Biografie

 

Virgil Răzeşu s-a născut la Brăila, pe data de 7 februarie 1932.

Studii:

- Facultatea de Medicină Generală, IMF Iaşi (1950-1956)
- Liceul „Vasile Alecsandri” Galaţi (1942-1950)
- Şcoala primară Nr. 8 Brăila (1938-1942)

Profesie: Medic, specialitatea - Chirurgie generală

Titluri ştiinţifice:

- Doctor în Ştiinţe Medicale (1979)

Titluri Academice:

- Membru titular şi fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1985)
- Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale (1996)

Alte titluri:

- Membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti (1994)
- Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra Neamţ (2002)
- Membru titular sau de onoare a 11 Societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale

Premii şi distincţii:

- Premiul III la Fest. Cântarea României pentru cartea „Chirurgie generală - probe practice pentru examene şi concursuri” (1989)
- Premiul „Carol Davila”, AOŞ Constanţa (2004) pentru întreaga activitate
- Diploma Opera Omnia Chirurgica (Constanţa, 2008)

Alte activităţi:

- Organizator principal al REUNIUNILOR CHIRURGILOR DIN MOLDOVA (30 ediţii)
- Membru in Colegiul de redactie al Revistei „Cercetări experimentale medico-chirurgicale” Timişoara
- Membru Fondator şi preşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului (1990-1998)
- Secretar şi preşedinte al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale (Filiala Neamţ, 1965-2002)
- Preşedinte al Colegiului Medicilor (Filiala Neamţ, 1990-1998)
- Preşedinte al Asociaţiei Chirurgilor din Moldova (1990 până în prezent)

LISTA DE LUCRĂRI:

Cărţi ştiinţifice publicate:

1. „CHIRURGIE GENERALĂ – PROBE PRACTICE PENTRU EXAMENE ŞI CONCURSURI” 1987, Ed. Junimea Iaşi. Format 14x21, 435 pag.
2. „PROFESORUL ION JUVARA – DASCĂL ŞI PROMOTOR AL CHIRURGIEI ROMÂNEŞTI”, 1993, Ed. RĂZEŞU, format 16x23, 114 pag.
3. „CHIRURGIE GENERALĂ – PROBE PRACTICE PENTRU EXAMENE ŞI CONCURSURI”, Ed. II-a revizuită şi adăugită, Ed. RĂZEŞU, 1995, format 14x21, 538 pag.
4. „CHIRURGIE GENERALĂ – VADEMECUM PENTRU EXAMENE ŞI CONCURSURI”, 2004, Ed. RĂZEŞU, format A4, 756 pag.
5. 202 Referate, comunicări şi alte lucrări ştiinţifice

Cărţi de beletristică publicate:

1. „SPECTRU INTIM – DIN VIAŢA UNUI CHIRURG”, 1997, Ed. RĂZEŞU. FORMAT A5, 208 pag.
2. „TREI BISTURIE CARE AU REVOLUŢIONAT MEDICINA”, în colaborare cu Arcadie Percek, 1997, Ed. RĂZEŞU, format A5, 224 pag.
3. „CHIRURGI ROMÂNI LA ÎNCEPUT DE VEAC XXI” (sub red.), 2002, Ed. RĂZEŞU, format A4, 256 pag.
4. „CETĂŢENI DE ONOARE AI MUNICIPIULUI PIATRA NEAMŢ”, 2004, Ed. RĂZEŞU, format 16/23, 235 pag.
5. „GEORGE EMIL PALADE – UN VIRTUOZ AL BIOLOGIEI CELULARE şi ION JUVARA – PROMOTOR AL CHIRURGIEI MODERNE” (sub red.), 2005, Ed. RĂZEŞU, format A4, 236 pag.
6. „PRIN VĂMILE VIEŢII” – roman, 327 pag., 2008, Ed. RĂZEŞU
7. „NUNTĂ DE AUR” – carte de poezie şi proză, 84 pag, 2009, Ed. RĂZEŞU

