Slabe fiinţe mai suntem, Doamne!
Ai vrut să ne întocmeşti după chipul şi asemănarea Ta, dar nu am ieşit întrutocmai. Ne pândesc multe slăbiciuni asupra cărora mai avem de lucrat ca să ajungem mai aproape de puterea Ta.
Dintr-ale sângelui suntem răi, şi fierbinţi, şi gata de a ne lua la harţă, dar e deajuns un tăiş mai ascuţit de sabie sau o ghiaogă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, şi să ne dăm duhul asemenea gângăniilor celor mai firave… De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, şi cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuia, ca să nu ne muiem la prima înţepătură şi să ne curgă sângele ca şi cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună şi mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, aşa cum îşi face meşterul lucrurile alese, migălite, meşteşugite de n-au moarte, adică cele cu care-şi laudă iscusinţa?
Tu, Doamne, numai asupra sufletelor ai lucrat. Făcându-le deosebite şi dând unora puterile Tale cele mari, după măsura credinţei lor, sau a celor care i-au crescut. Dar, la trup, ai fost cu toţi la fel de bun şi de îngăduitor, n-ai luat de la unii ca să dai la alţii şi nu le-ai făcut unora paveze, pe măsura minţii lor, ca să rămână nemuritori. De ce, în meşteşugul acesta de a-i alcătui pe oameni, n-ai făcut barem pe unul-doi mai deosebiţi, deopotrivă cu ceea ce-ţi cer eu. Că mila ta mi-a dat puteri sufleteşti mai mari decât ale altora şivoinţă mai puternică să o pot trimite asupra altora, să-i fac pe alţii să se minuneze şi chiar să se înspăimânte de forţele ei. Dar carnea, sângele? Astea le au toţi la fel: şi prostul şi deşteptul, ne având nici o legătură cu mintea şi cu puterile sufleteşti… Că eu nu-ţi cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii şi sângelui chiar nemuritori. Dar să ne fi făcut ceva mai puţin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă duşmanul.
Şi, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înţeles cumva altfel, împotriva fiinţei noastre trecătoare, a săvârşirii noastre din această viaţă atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce; ci mă gândesc la mila ta de a ne fi pus nişte apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele şi cămăşile din za, adică nişte apărători pe dinlăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din maţele în care-a intrat tăişul de sabie o ferfeniţeală netrebuincioasă, iar din inima pătrunsă de ac un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători, dacă ne-ai fi dat pe dilăuntrul trupului nostru, Doamne!
Nu mă pedepsi, Doamne, pentru cele ce-ţi spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpăna vieţii, când am trăit atâtea, am păţit atâtea şi am făcut altora atâtea, încât pot să mă consider cunoscător al celor lumeşti şi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputinţa de luptă a omului, de vreme ce tu ne-ai întocmit astfel încât să fim fiinţe care se luptă. Mă supun voinţei Tale, şi nu cu gura, că mărturie îmi stă jumătate din viaţa în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri şi am lovit pe neaşteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, pâna la douăzeci şi trei de mii opt sute capete tăiate şi am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de ţepe în care mi-am înfipt duşmanii şi tâlharii şi cotropitorii dinafară şi hiclenitorii dinlăuntru şi, uneori, chiar oameni nevinovaţi pentru care îmi plătesc păcatele. I-am tras pe toţi, mii, de sus în jos, ca să ajungă să-şi vadă ţeapa, să o simtă pârâindu-i măruntaiele pe dinlăuntru şi să mai trăiască până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Şi i-am lăsat înfipţi acolo, în preajmă, luni, ani – pădure a cetăţii mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri şi erau sus, în vârfuri, cu coşurile pieptului deschise de clonţul paserilor răpitoare, spre a deveni cuiburi de coaste pentru alte zburătoare.
Şi, după ce-au alcătuit înfricoşaţii de saşi cărţulia aceea cu chipul meu pe dinafară şi faptele cu care i-am îngrozit scrise mincinos înlăuntru, pentru toată Europa căreia mirosul de sânge îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Ţepeş.
