Elisabeta Iosif - Proză

CAPTIV ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI HADES
fragment din volumul "Globul de cristal"

Alexandru era fericit, că unul dintre tablourile prezentate în expoziţia de grup fusese ales pentru un mare muzeu. Se deosebea de ceilalţi colegi din liceu, prezenţi în expoziţie, după cum spunea un critic de artă, prin culorile sale. Îl auzea şi acum cu vocea sa cântată, subliniind: ”nu uitaţi domnilor, în pictura sa sunt culori care strigă, până când lumea întoarce capul, curioasă să le vadă. Saltul mortal poate să aibă loc în fiecare tablou”. Alexandru zâmbi. Exagerează, îşi spuse, gândindu-se la marele pictor Grigore, care după accident îşi recăpătase vederea, iar tablourile sale îţi ardeau privirea cu lumina lor mai mult ca oricând. Iar tăcerea dintr-o anume pictură pe care o admira, fiindcă ea anunţa creaţia, acea tăcere rodnică transmisă de un arlechin era ca o aşteptare după un colţ de lumină! Arta lui Grigore, îşi spuse, e de neegalat. Mai am până să ajung la asemenea performanţă, zise cu voce tare unei persoane imaginare. Ca şi cum i-ar fi comunicat Iulianei, pe care o s-o întâlnească la mare.
 
* * *
 
-Ce face marele pictor, întrebă Iuliana, vrând să ştie dacă operaţia i-a redat vederea?
-Are o privire uneori ostentativă, precum cea din tablourile lui Picasso, unde te pândesc mulţi ochi.
-Cineva spunea, că ochii nu greşesc, dacă mintea conduce ochii.
-Vorba unui filozof: ”orbirea nu-i veşnică, dar veşnic în viaţă este stabilă orbirea!”
-Poate când iubeşti. Oricum, eu am ochi uneori şi la spate. Uite, acum. Dinspre largul mării simt o privire insistentă…
-Îţi transmite ceva?
-Nu pot “citi” de la distanţă prea mult în ochii lui…
-Sunt “unii”, care caută pitorescul în viaţa altora, fiindcă le este frică să-l aibă în viaţa lor.
-M-am liniştit. Eşti ironic. Înseamnă că te simţi în largul tău…
-Îmi place înflăcărarea ta. Ochii îţi sunt mai scânteietori, capul mai semeţ, lăsând să-ţi alunece părul auriu, ondulat. Şi ca să nu-mi ies din rol spun că mă las orbit de către alţii…
-Ţeşi în jurul meu neîncredere, zise Iuliana cu ochii în lacrimi…
-Asta-i închipuire oarbă! Eşti stăpână pe tine mai mult ca oricând. Te şi văd zburând, ca o balerină ce eşti, spre ţărm. Te cheamă necunoscutul..
-În care balerinii mei stau agăţaţi de ceva, ca în tabloul tău preferat…
-Ah! Acel zbor al tău, când dansezi, nu-s în stare să-l surprind!…. Acea pictură ar trebui să o reîncep... Ca şi tot ce am pictat despre mare… Acum o simt şi când n-o văd. O aud… o pipăi… o miros... Dar meandrele ei trebuie surprinse în zborul zilei. Asta nu se învaţă la şcoală… Lumina care însoţeşte apa spre logodirea ei cu soarele, uneori ne înşeală, fiindcă uităm că se ascunde în adânc, topindu-se-n griurile cu întunecimea lor.
-Eşti un poet, Alex. Sunt mândră că suntem colegi şi prieteni. Tu m-ai învăţat să văd în nuanţele zilei.
-Iar tu să zbori spre această imensitate a universului creat de întinderea marină. Să mergem în larg….Numai tu ştii să înoţi! Ai grijă!
 