În pregătire:

1. „CE NE FACEM DOAMNELOR ?!” – volum de schiţe
2. „UN ALT SPECTRU INTIM”

Activitate de traducător:

1. „Bărbatul care caută dragostea” de Pitigrilli, traducere din limba franceză, 1993, Ed. RĂZEŞU
2. „SIMFONIILE LUI BEETHOVEN” de J.G.-Prod’homme, traducere din limba franceză, 2004, Ed. RĂZEŞU
3. „TINEREŢEA LUI BEETHOVEN” de J-G.-Prod’homme, traducere din llimba franceză, 2005, Ed. RĂZEŞU
4. „MOZART, SUNT EU” de Max Génève, traducere din limba franceză, 2006, Ed. RĂZEŞU
5. „ŞI DUPĂ …” de Guillaume Musso, traducere din limba franceză, 2007, Ed. RAO INTERNATIONAL
 
Fotografii reprezentative:
 
 
 
 
 

 

 

 

 

 

 

Virgil Răzeşu

 
 
 
COMISIA DE ÎMPĂCIUIRE

Ne dăruise Dumnezeu cu un preşedinte de Consiliu Popular de mai mare dragul. Avea origine sănătoasă şi şcoală puţină dar, măcar, îşi păstra statutul de om simplu, fără să se împăuneze cu merite pe care nu le avea ori să se manifeste precum cei „ajunşi în post mare”.
Era bine trecut de prima tinereţe, ba chiar avea alura unui moşneguţ sfătos, cu mustăcioară cănită şi cu chelie lucitoare, rareori scoasă la iveală de sub căciula nelipsită, chiar când soarele dogorea cu insistenţă, se mişca mai în voia lui când era cu bocanci în picioare şi vorbea rar şi apăsat, cu grai molcom de moldovean nerepezit, să fie numai bine înţeles. Era conştiincios, nu mai lua seama la programe şi orare, spre nemulţumirea celorlalţi slujbaşi şi, ca gospodar, încerca să mai îndrepte cele atât de multe care se dovedeau anapoda şi încerca să răspundă, astfel, încrederii acordate de Partid, dar să şi satisfacă, pe cât posibil, nemulţumirile oamenilor, pe care le cunoştea destul de bine. Doar era dintre ei.
Împovărat de atâtea şi atâtea lucruri care nu mergeau ca la carte, îşi admonesta colaboratorii pentru nepăsare şi delăsare ba, uneori, trecea grijile primăriei pe seama altora şi pleca „pe teren”. Intra în magazine să descopere (şi descoperea !) mărfuri dosite sub tejghea, mai controla calitatea alimentelor ba chiar şi corectitudinea gramajului, intra în vorbă cu cei aflaţi pe la cozi, preocuparea cotidiană a oamenilor mai ales când „se băga” un produs mai solicitat. Ba uneori, urca, însoţit de controlorii ineficienţi, în autobuzele cu călători, să le arate cum se face controlul, ca să-i dovedească pe cei care nu-şi cumpărau bilete de călătorie şi aduceau la sapă de lemn societatea de transport local.
Ce să spun, oamenii mai zâmbeau de năstruşniciile tovarăşului primar, unii erau convinşi că „bine face” şi că exemplul personal nu poate aduce nimic rău, în timp ce alţii deplângeau prestigiul terfelit al înaltei funcţii şi nu rareori îi puneau pe seamă tot felul de fapte sau întâmplări năstruşnice ori de-a dreptul gogonate.
Ca unul care ţinea şi la armonia şi concordia socială şi încerca să mai reducă din cauzele care aglomerau tribunalul, care nu duceau niciodată la ceva bun, îşi arogase şi funcţia de preşedinte al Comisiei de Împăciuire, care funcţiona pe lângă organul administrativ local şi cu autoritatea, prestigiul şi vorba cumpănită pe care le folosea, reuşea să facă treabă bună, aplecându-se asupra cauzelor banale sau mai ieşite din comun. Şi nimeni nu putea spune că nu avea de lucru sau să se plângă de ineficienţa mijloacelor educative.