Îi gâdila simţurile odoarea puhavă pe care o capătă sângele când rămâne singur şi nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care laşii şi-o astâmpără doar cu poveştile altora. Şi nu se mai întreba cu ce scop şi cu ce gând am făcut eu toate acestea; n-o interesa ce avam eu sub frunte şi deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, ţepele mele, călăii mei, devenind pentru ei Dracula.
Aşadar, Doamne, eu nu m-am răzvrătit sorţii de a face din om fiinţă rea şi n-am cercetat cât aparţine aceasta voinţei Tale. Am ştiut, doar, că această fiinţă este mai doritoare de luptă decât de înţelegere. Mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-şi mintea ca să fure, ca să înşele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparţine, folosindu-şi ochii ca să iscodească şi gura ca să mintă, mâna ca să apuce şi piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească şi cupa inimii ca să ţină-n ea venin, nu dragoste…
Rău ne-ai mai pornit să ne alcătuim, Doamne, lăsându-ne încercaţi de păcat! Atât de rău încât mie, păcătosul, îmi vine să mă întreb: oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale care ne alcătuiau?
Pentru că doar unele dintre ascunsele şi apucătoarele animale au atâtea porniri spre rău câte are păcătosul de om!
Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi, de ce nu ne-ai făcut, Doamne, după cal? După nobleţea făpturii sale nehărţuitoare?… Să ne fi dat frumuseţea lui, şi agerimea lui, şi semeţia şi înţelepciunea lui, şi cumpătarea lui şi păscutul paşnic al plimbării lui prin iarbă, şi blândeţea contemplatoare a ochilor lui, şi forţa lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută spre a ataca, aşa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregăţile şi, mai nou, să strângem în ele arme ucigătoare.
Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare şi colţi, şi cu ochi perfizi făcuţi pentru pândă, şi pofte nesăţioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă.

Eu, păcătosul, m-am supus voinţei Tale de a face din noi asemenea fiinţe războinice şi am tăiat, am ucis în dreapta şi-n stânga, am făcut să curgă sânge şi răzbunare, am pus foc şi-am împuşcat ghiulele, am duşmănit şi-am folosit toate armele pe care omul a învăţat să le mânuiască în moarte, tocmai pentru că n-are puterea Ta de a sufla viaţă… Dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor!… Dpă încordarea semeaţă a gâtului lor, după ţinuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subţiri care-i aduc a fi unduioşi ca pasărea, şi după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăţia îi face să simtă nunta aproape!…
Priveşte-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate fiinţe ce ţi-au izbutit, pentru că, adevărat, n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos! Priveşte-le armonia trufaşă a mersului prin păşunile verzi ale lumii Tale, mers legănat şi zbor alintat şi simţire de copil al tău bucuros de ce i-ai dat, neîntinată în nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilinţă în ceea ce-l priveşte şi de nici o rea voinţă în ceea ce-i priveşte pe alţii. Şi vei vedea ce frumoasă ar fi putut să fie această lume.
Ar fi putut!
Dar eu nu tânjesc la atât de mult.
Nu mai tânjesc, adică, aşa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereţi.
Rămân robul Tău, supus voinţei Tale de a mă lupta şi cu rost şi fără rost iar, de răscolit, mă răscoleşte numai nedreptatea alcătuirii noastre de fiinţe cu suflet urât, războinic, hărăzite luptei, dar neînarmate cu toate pavezele prin care am putea face faţă ei păzindu-ne viaţa care tot din suflarea Ta vine.
Şi, rostind această plângere, cea mai plângere dintre multele plângeri pe care le poartă sufletul meu în acest chinuit trup ascuns lumii prin paznicii lui Matei, îmi plec în ţărână fruntea glăsuind cu umilinţa pe care Tu ai pecetluit-o în sufletul nostru alături celorlalte rele din noi:
Slavă Ţie Doamne şi Învăţătorule, ascultă plângerile robului Tău!
Ascultă-le, Dumnezeule, că mi-am pierdut toate legăturile în hruba asta unde mă ţine Matei şi nu mă mai aude nimeni!