* * *
 
Alex observă, că cineva a ajuns-o din urmă pe Iuliana. Îi arăta ceva în depărtare. Amândoi se îndreptară spre o stâncă albă, ce se înălţa din mare. Îşi propuse să-i ajungă din urmă, dar bărbatul ce o însoţea o trase puternic lângă lama stâncii, ce părea de marmură, dispărând în strălucirea soarelui.
Hotărî să o aştepte pe Iuliana. Se aşeză la mal, între scoici sfărâmate de marea care aducea meduzele cu pălăria lor transparentă, vaporoasă, cu margini ondulate şi moţ pătrat. Puse una în palmă. Arăta ca o căciulă de clovn. Pe degetul său se reliefau canalele vieţii, ca într-o frunză. Îi dădu drumul. Cu transparenţă de porţelan, meduza pluti graţioasă iar volanele de cleştar se ridicară ca la o balerină în zbor. Îi aminti de Iuliana. Simţi nevoia să se răcorească în apa argintie, ce-i dădea putere. Deasupra soarele părea alb şi singular. La orizont cerul devenea imaterial: un drum spre infinit, acum strălucitor, ca poleiala. Mii de oglinzi îl orbiră. Doar trupul Iulianei era semn al existenţei. “Trupul meu e mai aproape de mine, decât stelele”, spunea Lucian Blaga…Dar ea, Iuliana?!... Ultima dată o zărise dincolo de stâncă. Şi ceva îl împinse să o caute...
 
* * *
 
La orizont, ca un ochi ciclopic, în care fusese împlântat un paloş, se scurgea sângerând astrul zilei. Cerul se contamină şi-i multiplică durerea în nuanţe până la vineţiu. Doar marea îl spăla împrăştiind palid urmele rănii prin crestele-i vălurite. Alex se simţi bine în apele ei, închizând ochii ca într-o baie binefăcătoare…Deodată, pe un bolovan din spatele stâncii o zări pe Iuliana. Se frecă la ochi…I se părea?! Îşi pieptăna părul său lung, buclat, cu un piepten auriu. Cânta uşor o melodie stranie, răscolitoare… La o mişcare mai amplă îşi pierdu echilibrul şi scăpă pieptenul. Alexandru plonjă şi scoase un pieptene de aur. Sau aşa părea. Când se apropie, profilul Iulianei se schimbă. Capul şi trupul de o frumuseţe stranie se prelungeau în mare, fără să-i zărească picioarele. Doar apa reflecta o suprafaţă indecisă. Fata apucă de un capăt pieptănele şi-l trase cu forţă pe Iulian lângă ea şi cu o uşoară atingere transformă peretele stâncii într-o uşă glisantă. Alex o urmă într-o galerie ca un tunel. Un om cu barbă lungă îi făcu un semn discret. Se opri şi se aplecă înspre el…
 
* * *
 
-Fii atent, te-a atras într-un regat cu multe mistere!
-Deocamdată nu văd decât pereţii umezi ai peşterii. Tu eşti paznicul?. .
-Sunt...un ..”har”…Mă numesc Pitihar. Să ştii! Te aşteaptă un drum lung. Lasă un ban la gura intrării şi o bucată de metal. Nu se ştie când vei avea nevoie de ajutorul meu!...”Ţara piticilor” te va proteja.
-Dacă folosesc la ceva, spuse Alexandru, zâmbindu-i bondocului din faţa aşa, cu ochi jucăuşi, fie!... Se scotoci în buzunarul slipului de o monedă. Desfăcu catarama psedocordonului acestuia şi le puse negustoreşte în mâna “micuţului”. Poftim! Pitihar .. ai spus?!
-Eu îţi dau pelerina mea. Te va apăra.
-Iţi mulţumesc. A! Acum observ, porţi o coroană?!... Dar...dar, unde ai dispărut? Ce mă orbeşte acel fascicul de lumină! E parcă intrarea unei grote…Uite o scenă de calcar, draperii de piatră…doi balerini dansând, urmăriţi de cineva cu o meduză pe cap, întocmai unei coroniţe, spuse cu voce tare, în timp ce observă în mâna lui dreaptă un sceptru iar pe umăr o sferă-…
-Te afli în pântecele pământului. Aşa începe orice drum nou. Te iniţiază. Ca să afli cât mai multe taine, spuse Pitihar, apărând din nou.
-Tainele pământului?
-Coborârea în peşteră este o experienţă cu folos. Vei afla adevăratul rol pe care îl ai în lume. Aşa vei înţelege cum să-i pedepseşti “pe cei fără omenie”.
-Nu ştiu ce “har” ai tu Pitihar, dar dacă îmi spui ce importanţă are bagheta din mâna saltimbacului, eu am
să-ţi recunosc unul.
-Sfera e mai importantă. Reprezintă Universul, iar cu bagheta magică, îl domină.
-A! E un jongler. Nu mi-e teamă de el. E creatorul unei lumi superficiale. E un scamator.
-Nu te grăbi! Prin gesturile şi prin cuvântul său te poate opri din drum. Fereşte-te de el!
---
 
