Biografie
- Djamal Mahmoud s-a născut la data de 4
Mai 1962 în Siria, Rakka.
-
- Reşedinţa: Rakka-Siria.
-
- Profesia: medic, absolvent al facultăţii de
medicină din Cluj-Napoca.
-
- Afilieri: membru al Societăţii române de Haiku
şi al asociaţiei mondiale de Haiku(WHA).
-
- Debut editorial, volumul de versuri, "DE CE", editura, Daco-press, Cluj-Napoca, România, 1995.
-
- Activitate literară:
-
- Este publicat în: Revistele "Tribuna", "Vatra veche",
"Viaţa de pretudindeni", Cotidianul "Cuvântul Liber", "Actualitatea
literară","Oglinda literară", "Citadela", "Feed Back Iaşi", "Litere" & "Singur"-Târgovişte,
"Ecoul" & "Tânărul scriitor", ARP, Viaţa literară, "Nova Provincia
Corvina" -Hunedoara.
-
- Prezent în antologii din România şi din
străinătate:
-
- World Haiku 2009, No.5, editată de profesorul Ban'ya
Natsuishi, editura Shichigatsudo, Tokyo, Japonia, 30-01-2009.
-
- A două carte & A treia carte a întâlnirilor, coordonate
de Eugen Evu, editura Astra, Deva, România, 2008, 2009.
-
- Antologie de poeme şi comentarii, coordonată de
valentina Becart, editura Paneurope, Iaşi, România, 2008.
Mişcarea culturală din Rakka, coordonată de scriitorul Sirian Subhi
Dsuki, editura Kiwanhouse, Damasc, Siria, 2008.
-
- Antologia "Virtualia 7 & 8", coordonate de Alina
Manole, Editura Pim, Iaşi, România, 2008, 2009.
-
- Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani (Pagini
alese), coordonată de Valentina Becart, editura Arhip Art, Sibiu,
România, 2010.
- Cărţi publicate:
-
- 1-"DE CE", volum de versuri, Ed.Daco-Press,
Cluj-Napoca, 1995.
-
- 2-"Primul Cocor", volum colectiv de haiku,
Ed.Grinta-Cluj-Napoca,România,2009.
-
- 3-"Pe muchiile cercului", volum de versuri,
Ed.Brumar, Timişoara, România, 2010, referinţe : Eugen Evu şi Felix
Nicolau, editor de carte: Robert Şerban.
-
- 4-"Albe&reci", volum de versuri, Ed. Vinea,
Bucureşti, România, 2010, referinţe:Şerban Foarţă, Alex Ştefănescu,
Gheorghe Grigurcu, Octavian Soviany, Florin Caragiu, redactor de carte:
Nicolae Tzone.
-
- 5- "Le Berger des rochers" (Păstorul de stânci),
volum de versuri în limba franceză, tradus de Nicole Pottier, Editions
Clapas, France, 2010, Referinţe:Eugen Evu, Angela Nache Mamier şi Nicole
Pottier, redactor de carte:Poetul francez Cristophe Liron.