Înafară de îndurarea Ta, plângerile mele nu le mai aude nimeni, Doamne!… Nimeni!
 
Ba le aud!
Le aud şi nu pot să-i răspund.
Aud plângerile voievodului meu, îi aud glasul tunător cu care m-am obişnuit să-mi poruncească, dar nu pot să-i răspund şi nu pot să-i dau semn cum că l-am auzit, cum că-i cunosc plângerile şi i le ascult mereu, cum că strâng, în tolba asta pe care-o port de gâtul meu, sau a calului meu, oriunde, toate înscrisurile şi documentele despre el şi că nu voi avea căinţă pe lumea aceasta până nu-i voi face dreptate.
Îl aud, dar fiindcă fratele meu, călău la fel de vestit ca şi mine cu care am stat în slujba voievodului Dracula în mai mulţi ani de lupte şi trecere prin sabie a duşmanilor, a căzut acolo, la Piatra Craiului, nu mai am cum să-i răspund, nu mai am cum să-l întreb, nu mai am cum să-i dau de veste şi nu mai am cum să aflu unde e ţinut el închis ca să mă duc, să mă caţăr pe ziduri, să-i gâtui paznicii şi să-l fac slobod ca să-şi recâştige scaunul domnesc pe care-l merită şi prin os şi prin virtute.
Îl aud, dar el nu mă aude. Îl aud cum i se plânge lui Ştefan vărul lui şi voievodul Moldovei, că acela îi este cel mai drag. Nu mie mi se adresează, ci lui Ştefan. Că Ştefan este speranţa lui, iar eu sunt un viernme de care cred că a şi uitat. Şi, nu numai că a uitat, dar nici nu-i trece prin minte că eu sunt cel care umblu să-l salvez, în vreme ce Ştefan îşi vede de tronul lui, de luptele lui şi de nevolniciile din ţara lui. Eu, însă, nu am alt ideal decât să-mi salvez voievodul, adică pe Vlad, Vlad Ţepeş sau Vlad Draculea, fiul lui Dracul; că n-am pe lume mai mare dorinţă şi mai înalt îndemn decât acesta. Dar el nu ştie şi, sunt sigur, chiar m-a uitat. Iar eu nu am cum să-i dau un semn. Nu am cum să-l prind în depărtările lui şi să-i spun că mai trăiesc şi că doar pentru el şi salvarea lui mai trăiesc!… Nu am cum, nefericitul de mine, cu toate că, uneori îl aud plângându-i-se lui Ştefan.
Nu ştiu cum îl aud la asemenea depărtări şi cu gândurile lui îndreptate către altul!… Chiar că nu ştiu; dar îl aud. Îl aud limpede şi plângerea lui mă sfârtecă-n imimă chinuindu-mă, iar glasul lui, care e numai al lui fiindcă îl recunosc prea bine, înscrie totul, cuvânt cu cuvânt în sufletul meu, ca şi cum aş simţi eu aceste plângeri… Doamne, cum le mai aud şi cum răsună ele în mine!… De la orice depărtare, de peste ţări şi ape şi munţi, eu le aud!… Le aud şi rămân în mine de neuitat. Pesemne că dorinţa mea de a ajunge la el e atât de mare, încât se tot duce, se-mpinge-n văzduh către el şi dă de glasul lui care se adrează, tot peste văzduh, lui Ştefan. Şi sufăr foarte că n-am cum să-i dau un semn, n-am cum vorbi nici cu el, nici cu Ştefan care nu-l aude. El strigă către Ştefan, dar îl aud eu; eu strig către el, dar el nu mă aude. Iar Ştefan nu ne aude pe niciunul, ne crede morţi; ba, chiar a pus să se pomenească la slujbe numele vărului său Vlad. Trăim într-o lume în care nu ne mai auzim; s-au rupt legăturile dintre noi şi nu ştiu dacă le vom mai putea reface; dacă voievodul meu va mai avea sufletul acela tare cu care ajunge să comunice la depărtări. Că el avea întotdeauna forţa de a-şi trimite gândurile peste mari depărtări şi a mânui alţi oameni, precum eram eu şi fratele meu, la mari depărtări. Prin voinţa lui. Prin voinţa încordată a marelui caracter pe care îl are, făcând din noi arme cu care înspăimânta duşmanul, făcând din noi acei cavaleri negri pe care-i trimitea ucigători; mai ucigători decât cele mai ucigătoare arme. Ne comanda, ne dădea ordine, ne dirija. Comunica cu noi într-una!