* * *
 
În clipa următoare Pitihar dispăru. Pe scenă se afla o fată ce semăna cu Iuliana.Se gândi, că iar este un joc. În faţa sa se afla un jongler, care putea să “execute” o iluzie... Îl măsură din cap până în picioare. Avea o haină jumătate albastră, jumătate roşie. Scoase un galben din mâneca roşie, îl răsuci de câteva ori în palmă şi…din această trudă apăru o grădină în plină vară şi o alee cu arbori tropicali, flori albe, ca un policandru fiecare, dar mirosind a tei. Natura luxuriantă abia păstra aerul proaspăt din care se hrănea ziua tropicală. Pe alee o zări pe Iuliana. Se îndreptă spre ea, dar drumul îi fu barat de acelaşi prestidigitator, care-l conduse aici.
-Dacă acest parc este o iluzie, înseamnă că acela ce
l-a creat e un iluzionist. Unde ai ascuns-o pe Iuliana?
Scamatorul îşi luă de pe cap pălăria galbenă cu boruri largi. Era brodată cu semnul infinitului, realizat în fir de culoare verde. O duse până la pământ, în faţa lui Alexandru. Scoase din cealaltă mânecă, albastră, o baghetă şi o ridică spre cer. O fixă apoi pe o masă. Luă pâinea aflată lângă baghetă şi o frânse în două. Îi dădu jumătate şi spuse prietenos:
-Te primim, cum e obiceiul, cu pâine şi sare. Dar mai departe va trebui să-ţi învingi teama. E un tărâm în care nu se cunoaşte frica. Să nu-ţi fie frică de nimic altceva decât de…frică.
-Vorbeşti de teama că aş putea pierde ceva sau pe cineva?
-Nu numai. Te avertizez, că trebuie să stai treaz, zile şi nopţi. Altfel eşti pierdut. Să stai de veghe…Priveşte!
Şi-i arătă un perete cu o pictură rupestră. Pe un cal cu opt picioare stătea un bărbat pe umerii căruia se aflau doi corbi. Alături un împărat. Coroana îi era susţinută de ramuri de cerb şi de un şarpe cu corn.
-El e “Marele vrăjitor”. E stăpânul animalelor. Ca să bea din izvorul înţelepciunii şi-a sacrificat un ochi. De fapt, l-a ascuns la izvor…
 
