Liliana Badea-Cârstea


Se-adună ceasu-n veacuri

Mi-e sufletul oglindă în noaptea fără sunet,
Mi-e gândul zvon de aripi în tumult de furtună.
Mă-ntorc către lumină și zbaterea de pleoape
Adună mii de raze ce se întorc în noapte.

Mi-adună norul negru întreaga răsuflare
În fulgerul din ‘nalturi ce mă aruncă-n vis.
E tot mai rece clipa ce vine-n depărtare
Şi tot mai depărtată e viaţa ce s-a scris.

Se scurge fără sunet și fără milă-n cale,
Acoperă cu ceaţă și vrere, dorinţi noi,
Se-adună ceasu-n veacuri, secunda se dilată
Pe-un petec de ţărână pe care-l spală ploi.

Se-ntoarce viitorul

Călătoream cu frig în suflet prin marea de tăcere
Și mii de stele-n juru-mi se năpusteau arzând
Prin clocotul albastru rămas după cădere,
Din marea zbuciumată, lumini se-aud cântând…

Se-ntoarce viitorul iară să-și vadă nemurirea
Din turnul vechi al nobilului timp necruțător.
Și parcă tot ce vede îi aștepta venirea
Și tot ce simte-n suflet, e dor sfâșietor.

Privește astăzi către mâine cu inima și gândul
Din zilele știute – din zile ce-au trecut,
Nescrise file albe, azi răvășite-n vântul
Ascuns în colț de umbră, adânc și nevăzut …

Cu fiecare clipă

Cu fiecare clipă suntem mai săraci
Cu o bătaie de inimă, cu un tremur de pleoape.
Avem vise şi gânduri şi speranţe
Şi uneori ne pierdem în toate.

Suntem puternici ca stânca sub soare,
Dar nu simţim decât prea târziu,
Când suntem prea aproape…
Că suntem mai fragili decât nisipul
Pe care-l spală marea dintr-o suflare
De ape.
Suntem mai vremelnici decât frunza,
Toamna,
Mai rătăciţi decât pasărea în furtună
Şi mai aproape de stingere decât lumânarea
Sub un suspin de lună.

Ne este dată o şansă. O clipă
Pe care o folosim cum ştim mai bine,
Fiecare cum se pricepe şi poate,
Fără formă şi fără nume.
Dar în zbuciumul nostru uităm
Că de fapt coborâm în noapte
Şi cu fiecare zi suntem mai departe
Şi cu fiecare clipă suntem mai aproape...

Întunericul naşte lumina

Întunericul naşte lumina.
Venim spre soare cu gândul cuminte,
Ne ducem acolo când nu ne mai auzim,
Spre veacuri trecute.
Venim dinspre stele şi mergem către ele.
Nimic nu ne cheamă înainte şi
Nici înapoi nu e drum de întoarcere.
E nevoie de lumină!
E nevoie de cuvinte!
Întunericul e greu și ne minte.
Avem nimicul în faţă şi gândul în noi.
Ne-am rătăcit între istorii
Şi nu vedem dintre ele înapoi
Ce va fi şi ce a fost, vremelnic.
Suntem suspendaţi între lumi paralele,
Între lumină şi întuneric

Măturătorii

Se-aude-n stradă hârșâitul
Măturătorilor de frunze,
De praf, de cărți și foi împrăștiate,
Ce vin în fiecare noapte
S-adune de prin colțuri pânze,
Să nu le-atingă cu lumina, răsăritul.

Cu murmure și zgomote de cioburi
Se-apropie, se-aud în colțul străzii,
Îi latr-un câine dintr-o curte,
Sporovăiesc și vrute și nevrute,
Se-ndepărtează în puterea nopții
Până ce nu se mai aud și se transformă-n umbre.

Și-apoi se lasă iar liniște-adâncă
Peste aleea fermecată,
Vântul se furișează printre ramuri
Cu foșnete ce se revarsă-n valuri
Peste fereastra-ntunecată,
Pe frunza ce un tei aruncă.

Se-aud încet măturătorii jos în stradă.
Cu-n iz de vechi și-un nor de amintire blândă.
Ridică colbul vechi spre steaua tremurândă
Ce-n jos privește fără să ne vadă...
E doar un vis cândva pierdut în umbră
Cu note tremurate-n grabă.

O muzică ce vine peste noi cu praful,
Nisip de stele și de Soare,
Se cerne peste zarea adormită
Și ne dă vise minunate-n noapte.
Vise de-argint și diamante
În sufletele pline de culoare... și de șoapte

Cuvinte nespuse

Cuvinte ce dor,
Cuvinte nespuse,
Trăiri netrăite,
Simţiri ascunse
Se adună în suflet
Adânc, nevăzute,
Se strâng tăcute
Mai multe, mai multe...
Şi macină totul
Cuvintele mute, tăcute,
Nespuse şi nevăzute.
Durute.