Într-una din zile, cauza de pe rol părea foarte serioasă. Reclamanta susţinea că pârâtul, icişa de faţă, pe care nici măcar nu-l cunoştea, îi stricase o bunătate de fustă plisată, cumpărată din „pachet”, cu banii strânşi din sudoarea frunţii.
- D-apoi cum s-a întâmplat toată tărăşenia ? Că nu înţeleg neam cum de v-o stricat bunătate de fustă, că doar nu a tăbărât pe dumneata, dacă nici măcar nu vă cunoşteaţi ?! Erai îmbrăcată cu fusta ori o aveai, cine ştie cum, pe mână ? a întrebat tovarăşul preşedinte, dornic să pătrundă cauzele unui asemenea conflict şi întâmplare curioase.
- Paiiii … să vedeţi, tovarăşu’ preşedinte. Am ieşit cu băiatu’ meu în oraş şi am făcut ceva cumpărături pentru casă. Şi după aceea, când copilul a vrut ceva dulce, am intrat într-o cofetărie, ne-am aşezat la o masă şi ne pregăteam să mâncăm prăjiturile pe care le comandasem. Dar copilul, neastâmpărat, a făcut ce a făcut şi şi-a scăpat prăjitura pe jos. Şi când m-am aplecat s-o ridic, tovarăşul de la masa vecină mi-a trântit prăjitura lui cu frişcă peste fusta abia cumpărată şi mi-a făcut-o de toată minunea. Nu mai pot scoate nimic din ea. Şi nu am bani să-mi cumpăr alta. Trebuie să mi-o plătească.
- Mai mare râsul ! a fost de părere preşedintele, cu zâmbet poznaş înflorit în colţul gurii. Păi bine, tovarăşe, pari om aşezat, în toată firea, cum să-i strici femeii bunătate de lucru ? Ce ţi-a venit ? În loc să-ţi vezi de treaba dumitale. Ce-ai spune dacă nu ştiu cine i-ar face nevesti dumitale acelaşi lucru ? s-a minunat omul legii, cu glas tărăgănat şi încărcat de dojană.
Împricinatul, cu oarecare hâtroşenie în glas, şi-a luat inima în dinţi şi a povestit pătărania, de-a fira-n păr şi cu grija de a nu mai cădea, cine ştie cum, în altă dandana :
- Tovarăşu’ preşedinte, chiar sunt om serios, aşa cum spuneţi, cu nevastă şi copii, om cu judecată, nu un fluieră vânt ori băietan fără simţ şi pus pe şotii. Da’ să vedeţi, ieşisem de la lucru şi, ce mi-am zis, în loc să mă duc la restaurant, să mă mai întâlnesc cu alţii, că abia încasasem chenzina, ia să mănânc şi eu o prăjitură, că n-o fi foc. Abia băgasem linguriţa în bunătatea pe care mi-o adusese ospătăriţa pe farfurie, când ... spuneţi şi dumneavoastră … doamna s-a aplecat să ridice nu ştiu ce de pe jos … şi m-am trezit în faţă cu ditamai fundu’ gol de femeie, dezvelit ca o floare. Ce să mai spun ? Ce mi-a veni în minte, aia am făcut : am luat prăjitura din farfurie şi i-am tuflit-o doamnei pe fund, de am stârnit hazul tuturor celor din cofetărie. Ce-am făcut am făcut, nu mai pot da înapoi, sunt vinovat, nu zic ba, am să-i curăţ fusta şi de n-o ieşi ca lumea am să i-o plătesc … ce alta să fac ….
Tovarăşul preşedintele de Comisie, abia stăpânindu-şi râsul care-l încerca, pătruns de poziţia de împăciuitor obiectiv pe care n-o putea da peste cap, s-a adresat femeii cu glas domol şi răspicat :
- Păi bine, tovarăşa, dacă ştiai că ai fustă scurtă … trebuia şi dumneata să te pleci mai cu fereală, nu să-i pui omului fundu-n nas, tocmai când ducea îmbucătura la gură ! Vezi că are şi omu’ dreptatea lui … Cum să nu i-o recunosc ? Ţi-a stricat fusta, dreptu-i, numai’ că greşeala nu mai e pe de-a-ntregu’ a lui. De-aia zic că ar fi bine să daţi mâna şi să cădeţi la învoială şi împăcăciune, că nu merită un cot de cârpă să vă strice omenia, s-ajungeţi la tribunal şi să vă mai faceţi de râsul curcilor.
(Din volumul „Ce ne facem, doamnelor ?!”)