Iar acum, eu păcătosul am rămas fără să mai pot comunica cu el. Şi mă perpelesc, şi mă-nforţez, dar nu ajung decât la gândul lui care se duce spre Ştefan. Eu nu-i pot spune nimic şi nu-i pot da semn că exist. Fiindcă, înainte, el mă auzea prin fratele meu. Fratele meu vorbea cu el, fratele meu devenea mâna pe care el o întindea la orice depărtări, prin fratele meu el ne trasmitea voinţa de a deveni cavalerii negri care înspăimântam duşmanul. Eu aveam rostul de a transmite mai departe cele ce-mi poruncea prin fratele meu; eu făceam legătura cu alţii, dominând alte suflete, după cum mă pregătise voievodul. Dar comunicarea cu el, făcea parte din alcătuirea fratelui meu şi, de asta, acum, am pierdut-o.

Pentru că voievodul nostru, măritul Vlad, fiul lui Dracul de unde i s-a spus şi Draculea, cel mai bun folositor al meşteşugului nostru de a trage în ţeapă de unde i s-a spus şi Ţepeş, ne-a alcătuit pe amândoi ca pe-o maşinărie în care o roată face una iar cealaltă roată face alta, tocmai ca să folosească moliciunile sau tăriile sufletelor noastre într-o împletire care să le dea mai multă putere. Fratele meu era concentrat către porunca voievodală pe care mi-o transmitea mie, iar eu eram concentrat către ceilalţi luptători care alcătuiau pâlcul înfricoşător şi de neînvins al cavalerilor negri. De neînvins, câtă vreme îi ţineam eu sub puterea mea poruncită de voievod. Formam noi, astfel, maşinăria unui lanţ al puterii sale şi deveneam, nu numai de neînvins, dar înspăimântători pentru duşman. Mai înspăimântători decât tunul care se inventase pe vremea aceea, deoarece eram ca o armă necunoscută altora, armă prin care, cu oştire puţină, voievodul nostru spulbera cele mai mari oştiri ale lumii, adunate de sultan.
A fost vremea vieţii noastre cea mai măreaţă şi cea mai fericită. Şi, desigur, cea mai de glorie, neînvinsă de nici o putere străină.
Iar acum plâng şi-l caut pe voievodul meu şi nu reuşesc să-i dau de ştire unde mă aflu, pentru că, slăbindu-i-se lui atunci doar pentru o clipă puterea, doar pentru o clipă, a fost deajuns ca să se rupă de noi, iar fratele meu, nemaiavând puterea aceea de neînvins pe care i-o transmitea voievodul şi fiind lovit tocmai în acea clipă, a căzut. Degeaba a simţit el apoi puterile revenindu-i, că n-a mai fost în stare decât să se ridice şi să ucidă câteva zeci de duşmani din jur. Dar fierul îl pătrunsese, sângele i se scurgea şi, până la urmă, a căzut. A căzut, fiindcă fusese dezlipit doar o clipă de sprijinul pe care i-l trimitea voievodul din depărtări. A căzut fiindcă furia îl orbise o clipă pe voievodul nostru. Pentru că furiile acoperă puterea, iar voievodul era apucat de furii văzând trădarea lui Matei. O clipă de întunecare a fost deajuns ca lanţul acela nevăzut dintre noi să se desprindă. Că, fratele meu, sigur pe puterea pe care i-o transmitea voievodul, răpunea sute în jurul său şi a intrat în luptă încrezător, tocmai ca să-i spulbere pe duşmani şi să-l scape pe el; dar n-a simţit că se rupsese lanţul şi a căzut răpus sub săbiile altora, mulţi ucigând şi el, dar dându-şi duhul.