Cei ce nu aud

Îmi voi desena vorbele
să le poată vedea cel ce nu aude,
cei ce nu aud...
Să le poată înţelege
şi cei ce nu vor să asculte tăcând,
cei ce se ascultă în gând.

Îmi voi colora gândurile
să le aştern în pânză şi-n lut,
să le poată simţi şi cuprinde
cel ce nu poate auzi şi vedea,
refuzând.

Îmi voi întoarce privirile
de la toţi cei ce nu văd şi nu aud
decât vorbele lor
şi gândurile pe care le macină
şi le transformă
în scrum și în nor.

Adun

Adun în fiecare clipă
Câte o zi.
Când sunt prea multe
Le arunc în spatele casei
Şi o iau din nou
De la început.
În spatele casei mele
A crescut un munte alb...

Gânduri

Am înţeles unde pleacă fluturii
Noaptea
Am înţeles de ce nu-i aud
Niciodată.
Nu ştiu dacă cei de peste zi
Sunt aceiaşi sau vin alţii,
Dar ştiu că noaptea
Se transformă în raze de lună
Şi în stele strălucitoare
Şi cântă.

Iertare

Iertarea ta mă doare
Şi plâng în întuneric.
Mi-e sufletul o rană
Când te ating, vremelnic
Şi fără de voinţă
Cu sunete de jar.
Nimic din cele spuse n-aud.
Şi nici un sunet
Nu se clinteşte-n marea
De linişte de-apoi.
Noi suntem fiecare
Şi suntem împreună
Pâraie ce se-adună,
Viaţă în şuvoi.

Visam

Visam, trecând pe căi necunoscute,
Cu gândul către tine, către noi,
Visam la frunzele căzute
Pe drumuri de-ntuneric și de ploi.

Visam, și visul fără sunet
S-a spart în cioburi de culori,
Plutind pe cerul de tăcere
În toamna rece, fără flori.

Mi-e frig și-n visul meu albastru
De ceață, apă și de nori,
Mă tem că frunza sus uitată
Pe ramul gol, dispare-n zori.

Durere albă

Mi-au văruit peretele alb
Pe care păstram
Urma albă
A tabloului vechi
Pe care l-au dat jos
Şi l-au vândut. Sau l-au aruncat
................................
Văd şi acum pe albul imaculat
Urma inexistentă
A portretului vechi.
Şi îmi este şi mai dor de el !

În locul șiut de mine

În locul știut de mine,
În locul știut de noi,
În locul fără de nume
Și fără tunet și ploi

Ne-ntoarcem cu gândul adesea
În locul știut de noi.
Nimic nu se schimbă-n mătasea
De fum și de sunete moi.

Mă-ntorc mereu, fără umbră
Și fără lacrimă-n priviri,
Mă-ntorc fără de vină
Din nou, printre amintiri.

Un greiere cîntă-n surdină
Și luntrea alunecă lin
Pe luciul de apă plină
De stele și ram de mălin.

Un zâmbet luminează locul
Știut de mine, de noi,
În locul fără de nume
Și fără noapte și ploi.

Strânge-mi gândurile

Strânge-mi gândurile toate
Și-n acorduri de culoare,
Peste fiecare noapte
Să le dau drumul să zboare.

Să-mi aducă de prin vremuri
Poze vechi în amintiri,
Gând curat și fără temeri,
Fără lacrimi în priviri.

Strânge-mi visele rebele
De sus, din raftul prăfuit
Să mă arunc din nou în ele,
Să uit că nu le-am mai trăit.

Adu-mi iar, din întuneric,
Lumina visului tăcut,
Furată dorului vremelnic,
Pierdută iarăși, în trecut.

Mi-aduci bucuria cu o floare

Mi-aduci bucuria cu o floare
Și-un zâmbet; și sufletul plin
De dor și căldură de soare
Se umple sub cerul senin.

E toamnă în visele mele,
E iarnă în sufletul meu
Parfumul de crizanteme
Mă însoțește mereu.

Mi-aduci bucuria cu-o floare,
Un foșnet plutind în eter,
E susurul vechi de izvoare
Învăluite în mister.

Mai vino spre mine cu toamna
Ce se sfârșește acum,
Oprește-o din cale și-ntoarce-o
Din nou, către mine, din drum.

Mai vino si adu cu tine
O floare. Și cântecul meu...
Printre cuvinte grăbite
Să-l porți cu tine mereu.

Spectator la viața vieții

Sunt spectator la viața vieții…
Privesc trecutul de departe,
Mă regăsesc acum în timpul
De atunci. Și nu mă mai desparte
Nimic de vremea ce-a trecut.