PLOILE

Nu ştiu alţii cum sânt …..
În adolescenţă, am citit celebra carte Vin Ploile. Cumplită, impresionantă, copleşitoare, cartea vorbea despre viaţa chinuită a oamenilor dintr-un orient îndepărtat şi despre lupta lor cu apele. Sortită din moşi strămoşi, aceeaşi an de an. Oamenii ştiau când încep şi când se termină ploile, uneori mai potolite, alte ori mai sălbatice, dar nu şi pierderile de vieţi şi de bunuri încropite între un an şi altul. Era povara existenţei lor, nimic altceva decât pecetea locurilor, aşa ne-am născut, aşa vom muri, într-o luptă cu soarta sau adaptare la ceea ce le-a lăsat Dumnezeu. Altfel, unde să se ducă ? Cine se încumeta să plece ? Cine să-i primească ? Pentru că şi alţii aveau şi ei necazurile lor ori, în alt fel, ploile lor.
*
Ne-au potopit ploile şi pe noi. Au fost şi prin alte părţi, dar la noi parcă mai distrugătoare, mai pline de încrâncenare. Şi, ca în jocul acela din copilărie cu urma trage, apele pornite la vale dinspre alte părţi, s-au adunat, toate, peste ţară şi în apele cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu, în curgerea lor către Dunăre şi mare, cu necazurile cele mai mari.
Nu poţi rămâne indiferent, oricât ai fi de lipsit de suflet, nu se poate să nu-ţi tremure inima şi mintea, când vezi atâta durere, atâta suferinţă şi atât amar pe capul oamenilor, care nu au nici un fel de vină.
Nu, orice am spune, orice am declara şi oricât ne-am dovedi de ţanţoşi şi de ipocriţi, oricât de frumos ar arăta corturile care-i adăpostesc pe năpăstuiţi, ajutoarele iniţiate şi promisiunile deşarte, NU, este o probă, dintre cele multe, pe care nu am trecut-o. O probă pierdută, de care fiecare dintre noi se poate ruşina într-un fel şi, cu siguranţă, unii mai vârtos.
Nu vreau să fiu nici judecător, nici analist de ocazie sau ipocrit. Dar în sufletul meu domină un soi de spin, concentrat într-o singură întrebare :
- Cum poţi tu, indiferent de funcţie, avere sau credinţă, să cobori dintr-un elicopter, ultimul răcnet, care încă îşi mai învârte elicea (mai sunt şi alte drumuri de bătut, nu ?), să poţi deschide gura şi să-i spui femeii aceleia care îşi şterge lacrimile cu colţul basmalei decolorate şi zdrenţuite : mamă, ia-ţi copilul de mână, lasă-ţi casa, vitele şi bruma de adunătură şi pleacă din calea apelor !?
Cârtitor ? Recunosc. Dar cum să aduci cu tine, acolo, în calea oamenilor acelora ameninţaţi de ape, pe deasupra atâtor nefericiri, felia, bucata aceea de prăpastie colosală care vă separă, interlocutori circumstanţiali ?
Orice s-ar spune, trebuie să existe, scrisă sau nu, legiferată ori nu, o decenţă limită, minimală, peste care nu se poate trece. Oricât te-ar obliga funcţiile şi poziţiile pe care le ocupi în societate. Ar trebui ca măcar cel coborât din helicopter, să gândească, nu la ceva sofisticat şi de necuprins, ci numai la ce va spune femeia aceea după ce vârtejul iscat de elicea maşinăriei năzdrăvane ridicate de la sol se va fi potolit.
Sigur, nu mă trageţi de mânecă ! Ştiu foarte bine : întotdeauna au fost şi vor fi unii care merg pe jos sau, cel mult, în căruţă, şi alţii în limuzine, avioane şi helicoptere. Aşa e construită lumea asta de când e ea. N-o mai putem schimba noi din temelii.
Dar parcă, în momente din acestea, atât de dramatice, când e vorba de viaţă şi de moarte şi de traiul chinuit al unora care n-au păcătuit cu nimic ca să-şi merite soarta, a transforma realitatea crudă întru-un vodevil jalnic şi amarnic, este mai mult decât o impietate.
Ca un pumn arătat lui Dumnezeu.
(Din volumul „Nunta de aur”)