Eu am simţit asta. M-am ferit, am scăpat, dar am rămas singur. Singur cu căutările mele şi tânjind după voievodul meu.
Am făcut toate vrăjile pe care le-am învăţat de la el şi de oriunde, am încercat toate puterile acelea nevăzute, dar n-am ajuns la altceva, decât la a-i auzi din când în când plângerile. Şi nici măcar pe toate; pentru că, tocmai când el îmi răsună mai clar, se rupe firul, iar eu caut din nou şi străduiesc cu greu, cu foarte mare greu, cu toate că simt în drumurile mele că, uneori, îi dau târcoale pe aproape, iar alteori mă-ndepărtez, dar niciodată nu ajung să-l ştiu unde-i!
Şi mă pedepsesc mereu căutându-l şi iar mă pedepsesc strângând în tolba pe care o port mereu cu mine toate hârţoagele care fac vorbire despre el, să le prezint ca nişte documente lămuritoare unor înalţi judecători care să-l scape. Dar nici de el nu dau şi, din pricina aceasta nici la care mare scaun de judecată trebuie să ajung nu ştiu, aşa că port cu mine tolba cu înscrisuri ca pe încă o cocoaşă ce o am de dus în spinare şi aud din când în când, din depărtări cărora nu le pot afla locul, asemenea plângeri în care, neîndoielnic, răsună glasul voievodului meu şi încerc să le învăţ, pentru că nu ştiu să scriu. Dar le învăţ, le înscriu în mintea mea iar, dacă vreodată, voi ajunge sa am deface cu ceva călugări, să-nvăţ a le scrie sau să le pot spune cuiva ca să le scrie.
Că ce-au scris alţii nu a fost adevăr cinstit şi din asta cred eu că se trage înciudare plângerilor voievodului meu, acolo, în închisoare unde zace.
Plângerile!… Da, plângerile!… Că, altceva ce face un om în temniţă decât să se plângă de ce-a făcut bine şi nu i s-a recunoscut, ori să se plângă de ce-ar fi vrut să facă şi n-a făcut?!
Mintea mea le rumegă şi le strânge acolo, în cămara creierului pe care şi-a făcut-o pentru ele, la fel cum ochii mei, care au deprins citirea unora dintre litere, şi cum le scriu turcii, şi cum le scriu slavii şi cum le scriu apusenii, dar numai degetele mele n-au îndemnarea să le aştearnă, ochii aceştia ai mei caută hârtiile care pomenesc de voievodul meu, toate hârtiile şi toate documentele so toate plângerile acestea care nu mai sunt scrise cu cerneală ci sunt scrise cu sângele lui în sângele meu. Iar mâinile mele tremurând de dragoste pentru el, le apucă, le mângâie ca pe documente lămuritoare ce sunt şi le-aruncă-n tolba mea cu care mă voi duce pentru el la judecată. Numai că nu ştiu care judecată, că n-am cum să-l întreb pe el, ca să mă-ndrume spre nişte judecători pe care şi i-ar şti drepţi.
Că strâmbătatea am văzut-o şi mintea mi s-a tulburat foarte. Mi s-a tulburat într-atât, de mi-a fost teamă că uit tot, când am văzut ce minciuni au tipărit oamenii lui Matei în limba săsească şi-n limba latină, ponegridu-l în faţa întregului apus şi, de-atunci, tot alcătuiesc eu în minte povestirile cele adevărate despre Dracula, tyranul meu cel drag, ca să afle oamenii că a fost necruţător dar drept.
Dar nu pot să-i spun lui toate acestea, nu am nici cum să-l fac să ştie ce străduiesc a arăta unor minţi luminate prin aceste documente, nici a-i cere lui sfatul cum e mai bine să fac; şi, asta, mă chinuie de moarte!