* * *
 
Alex nu descifrase înţelesul desenului, dar privirea îi fu atrasă de un altul, care reprezenta o horă într-o poiană montană. Când se apropie rămase stupefiat. Femeile ce se roteau în dans aveau şerpi în mâini. Scamatorul trecu bagheta peste pictură şi hora se însufleţi, într-o muzică sălbatică. Femeile purtau veşminte stranii, din blană de vulpe, peste care fluturau piei fine de căprioară. Capul îl aveau împodobit cu ramificate coarne de cerb. Printre ele Iuliana. Una dintre femei îl observă şi-l trase în horă. Ţinea în mână o ramură de măslin. Avea pe cap un coif. Femeia îi şopti, fără să se oprească:
-Fii vesel. Cântă şi joacă ziua şi noaptea. Să nu adormi. Până vei găsi poarta prin care soarele trece zilnic. Numai tu, pictorul cetăţii, vei şti să ajungi la ea. Şi trebuie să reuşeşti!
-Cine a spus că-s “pictorul cetăţii”? De unde ştii ce sunt?
-Numai să te fi văzut cineva cum priveai pictura rupestră şi îşi dădea seama că eşti cunoscător.
-Nu-i de-ajuns. Ştii mai mult decât o persoană obişnuită. Coiful pe care îl porţi dumneata îmi aminteşte de o zeiţă. Era cândva un semn de nobleţe. În mitologie…A! Ştiu! Zeiţa Atena avea un coif. Ţi-a dat saltimbacul un asemenea rol?
-Ssst! Te aude şi nu-i bine să-l înfurii. Sunt chiar Atena. Am venit pentru tine, pentru că aşa am vrut Eu. Ai uitat că sunt protectoarea artelor frumoase? Ţi-am admirat ingeniozitatea…
-Mie? Să mai cred că în împărăţia subterană, care mi-a furat prietena, cineva mă protejează şi mă admiră?
-O să-ţi dau curând o dovadă. Ai avut iniţiativa să porneşti în această călătorie stranie. Deşi, în peştera lui Hermes ar trebui să pătrundă oricare artist!
-Peştera lui Hermes? Aceasta este?!? Iar el, nu-i cel de lângă copac şi cântă din liră?
Exact O liră făcută din carapacea unei broaşte ţestoase. E patronul muzicii! Şi tot el te ocroteşte în această călătorie.
-Nu-i nevoie. Nu m-a pândit nici o primejdie.
-Crezi?! Ştii că fata care te-a condus în peşteră te-ar fi transformat în stană de piatră? Ea este de fapt, Meduza. Hermes te-a aşezat mereu în spatele ei. Să nu te vadă. Nu-ţi aminteşti că, fata ce te-a atras în împărăţia subterană era o sirenă? Meduza are şerpi în păr. Hermes i-a transformat în plete unduitoare. Frumuseţea ei e înşelătoare. Hermes te-a ocrotit.
-Hermes? Dar, frumoasă Atena, aici sunt prea multe zeităţi. Nu cunosc prea bine mitologia antică şi mi-e teamă.
-Asta s-ar putea să te piardă! În împărăţia lui Hades nu trebuie să-ţi fie teamă de nimeni şi de nimic! Eşti pe tărâmul care nu cunoaşte frica!
-Cine a spus: ”Sunt neghiobi aceia care urăsc viaţa, dar vor să trăiască numai din frică de Hades”?
-A! Bătrânul Democrit.
-Eu caut nemurirea prin artă.
-Atenţie! S-a trezit Medusa…
 
* * *
Atât mai apucă să spună. În faţa sa se profilă un monstru cu chip de femeie. Pletele-i erau şerpi, braţele-i de bronz aveau aripi de aur. Alexandru îşi aminti, că privirile Medusei împietreau pe oricine. Făcu câţiva paşi înapoi si se împiedică. Pitihar îi întinse un scut, lucios ca oglinda, sfătuindu-l să i-l pună în faţă, Medusei. Stând nemişcat, aşa cum căzuse pe spate, i se făcu somn. Dar un glas strident îl făcu să deschidă ochii.
-Veniţi către mine! - porunci ea, trăgând aer în piept, cu şerpii unduind în văzduh.
Alexandru repetă în gând, că nu trebuie să-i fie frică, în timp ce Pitihar îl sfătui să nu se uite în ochii ei, iar zeiţa Atena îi întinse o plantă, care ar fi putut s-o adoarmă pe Medusa, spunându-i cum să se apere.
-Dacă se apropie, să-i atingi faţa cu ea.
-Prea multă lume e în colţul ăsta! - horcăi Medusa. A! Până acum n-am avut forţă,ca să te privesc. Dar acum… Am să te ţintuiesc în această lume! - zise îndreptându-se spre Alex.
Deodată, începu să plouă. O ploaie de aur care, pe vârful unei stânci se prefăcu într-o cascadă. Din înaltul ei coborî un tânăr pe un cal înaripat.
-Te-am găsit! - zise acesta, năpustindu-se asupra Medusei. Eşti singura muritoare dintre gorgone. Ai plecat de teamă, din grădina Hesperidelor. Te-ai ascuns aici de frică. Ştiai că Polydacteea m-a trimis să-i aduc capul tău!