Ştefan cel Mare inedit

Către

Pragul Fericirii cel Veşnic, Refugiul Sultanilor Glorioşi cât va dăinui lumea, Sălaşul Împăraţilor Mari, Măriei Sale Împărăteşti, Preaînălţatului şi Nebiruitului Padişah, Domnului Îndurător, Prealuminaţilor viziri

Noi Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Bogdaniei (Moldovei, n.a.), ne închinăm cu plecăciune Măriilor Voastre şi Vă trimitem cu adînc respect această fatihname (scrisoare de biruinţă, n.a.). Aflaţi că zilele trecute, în a doua zi a lunii ramazan (10 ianuarie), un buluc mare de osmanlii de 150.000 de oameni, ca un vînt puternic aducător de nenorociri, a năvălit turbat în pămîntul nostru. Şi căpitanul de frunte al acestora era spurcatul Suleyman Hadim Paşa beglerbegul şi laolaltă cu el se aflau şi toţi nelegiuiţii din cloaca sus-numitului: şi Assan beg, ţapul cu barba plină de scaieţi, şi Ali beg, alt ţap logodit, şi fiul de căţea Skender beg, şi porcul de cîne Hrana beg, şi rîioşii zurbagii Valtival beg, Serafaga beg, domnul din Sofia, Cuşenra Beg, Piri beg, fiul momitei Isac Paşa cu toată puterea lor de ieniceri. Auzit-aşi fărădelege nemaiauzită, înşelăciune măiestrită, trădare fără pereche, mai presus de orice neruşinare!
Iar noi cunoaştem că Măria Voastră Împărătească n-a avut ştire de aceşti lotri şi fugari, fii ai lui Şeitan, şi nu le-a poruncit să jăcuiască şi să pricinuiască pagubă pămîntului nostru. Ci ei - o, prea nebuni şi proşti! - în cîneasca lor turbare, căutau bunuri şi hrană prin sate şi prin tîrguri, dar n-au găsit, căci ţara-i săracă. Umblau şi musluiau ca porcii după ghindă au ca porcii de cîine ce se aflau. Dar noi le-am dat dreptul sabiei noastre şi hrană să roadă oţelele noastre. Şi am ştiut cu ce să le umplem gura: cu pămînt.
Drept aceasta, în ziua sus pomenită, lîngă mocirla Racovaţ şi rîul Bîrlad de lîngă Vasliilu-pazari (târgul Vasluiului, n.a.) ne-am ridicat împotriva lor, i-am biruit şi călcat în picioare pentru năravul lor cel rău, trecîndu-i sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care lucru lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru cu puterea Lui minunată. Căci nu ştim la Împărăţia Voastră cum e, dar aşa este la noi: nimic nu se află mai de laudă pentru un principe creştin, decît să se lupte pentru credinţă şi să cadă chiar pentu ea, dacă aşa a vrut Dumnezeu.
