Toamna la Montréal


Frunze galbene, ruginii şi roşii, catedrale de piatră, parcuri generoase şi ploi mărunte. Asta îţi oferă acum cel mai mare oraş francofon din lume, după Paris.

Vara devine pe zi ce trece o amintire veselă pentru oamenii trecuţi binişor de vârsta a doua, dar care se încăpăţânează să-şi bată joc de răcoarea toamnei. Fac jogging, poartă shorturi, tricouri subţiri, tenişi scofâlciţi şi-şi salută vecinii de cartier, din alergare, fără nicio grimasă care să trădeze falsitate. Se simt bine, nu-şi pun problema că ar putea rămâne fără bani de medicamente. Statul în care au trăit (nu neapărat în care s-au născut) îi respectă. La fel şi cei pe lângă care trec pe stradă, fără a-i cunoaşte neapărat - adolescenţi în uniforme de „école secondaire", poliţişti sau funcţionari de bancă.

Toată lumea zâmbeşte şi e relaxată. Emană relaxare chiar şi „nebunii din centru", îmbrăcaţi în costume de câteva mii de euro bucata, care aleargă de la un birou la altul, printre zgârie-nori, cu câte o cafea „la carton" de la „Tim Horton's".

Lucrurile se mişcă, viaţa nu stă pe loc aici. Nici măcar bătrânii de la balcoanele cu muşcate, lăsaţi cam (de) mult pe mâna infirmierelor de către propriii copii, n-au vreme să-şi facă gânduri negre.

Nimeni nu aşteaptă iarna cu încordare, nimeni nu se gândeşte că ar putea fi ultima sau că e a naibii de lungă şi friguroasă. Probabil nu se frământă din pricina asta nici negrii, arabii sau indienii veniţi din ţările lor cu diverse afaceri, la studii sau, pur şi simplu, pentru o viaţă mai bună. E loc pentru toţi în „oraşul subteran", construit special pentru a mânia gerul şi pentru a le demonstra politicienilor că n-ai cum să explici la infinit cum nu se poate face un lucru.

Dar până la iarnă „se întâmplă lucruri" culturale printre rafalele de ploaie şi vânt, spectacole de teatru, concerte şi expoziţii de arte plastice. Studenţi în blugi, hanorace matlasate, cu glugă şi converşi stau de vorbă, întinşi pe iarbă, despre toate astea. Nu-şi murdăresc hainele, nu riscă să ia amendă. Ţi se pare ciudat, dacă vii din ţara lui „nu se poate".

Îţi doreşti o toamnă veşnică, cu optimismul ei de „nu-mai-am-ce-pierde" şi cu nostalgii chircite sub greutatea întrebării „ce va urma?". Mi-aş dori să pot trăi şi-n Herăstrău o astfel de toamnă, sub frunzele căreia să putrezească tot ce nu mai vreţi să vi se-ntâmple şi vi se-ntâmplă astăzi.
 

Privind înapoi, spre România (2012)

Dintr-o Românie îngheţată la suprafaţă şi clocotind în interior, orice ieşire, cât de scurtă, nu poate fi altfel decât revigorantă. Ca o cafea tare, băută dimineaţa devreme, înaintea unei zile lungi şi obositoare. „Ziua lungă" a anului 2012 a început brusc, cel puţin pentru unii dintre noi, fără „menajamentele" fireşti ale perioadei de după sărbători. „Cafeaua tare" se cerea sorbită repede pentru a desluşi cumva cursul logic al evenimentelor şi consecinţele lor asupra vieţii de zi cu zi.

Sfârşitul de ianuarie m-a găsit, aşadar, la Barcelona, acolo unde am încercat să privesc înapoi spre neajunsurile şi tulburările de acasă. Indiscutabil, din vestul Europei, lucrurile se văd mai limpede. Toată lumea pare să fi înţeles că viaţa bună a ultimelor trei decenii a încetat, dar între a înţelege şi a accepta situaţia e cale lungă. Oricum, nori negri se ridică la orizont, fără a ne lăsa timp să chibzuim la eventualele pagube produse de apropiata furtună.

Spaniolii (incluzându-i aici şi pe temperamentalii catalani) tocmai ieşeau pe străzi pentru a protesta faţă de austeritatea bugetară. Şi la ei „se taie", şi la ei se trăieşte prost. Cel mai bine o ştiu românii noştri de acolo, cei pe care ne grăbim să-i aruncăm în „oala căpşunarilor". Au probleme cu locurile de muncă, uşor de găsit cândva, şi cu prejudecăţile oamenilor care „au auzit la televizor" că românii sunt infractori. Nimic nou, veţi spune. Ei bine, nu-i aşa: „căpşunarii" nu mai au de unde trimite bani în ţară, lucru pe care-l simţim şi noi, în economia românească („Care economie?", vor întreba unii, pe bună dreptate).

Prin urmare, Spania stă şi ea pe un butoi cu pulbere, asemenea multor state din Europa zilelor noastre. Diferenţa este că unii mai şi fumează pe acest butoi. Senzaţia de amurg istoric care bântuie continentul ar trebui să le dea fiori şi politicienilor români, indiferent că sunt la Putere sau în Opoziţie. Numai că ei par a nu avea nicio treabă cu ce se întâmplă în jur. Sunt la fel de ahtiaţi în a-şi satisface micile interese, la fel de mărunţi în politica mare de la Bruxelles. Recentele mişcări de stradă nu i-au determinat nicidecum să găsească răspunsuri la cum ar trebui să arate România după criză, ci să se întrebe cum să ascundă adevăratul chip al ţării până după alegeri.

De departe, România se vede ca o bucată de pâine scăpată pe jos şi năpădită de furnici. Ridicându-ţi ochii, vezi în depărtare, apropiindu-se, vârtejul de praf care va zburătăci furnicile şi care va duce, cine ştie unde, bucata de pâine. E clar, Europa nu mai are un de Gaulle, un Adenauer sau un Spinelli. Vremea seniorilor a trecut, iar marile puteri economice şi militare trebuie să se reinventeze. Cine (şi dacă) va ridica de jos „bucata de pâine" numită România este foarte greu de anticipat. Sigur este doar faptul că „furnicile" nu se vor da jos de bunăvoie de pe ea.