Trecerea de pietoni - fragment

 

 

Pe rafturile grele şi roase de timp, aşezate dezordonat unul lângă altul, dosarele erau clasificate în ordine cronologică. Mirosul de praf şi hârtie aproape mucegaită era înţepător şi greu de respirat. Mii de nume trecute cu cerneală de scrisuri strâmbe sau caligrafice, şterse pe alocuri şi rescrise de aceleaşi mâini, şi-au găsit un locuşor pe veci şi spre veşnica uitare, de-a dreptul sugrumate de multitudinea sufletelor care gemeau de singurătate în sânul acestor dulapuri. Bruno Ursan mai aduse de dimineaţa alte câteva. Le lăsase pe biroul de metal, unul peste altul. Era amiaza şi ora mesei pentru Bruno. De când făcuse diabet se obişnuise să mănânce doar la ore exacte. Două felii de pâine uscată, legume fierte într-un borcănaş şi o sticlă romboidală cu ţuică de prune făcută în casă. Rupsese cu degetele osoase din pâine, apoi o strânse bine în pumn şi începu să scoată legumele din borcan cu bucata de pâine. Uneori aceasta se rupea şi rămânea rătăcită printre bucaţile de morcov, conopidă şi verdeţuri. Atunci Bruno scobea borcanul cu degetele, punând ceva trudă în asta încât broboanele albe de sudoare se adunau imediat pe tâmplele încreţite de cei 60 de ani pe care îi avea. În surdină vocea sacadată şi timbrată puternic a crainicului spunea ştirile amiezei: „Aici Radio Europa Liberă”. Chipul lui Bruno, slab, cu trăsături adânci tăiate în piele, sub ochelarii mari ce-i acopereau o parte a obrazului şi groşi ca borcanul de legume ce-l avea în faţă, părea liniştit, oarecum împăcat în adâncul sinelui. De mai bine de douăzeci de ani, cu noaptea în cap, Bruno pleca la serviciu. Parca bicicleta veche, cumpărată chilipir dintr-un obor „de la un băiat cumsecade, dom`le”, îşi lua servieta ponosită din piele cu catarame aproape ruginite sub braţ şi intra în oficiul de primire a dosarelor persoanelor decedate din oraşul Bisnard. Încet, încet, morţii au devenit prietenii lui pe care avea grijă să îi cureţe de praf când trecea tacticos, cu mâinile la spate, printre rafturi luând la întâmplare un domn: Marinescu, Iliescu, Andreescu, Ionescu, Titulescu, Iacobescu, Dragomir, Iordache, Stănculescu, Ardelean, Moldovan, Turcescu, Săndulescu sau Sănduţa sau Sandoan, Iosif sau Iosiv, Sinulescu, Bănulescu, Nicolaescu sau Nicolae, Traianescu, Săsărman, Pânculescu, Galeriu, Socaciu, Târnăvan, Ambrozie, Câmpian, Iudean... şi multe alte dosare pe care Bruno le deschidea, scotea dinlăuntrul lor câte o foaie galbenă, bătută la maşină abia vizibil, o întorcea pe toate feţele, apoi o aşeza misterios înapoi în dosar. Puţini ştiau că printre numele morţilor erau şi destui vii, a căror viaţă a fost legată ireparabil de ofiţerii de securitate ce treceau odată pe lună pentru a mai aduce dosare. Bruno trebuia bineînţeles să închidă ochii şi să se prefacă în orice moment că nu a auzit vreodată că vreun mort de-al lui să se fi trezit viu. Le găsise locuri speciale pentru ca, dacă i-ar fi cerut cineva, să îi poată găsi imediat. Sufla de două-trei ori răsucind dosarul în palma groasă şi uscată, tuşea flegmatic până nu mai avea aer apoi, după ce îşi revenea, aşeza frumos numele-mortul-viul-dosarul înapoi pe raft, acolo unde era locul morţilor şi al viilor urmăriţi de securitatea din oraşul Bisnard.