Findcă voievodul ne-a construit şi ne-a alcătuit ca pe o maşină a lui, cu intrările şi ieşirile şi pornirile ei, eu făcând un lucru, fratele meu altul, ceilalţi care erau legaţi de noi altele, dar mânuirea fiind numai a lui, a minţii care ne-a alcătuit astfel şi ne-a aşezat la locurile noastre ca să-i slujim lui şi comenzilor pe care el le dă.
Cunosc, cunosc prea bine această maşinărie fiindcă am vibrat înlăuntrul ei şi i-am asigurat funcţionarea pe când era în glorie şi înspăimânta aliotmanul, Că Vlad, voievodul nostru, de unul singur se ducea doar în sufletul lui Mahomed al doilea, ca să-l înspăimânte, că ştia cum putea să-l domine şi-i cunoştea maşinăriile sufletului care se puteau deschide la comunicare. Dar, către alţii, pe noi ne trimitea; noi alcătuiam lanţul cavalerilor lui negri care căpătau puteri uriaşe prin mânuirea lui şi loveau în duşmani cu paloşele lor, dar cu loviturile lui. Că fratele meu căpăta puteri înzecite sorbindu-le pe cele ce i le trimitea din depărtări voievodul nostru, redându-ni-le nouă şi năvălind cu toţii, ceată mică şi puternică, în mijlocul duşmanului pe care-l înspăimântam. Ba, mai mult, către noi, cei astfel împuterniciţi, se simţeau atrase chiar şi unele suflete dintre ceilalţi, din tabăra duşmanului; suflete care simţeau magnetismul voievodului nostru, se lăsau acaparate şi mânuite, prin noi, de el. Atunci începea adevăratul prăpăd, fiindcă-i făceam pe vrăjmaşi să se taie ei între ei întunecându-le minţile şi făcându-i să se duşmănească unul cu altul.
Era o mare maşinărie de război, cu fierul ucigător mânuit de braţe care nu te aşteptai să facă asta, tocmai pentru că magnetul voievodului nostru, transmis şi retransmis într-o mereu înnoită încordare, îi cuprindea pe toţi făcându-i să ucidă şi să se ucidă. Transformând noaptea în orbirea luptelor pe nevăzute şi înfricoşând taberele duşmane prin spaima de cavalerul negru care-i făcea să se omoare ei între ei.
Măreaţă maşinărie a măreţului meu voievod, care s-a frânt acolo, sub Piatra Craiului, când, rupându-i-se pentru o clipa legătura cu mânuitorul nostru care-l făcea de neînvins, fratele meu, care era un fel de miez al acestei maşinării, s-a prăbuşit sub săbiile oamenilor lui Matei pe care voievodul îi crezuse venindu-i în ajutor, dar care îl răpeau mâniindu-l foarte.
Atâta a fost nevoie; o clipă de mânie care l-a descreierat pentru moment pe voievodul nostru, pentru ca toată maşinăria să se prăbuşească odată cu cel prin care el comunica cu noi, adică prin pomenitul meu frate.
Şi, de atunci, eu păcătosul care eram ridicat în rang mare, drept cel de al doilea călău domnesc, degeaba am rămas pe primul loc urmându-i fratelui meu, dacă nu mai am domn şi stăpân, adică nici nu-i pot da de urmă pe unde o fi închis şi nici nu-i pot da de veste că eu sunt viu şi-l caut.
Îl caut, îl caut şi duc cu mine nu numai povara documentelor lămuritoare pe care le-am strâns, ci, de când am citit spurcata tipăritură care nu-i vede decât părţile întunecate, întunecându-i-le şi mai mult, port cu mine şi povestirile adevărate pe care le scriu şi le tot scriu în mintea mea pentru a le răpune pe cele mincinoase.
Şi, pe măsură ce, neputicios de-a le răspunde, ascult plângerile domnului şi voievodului meu, eu sufăr foarte şi alcătuiesc, tot alcătuiesc în minte povestirile pe care le cred eu adevărate şi le-am văzut cu ochii mei şi le-am auzit cu urechile mele. Fiindcă slugă credincioasă i-am fost aflându-mă mereu lângă el şi pricepându-i toate faptele, cât putea să priceapă mintea mea cea proastă.