Doar peste ceilalți s-a lăsat
A vremii umbră, ostenită.
Mă uit și-i văd la început
De drum. Poveste liniștită
Ce s-a sfârșit deja, demult…

Pământul greu și obosit
De-atâta trecere și viață,
S-a așternut tăcut, ferit
De vorbe, zgomote, de ceață...
Prin mii de veacuri revenit.

Mi-e sete

Mi-e sete de apa rece de izvor,
Mi-e sete de cuvântul din ulcior,
Mi-e sete de dor și de mijloc de vară,
Mi-e sete de lumina de-afară.

Sunt singură și e pustie lumea.
O sete de oameni se adună din vremea
Ce scurge potopul de soare-n șuvoaie
Mi-e sete de viață și sete de ploaie...

Mă uit după tine și ochii mă dor.
Se scurge amurgul într-un fuior.
Mă-ntorc către soarele cald și din nou
Mi-e sete de tine și cântecul tău.

Miroase a iarnă rece

Afară miroase a iarnă rece.
Plecat-au cocorii demult către zări,
Se simte zăpada prin aer cum trece,
Covor de petale se-așterne-n cărări.

Afară miroase a rece și fum
Și păsări prin ramuri se strâng zgribulite.
Aleargă un câine grăbit peste drum,
Frunze se cern, de frig pălite.

Miroase a iarnă iarăși afară
Și ramul golaș a încremenit.
Miroase a zăpada ce va să cadă
Din cerul alb, de nori podidit.

Am văzut

Am văzut în soare viaţa strălucind,
În stele speranţe izbucnind,
Am văzut în lună visul tainic sperând,
În noapte - dorinţe arzând.

În iarba verde am văzut iubirea,
În floarea albă - fericirea,
În fiecare strop de ploaie am văzut bucuria
De a trăi odată cu viaţa, odată cu vecia.

Am văzut în apa lacului albastru
Misterul adânc, oglindit în adâncuri.
Am văzut în stropii zglobii ai izvorului
Curăţenia copilului fără umbra norului.

Am văzut în unda mării nemărginirea
Am văzut în înaltul cerului amintirea
Am văzut...

Atâta alb... atâta frig

Atâta alb și-atâta frig,
E numai iarnă peste tot,
Se-adună neaua în omăt,
E frig în sobe ce se sting.

De frig și soarele a pălit.
Se-ascunde printre norii grei,
Își cerne albul pe alei,
În stele lacul s-a topit.

E frig și-n sufletul albit,
E frig și alb în jurul meu,
Pe străzi se lasă gerul greu,
E frig și iarna a venit.

Nu știu

Nu știu în noapte către stele
Să zbor în raza lunii albe
Și nu știu zorii dimineții
Să îi primesc în șoapte calde.

Mă cheamă noaptea-n întuneric
Și valul negru înspumat.
Fără de zgomot, orizontul
Se-ndepărtează neîncetat.

E multă vreme de când marea
Albastră, clară, de safir,
Îmi arăta în zare calea.
Azi doar o văd și o admir.

Nu știu lumina, nu știu zborul,
Nu știu spre ce mă îndreptam.
Îmi arde sufletul și dorul
Și nu mai știu ce așteptam...

Vreau

Vreau să zbor până la stele şi să rămân cu ele,
Să zbor până la soare şi să mă scald în lumina lui.
Vreau să mă arunc în unda albastră a mării grele
Şi să văd stelele şi soarele
De acolo, din negrul adâncului.

Vreau să aud cântecul privighetorii, în zare,
Să miros floarea delicată, albă, de mărgăritar,
Vreau să simt frigul iernii şi al zăpezilor care
Se-ntind spre orizonturi departe,
Și se topesc în apusul, de jar.

Vreau să trăiesc din nou! Să aud chemarea muntelui
Tainică, şi firul de iarbă crescând.
Vreau să-mi șoptească luna, din spatele vârfului
De stâncă, în ramul de brad
Cu foșnet, secrete murmurând.

Vreau marea cu soarele si vreau cerul cu stele.
Vreau suflet în stâncă şi tot ce trăieşte în ele,
În mine, Lângă mine,
Împreună
Şi după !

Copacul albastru

A mai căzut o frunză din pomul meu albastru
Și ramul vechi se-apleacă cu gândul tremurat.
Sunt multe zile-n urmă și multe anotimpuri
Trecute prin coroana albită peste veac.

Mai are frunze încă, dar fără încetare
Foșnește crângul verde în zare, fără vânt.
El stă deoparte, singur, tăcută așteptare,
Cu rădăcina-nfiptă puternic, în pământ.

Au fost furtuni prin veacuri; vifornițe și geruri
L-au biciuit prin vremuri demult și mai acum.
El stă fără clintire și brațele spre ceruri
Înalță cu credința iubirii de pământ.