Un strop de conopidă rece şi unsuroasă, cu pete galbene de gogoşar, sări iute de pe bucata de pâine, printre degetele lui lungi şi ajunse în bună regulă, fără să se destrame prea tare, pe primul dosar, ieşit puţin în afară din rândul celorlalte lăsate pe masă de Bruno. De îndată conopida se bucură de cunoştinţa creionului chimic de nuanţă albastră ce prinsese ceva mai demult forma unui urme. Cartonul primitor îşi deschise porii într-o îmbrăţişare caldă, cu arome apetisante. Bruno îşi linse degetele de ulei, apoi cu mâneca bluzei tricotate şterse dosarul cu mişcări lente, aşa cum era întreaga viaţă a lui la oficiul de primire a dosarelor persoanelor decedate din oraşul Bisnard. Trăgându-şi resturile de mâncare dintre dinţi cu sfişcăituri puternice, luă dosarele de pe masă şi începu să le aşeze acolo unde ştia că era locul fiecăruia. Primul îl duse în încăperea din fund dinspre grădina cu castani comestibili, de la fereastra căreia se mai vedeau încă ruinele unei filigorii de vară a vechiului castel, ce s-a prăbuşit pe jumătate, iar restul, acolo unde se aflau şi încaperile cu dosarele lui Bruno, este acum spital pentru persoane neliniştite şi fără discernământ. Urcându-se pe o scară metalică, ce se clătina ameninţător la fiecare pas batrânesc al lui Bruno, căuta un loc bun, pentru un nume ce murise de doar câteva zile: Mistral Zamfir.

 

Ploua încet, cumva stingher, ca un gând burlac ce se zbate îngust în memoria zbârcitã de vremuri multe care au petrecut-o. Licărul dimineţii de toamnă şubredă şi imperfectă mă duce cu gândul la toţi şi la toate, multe câte am văzut. Glasul preotului se întretaie uneori obraznic cu gândul meu şi din încrucişarea lor zgomotoasă tresar alte şi alte gânduri bolovănoase în firea lor. Lângă mine o femeie vârstnică îşi şterge lacrimile uscate apărute brusc în ochii îngustaţi şi rătăciţi prin mormanul de straturi umflate şi veştede ce formează ploapele ei. De ce-l mai plânge? Ce rost mai au lacrimile ei, tristeţea ei, pudoarea cu care îşi sterge colţul ochilor? Pentru ce mai există lacrimi în ochii ei, pentru viaţă, pentru coşciugul din apropiere probabil, pentru amintire, pentru omul din coşciug, din ea din noi toţi - omul acela care mereu se va naşte şi va muri, omul care nu poate exista fără a fi pe deplin şi a se inventa la fiecare nouă existenţă? Începe să plouă mărunt şi ar trebui să-mi placă. E însă frig. Noiembrie. Brumac. Bătrânul este îngropat repede, grăbit şi fără nicio evlavie, ca un clipit brusc, panicat, spasmodic, neprietenos, cel dinainte de dincolo. Se spune că la ţară oamenii sunt mai cucernici şi ţin la religiozitatea lor. La ultimul bruj de pământ, diacul încă lălăie ceva neînţeles. E gata. O plecat şi ăsta. Altul la rând! Cine, eu? Profesorul se ridică greoi, cu gândul încă rătăcind în îndepărtata Spanie, la „biserca” de pe Mirafloresi, iar când banca mică, cu lemne lipsă pe alocuri, pe care se lăsase încet pentru a-şi mai potoli astmul de care suferea, rămase în urma, îşi scoase carneţelul de notiţe din buzunarul de la piept şi notă în grabă câteva cuvinte aproape neinteligibile: Zarathustra a murit. Graiul lui va rămâne pretutindeni fără ca cineva să-l poată cunoaşte. Aici totul se sfârşeşte şi se naşte din nou!