Fotografii reprezentative:
|
-
-
- albe
& reci
lui nicolae tzone
mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde
străzile s-au plictisit de culoarea lor
neagră
porţile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât
sufletele şi-au pierdut răbdarea
aşteptând în trupuri şi-n văzduh
în caiete
am poeme şi cifre
în trup sânge şi femei
azi
nu voi mai pomeni
nici de patrie
nici de Dumnezeu
nimic despre mine
azi
voi face dragoste cu alaska doar
şi mă voi spăla cu zăpezile ei
albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii
tu
privirea ce mi-ai lepădat orbitele
şi te-ai înălţat deasupra oceanului
păstrează secretele noastre
nu spune nimic valului
lasă-l să se izbească de mal
să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor
până vei cădea-n tăcere
cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de şoimi
mama are fruntea tăcută
cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte
singur
stau sigur
nu nu singur am greşit
îmi înfig picioarele într-un sac de piele
făcut la comandă
la cea mai veche fabrică de saci
de pe pământ
de acolo şi faraonul şi-a comandat unul
căruia din ce am înţeles încă-i pluteşte
umbra undeva în marea roşie
mă ghemuiesc în el
las o mică fereastră cât o nară de om
ca să pot lua din când în când
câte un pumn de aer
ca să pot privi spre cer
din această grămadă de gunoi
unde sunt abandonat ca un prunc nedorit
umbra
angelei furtuna
de câţiva ani am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculţ
în curtea casei
la ora trei după miezul nopţii
îi pipăi zidurile
de parcă aş bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povesteşte tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeaşi oră când a fost plantat
în casă nu era nimic verde pe atunci
în afară de el şi de ochii mamei
îşi aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toţi copacii din jur
aşa îmi povesteşte palmierul până ce răsare
soarele
iar când încep să aţipesc
scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde şi cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe
vârful degetelor
se ridică aburii din gura pământului
flămând de o mângâiere
trag perdelele
nimeni nu-mi ţine de urât
doar fumul de ţigară
târâş intru în ecranul computerului
n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă
târâş intru în căutarea unei poezii
a unui dumnezeu
târâş până îmi tocesc genunchii coatele
până adorm cu tasta între buze
nouăzecişinouă
trăgea aer în piept
număra în tăcere
până la nouăzecişinouă
sufla scoţând tot felul
de bule
eu îmi răsfoiam poemele
împiedicat de pielea mea
de pantofii mamei
pe care i-a pierdut mergând
pe urmele noastre
în timp ce-i purtam sicriul
pe umeri
bulele se spărgeau
la ieşirea din trup
poemele
mi se aşezau cuminţi
şi umede în pantofii mamei
sânii cameliei
mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă
foşnetul apei şi sunetul paşilor
sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune
îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei
de nechezatul cailor în timpul înecului
îmi aduc aminte de copacul de lângă pod
la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi
iar maşinile pelerine se roteau
în jurul trupurilor noastre
în timp ce cădea peste noi la intervale egale
câte-o frunză moartă
acum nu se mai aude nimic
nici urmă de sunet
probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte
iar camelia se foieşte goală
pe un cearceaf alb
undeva
pe malul mării roşii
barba lui ted berrigan
cântă gura cu strungăreaţă cântă neîncetat deşi nimeni
n-o ascultă în afară de mine şi de pătura ce se zbate
din când în când deasupra
somnoros mă prăbuşesc din vocea sa
ţinând de mână barajul ros de şobolani şi de oameni
ne izbim de apa rămasă şi de barba lui ted berrigan
un ogor cu miros de tutun şi cu gust de cafea
îi aud strigătul de bucurie
mulţumesc doamne pentru pielea
ce mă va încălzi iarna aceasta
geroasă
când îi ajung în colţul gurii
îmi şopteşte atingându-mi părul
ciufulit cu buzele
„în ciment o turturea o turturea
în ciment” o tur tu rea şi tace
iar în momentul acela
se albeşte sub noi tot pământul
|
-
-
- Blanches et froides
-
-
les tables sont rondes, messieurs
-
les tables sont rondes
-
les rues se sont ennuyées de leur couleur
-
noire
-
les portes aboient toujours après les
passants
-
elles aboient toujours après eux
-
et les murs sont si occupés par leurs
ombres
-
que les âmes ont perdu patience
-
attendant dans des corps et en l’air
-
dans les cahiers
-
j’ai des poèmes et des chiffres
-
dans mon corps du sang et des femmes
-
aujourd’hui
-
je ne parlerai plus
-
de la patrie
-
ni de Dieu
-
rien à mon sujet
-
aujourd’hui
-
je ferai l’amour uniquement avec Alaska
-
et je me laverai de ses larmes
-
blanches et froides
-
m’élevant par-dessus le monde
-
tel un avion de guerre
immense
-
comme un cœur de chien
toi
-
le regard
-
qui as quitté mes orbites
-
et t’es redressé
-
par-dessus l’océan
-
garde nos secrets
-
ne dis rien à la vague
-
laisse-la se cogner contre la rive
-
danser comme un serpent
dans les bras des rochers jusqu’à ce que
-
tu tombes en silence
-
dans l’explosion ultime
-
le ciel a des becs de colombes
-
le ciel a des becs de faucons
maman a le front paisible
-
maman a le front paisible
à chaque inclinaison
-
elle enveloppe la terre de ses pépins
-
et le ciel
-
descend aussitôt
-
becqueter
son front...
