi aduc aminte de copacul de lângă pod
la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi
iar maşinile pelerine se roteau
în jurul trupurilor noastre
în timp ce cădea peste noi la intervale egale
câte-o frunză moartă
acum nu se mai aude nimic
nici urmă de sunet
probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte
iar camelia se foieşte goală
pe un cearceaf alb
undeva
pe malul mării roşii



barba lui ted berrigan

cântă gura cu strungăreaţă cântă neîncetat deşi nimeni
n-o ascultă în afară de mine şi de pătura ce se zbate
din când în când deasupra
somnoros mă prăbuşesc din vocea sa
ţinând de mână barajul ros de şobolani şi de oameni
ne izbim de apa rămasă şi de barba lui ted berrigan
un ogor cu miros de tutun şi cu gust de cafea
îi aud strigătul de bucurie
mulţumesc doamne pentru pielea
ce mă va încălzi iarna aceasta
geroasă
când îi ajung în colţul gurii
îmi şopteşte atingându-mi părul
ciufulit cu buzele
„în ciment o turturea o turturea
în ciment” o tur tu rea şi tace
iar în momentul acela
se albeşte sub noi tot pământul


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Blanches et froides
 
les tables sont rondes, messieurs
les tables sont rondes
les rues se sont ennuyées de leur couleur
noire
les portes aboient toujours après les passants
elles aboient toujours après eux
et les murs sont si occupés par leurs ombres
que les âmes ont perdu patience
attendant dans des corps et en l’air
 
dans les cahiers
j’ai des poèmes et des chiffres
dans mon corps du sang et des femmes
aujourd’hui
je ne parlerai plus
de la patrie
ni de Dieu
rien à mon sujet
aujourd’hui
je ferai l’amour uniquement avec Alaska
et je me laverai de ses larmes
blanches et froides
m’élevant par-dessus le monde
tel un avion de guerre
immense
comme un cœur de chien

toi
le regard
qui as quitté mes orbites
et t’es redressé
par-dessus l’océan
garde nos secrets
ne dis rien à la vague
laisse-la se cogner contre la rive
danser comme un serpent
dans les bras des rochers jusqu’à ce que
tu tombes en silence
dans l’explosion ultime
 
le ciel a des becs de colombes
le ciel a des becs de faucons
maman a le front paisible
maman a le front paisible
à chaque inclinaison
elle enveloppe la terre de ses pépins
et le ciel
descend aussitôt
becqueter son front...
 
 
 
Seul
 
je reste seul
non, pas seul, je me suis trompé
j’enfile mes jambes dans un sac de cuir
fait sur commande
à la plus ancienne fabrique de sacs
de la terre
là-bas, le pharaon lui-même s’en est commandé un
dont l’ombre, selon ce que j’ai compris,
flotte encore quelque part sur la mer Rouge
je me blottis dans celui-là
je laisse une petite fenêtre de la taille d’une narine humaine
pour pouvoir aspirer de temps en temps
une poignée d’air
pour pouvoir regarder le ciel
de ce lot d’ordures
où je gis abandonné tel un nouveau-né non désiré… 
 

 

Mûrissement
 
avec tant de précision
cette ligne se trace
entre ta pupille
et le brillant des chaînes   
qui sonnent en rythme
entre tes chevilles 
à intervalles égaux
te donnant un répit
pour écouter le gémissement
et l’écran
presque un ciel
est si clair
qu’on voie
chaque goutte de ta vie
tandis qu’il se cogne à la terre
pareil à un grain de blé
suffisamment mûr...
 

 

L’ombre
 
depuis quelques années j’ai une habitude bizarre
chaque jour je sors pieds nus
dans la cour de la maison
à trois heures du matin
je tâte les murs
comme si je buvais
leur silence
je m’adosse au tronc d’un palmier
qui tout en me caressant avec l’air de sa paume,
me raconte toutes sortes d’histoires
hier soir il m’a dit que j’étais né
un jour d’automne
à la même heure que celle où il a été planté
il n’y avait alors rien de vert dans la maison
en dehors de lui et des yeux de ma mère
il se souvient toujours d’elle
elle avait un toucher chaud
une ombre sage
qui ne faisait jamais aucun bruit
elle lui lavait souvent les feuilles
de sorte que tous les arbres alentour l’enviaient 
voilà ce que me raconte le palmier jusqu’au lever
du soleil
et lorsque je commence à m’assoupir
il tire l’ombre de maman bien cachée dans ses racines
il me la tend et appelle tous les oiseaux
pour qu’ils chantent jusqu’à ce que je m’endorme dans ses bras…
 

 

Mamelon
 
de la bouche de la terre s’élèvent des vapeurs
solitaire, affamé d’une caresse
je tire les rideaux
je condamne mon âme à la prison
bouchant toutes mes pores avec le froid
qui est en moi-même et dans la chambre
personne ne lui tient compagnie
juste la fumée de la cigarette
une illusion avec laquelle on se nourrit depuis la dernière crue
j’entre en rampant dans l’écran de l’ordinateur
je n’ai pas encore appris à marcher sur les pointes des pieds
j’entre en rampant en quête d’une poésie
d’un Dieu
qui débouche mes pores comme une transpiration chaude
en rampant jusqu’à m’user les genoux jusqu’aux coudes
jusqu’à ce que je m’endorme la touche tel un mamelon de ma mère entre les lèvres….
 
 

Clés
 
aujourd’hui j’ai versé tout le blanc des paumes
j’ai caché les clés corrodées sous les vêtements intimes
quelqu’un
m’appelait
m’ordonnait
de sortir mes enfants et mes affaires de la maison
j’ai fait avec lui un parterre
de mots
et j’ai couru sur les traces de l’âme 
qui sifflait sans cesse
lorsque je suis arrivé en elle
j’étais tout nu
sans clés ni mots
et la terre que je regardais par la fenêtre
était un océan de lait
où nageaient plein d’enfants qui infatigablement me faisaient des signes de leurs mains….
 


traduceri de Nicole Pottier