În ramul lui puternic, copacul meu albastru
Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt.
În frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic
Ce-l cheamă peste timpuri de sus și din adânc.

Mi-au încărunțit munții

Mi-au încărunțit munții.
Sunt sus, departe, peste zări.
Mi-au încărunțit munții
Aproape de nori.

Nimic nu le clintește veșnicia,
Nici vuietul, nici viscolul din jur,
E liniștea de veacuri adunată
Pe vârful lor sur.

Își duc pe umeri măreția,
Veacuri de gânduri și de jar,
Nu se opresc s-asculte zborul vieții.
Mi-au încărunțit munții... iar.

Toamnă-n poezie

E toamnă multă-n poezie,
E armonie și culoare.
Mesteacănul din fundul curții
Își bate frunza ruginie
Și se mlădie către soare.

Un soare palid de-amintire
Uitată pe sub norul mov,
Lumina rece, argintie,
Ce palid se strecoară-n raze
Și curge-ntr-o perdea de-alcov.

Îmi cântă greierii înserarea,
Mă strigă-n iaz privighetoare
Vrăjită-n triluri minunate.
E-atât parfum de toamnă-n zarea
De vis, dorință și culoare

Pierdută-n noapte.

Între mine și ei

Între mine şi ei e nesfârşitul.
Am imaginat un tablou alb
Înconjurat de lumină şi soare.
Între mine şi ei e prăpastia
Care se-ntinde la picioare.

Am compus cântecul vieţii
În sunete albe, trăite,
Acompaniate de parfumul tainic
Şi nevăzut, de mărgăritar
Și de gânduri nerostite.

Între mine şi ei e neantul
De gânduri, de suflet şi idei.
E întuneric la ei şi e tăcere
De moarte. Nimic
Şi nimeni nu cântă la ei.

E zgomotul sec al nefiinţei,
Al nimicului şi al nimănui,
Al golului nemişcat şi negru,
Care ucide mereu
Şi viaţă şi suflet şi idei.

Între mine şi ei e o lume
Între mine şi ei sunt veacuri
Între mine şi ei...

Atunci...

Atunci când nu ştiam ce-nseamnă
Durerea
Atunci când nu ştiam ce-nseamnă
Să plângi cu tot şi toate,
Cu sufletul, cu mintea,
Cu inima şi fiecare fir de iarbă
Pe care calci...
Şi plângi
La fiecare sunet,
La fiecare şoaptă,
La fiecare adiere...
Atunci nu era noapte,
Nu era negru şi nu era tăcere.
Atunci...

Sunet de pian

Muzica, visul sunt ale inimii căi
De-a readuce dorul, iubirea, înapoi.
Ş-atunci când ani se-adună şi amintirea piere
Şi-n sufletul de toamnă e seară şi-i durere,

O armonie lină de sunet de pian
Aduce amintirea, un chip uitat, un an
Lăsat de mult în urmă, uitat ca o părere
Ce-apare şi deodată reînvie cu putere.

Şi ştii că-i doar o umbră care-ţi apare iar
Şi-ţi răscoleşte viaţa şi ţi-ai dori în dar
Să mai rămână-o clipă, să nu se stingă încă,
Să mai trăiască-n tine doar un acord, adâncă,

Doar un acord, măcar.

Amurg pe mal

Perdeaua razelor, subţire,
Se strecoară printre norii grei, de furtună.
Pescăruşul strigă de sus, în zare,
Valul alb spală soarele ce stă să apună.

E vară iar şi amurgul curge în mare,
Văpăi de foc aruncând peste toate.
Picătura de jar se stinge şi apare
Din nou şi din nou, peste ape.

Mi-e dor de atingerea nisipului fierbinte,
De talazul clocotind ce se sparge în mal,
Mi-e dor de aducerile aminte
Ce revin, pentru o clipă, aduse de val.

Culori

Roşul de jar se revarsă peste noi,
Se scurge-n albastrul învolburat, văpăi,
Aruncă-n azurul însângerat de moarte
O rază.
Se-ntunecă şi e noapte.
Departe, violetul strigă de dor.
E acolo în zare, pluteşte uşor,
Se pierde-n lumina ce piere departe,
E strigăt de viaţă, e murmur de şoapte
Departe, în noapte...

Toamnă-n poezie

E toamnă multă-n poezie,
E armonie și culoare.
Mesteacănul din fundul curții
Își bate frunza ruginie
Și se mlădie către soare.

Un soare palid de-amintire
Uitată pe sub norul mov,
Lumina rece, argintie,
Ce palid se strecoară-n raze
Și curge-ntr-o perdea de-alcov.

Îmi cântă greierii înserarea,
Mă strigă-n iaz privighetoare
Vrăjită-n triluri minunate.
E-atât parfum de toamnă-n zarea
De vis, dorință și culoare

Pierdută-n noapte.