-
-
-
- Seul
-
- je reste seul
-
non, pas seul, je me suis trompé
-
j’enfile mes jambes dans un sac de cuir
- fait sur
commande
-
à la plus ancienne fabrique de sacs
-
de la terre
-
là-bas, le pharaon lui-même s’en est
commandé un
-
dont l’ombre, selon ce que j’ai compris,
-
flotte encore quelque part sur la mer
Rouge
-
je me blottis dans celui-là
-
je laisse une petite fenêtre
de la taille d’une narine humaine
-
pour pouvoir aspirer de temps en temps
-
une poignée d’air
-
pour pouvoir regarder le ciel
-
de ce lot d’ordures
-
où je gis abandonné tel un nouveau-né non
désiré…
-
- Mûrissement
-
-
avec tant de précision
-
cette ligne se trace
-
entre ta pupille
-
et le
brillant des chaînes
-
qui sonnent en rythme
-
entre tes chevilles
-
à intervalles égaux
-
te donnant un répit
-
pour écouter le gémissement
-
et l’écran
-
presque un ciel
-
est si clair
-
qu’on voie
-
chaque goutte de ta vie
-
tandis qu’il se cogne à la terre
-
pareil à un grain de blé
-
suffisamment mûr...
-
-
L’ombre
-
-
depuis
quelques années j’ai une habitude bizarre
-
chaque jour je sors pieds nus
-
dans la cour de la maison
-
à trois heures du matin
-
je tâte les murs
-
comme si je buvais
-
leur silence
-
je m’adosse au tronc d’un palmier
-
qui tout en me caressant avec l’air de sa
paume,
-
me raconte toutes sortes d’histoires
-
hier soir il m’a dit que j’étais né
-
un jour d’automne
-
à la même heure que celle où il a été
planté
-
il n’y avait alors rien de vert dans la
maison
-
en dehors de lui et des yeux de ma mère
-
il se souvient toujours d’elle
-
elle avait un toucher chaud
-
une ombre sage
-
qui ne faisait jamais aucun bruit
-
elle lui lavait souvent les feuilles
-
de sorte que tous les arbres alentour
l’enviaient
-
voilà ce que me raconte le palmier
jusqu’au lever
-
du soleil
-
et lorsque je commence à m’assoupir
-
il tire l’ombre de maman bien cachée dans
ses racines
-
il me la tend et appelle tous les oiseaux
-
pour qu’ils chantent jusqu’à ce que je
m’endorme dans ses bras…
-
- Mamelon
-
-
de la bouche de la terre s’élèvent des
vapeurs
-
solitaire, affamé d’une caresse
-
je tire les rideaux
-
je condamne mon âme à la prison
-
bouchant toutes mes pores avec le froid
-
qui est en moi-même et dans la chambre
-
personne ne lui tient compagnie
-
juste la fumée de la cigarette
-
une illusion avec laquelle on se nourrit
depuis la dernière crue
-
j’entre en rampant dans l’écran de
l’ordinateur
-
je n’ai pas encore appris à marcher sur
les pointes des pieds
j’entre en rampant en quête
d’une poésie
d’un Dieu
-
qui débouche mes pores comme une
transpiration chaude
-
en rampant jusqu’à m’user les genoux
jusqu’aux coudes
- jusqu’à
ce que je m’endorme la touche tel un mamelon de ma mère entre les
lèvres….
-
-
-
Clés
-
- aujourd’hui j’ai versé tout le blanc
des paumes
-
j’ai caché les clés corrodées sous les
vêtements intimes
-
quelqu’un
-
m’appelait
-
m’ordonnait
-
de sortir mes enfants et mes affaires de
la maison
-
j’ai fait avec lui un parterre
-
de mots
-
et j’ai couru sur les traces de l’âme
-
qui sifflait sans cesse
-
lorsque je suis arrivé en elle
-
j’étais tout nu
-
sans clés ni mots
-
et la terre que je regardais par la
fenêtre
-
était un océan de lait
-
où nageaient plein d’enfants qui
infatigablement me faisaient des signes de leurs mains….
traduceri de Nicole Pottier
|