După ce pe mulţi i-am dat în mlaştina morţii şi le-am luat capetele şi bunurile îndărăpt, nici pe altii nu i-am lăsat, ci i-am bulucit pînă la Dunărea cea mare, pisîndu-i acolo şi făcîndu-i să dea strigăt şi tînguire pînă la Înaltul Cuib al Fericirii Voastre. Ş-acolo au căzut mulţi de pe calul morţii, pesemne zilele lor cele sfîrşite! Iar altădată să se teamă de mînia noastră, căci le vom tăia coarnele, să nu mai socoată că numai ei sînt în lumea asta, nebăgînd în samă treburile altora; şi îi vom trece prin fier şi foc şi în patru îi vom hăcui şi îi vom osîndi pentru mîndria lor fără de samă. Dreapta să-mi înţepenească, limba-n gură să mi se lipească şi să nu mă bucur de Împărăţia Cerurilor, de voi uita aceste. Căci cum să ne bucurăm de cele ale lui Dumnezeu, de nu ne bucurăm de moşia noastră!
Unele vorbe căzutu-ne-au în urechi precum că porcii de cîne sus-numiţi umblă nestingheriţi prin Împărăţia Voastră. Ar fi dară mai bine şi mai cuviincios să-i prindeţi şi să ni-i daţi nouă îndărăpt pe cei opt, căci numa pe Hrana beg omorîtu-l-am pînă acuma, să-i pedepsim noi, ca totul să fie spre cinstea şi gloria Măriei Voastre. Daţi-ni-i, aşadar, ca să alungăm mînia din sufletul nostru. Şi nu voi renunţa la aceasta, chiar de-ar fi să se prăvălească lumea toată asupra noastră.
Pînă ce îmi veţi trimite pe acei lotri zurbagii şi ageamii, lucru de care nu mă îndoiesc - mă jur pe sabia mea - să mă onoreze Măria Voastră - O, Mare Padişah Glorios - să-mi trimită un răspuns prin vreun capugibaşa, au ceauş, au batăr prin ultimul gazi din Împărăţia Voastră au, de nu, măcar să lege o scrisoare de gîtul unui cîne. Iar de voi primi-o, fi-vom aman de recunoscători şi vom întîmpina cînele ca pe iapa pe care a călărit Mohamed la paradis.
Dată la Târgu Vasliilu în a şasea zi a lunii ramazan
*
Am intitulat rândurile noastre “Ştefan cel Mare inedit”, ca şi jurnalistul Radu Părpăuţă care a publicat scrisoarea de mai sus în Ziarul de Iaşi din 3 septembrie 2009. Mărturisesc că am preluat documentul şi încercările de a-l identifica pe Internet au rămas infructuoase. Poate că de aceea este inedit şi nu am motive să mă îndoiesc de autenticitatea scrisorii. Nu cred că cineva şi-ar fi permis să publice, mai ales în capitala Moldovei, un document lipsit de autenticitate.
Multe s-ar putea spune despre scrisoarea Măritului Domn trimisă sultanului Mehmet al II-ea, după bătălia de la Podul Înalt.
Încercăm doar să conturăm câteva comentarii ca … simplu moldovean, fără pregătire istorică, dar bucuros că poate citi un asemenea document.
Nu ştiu dacă Ştefan cel Mare avea obiceiul să trimită câte o scrisoare învinşilor după fiecare bătălie câştigată, doar ca să mai răsucească sabia în rana înfrângerii ori să le aducă la cunoştinţă ceea ce ştiau ei foarte bine. De data asta se pare că a făcut-o.
Înainte de toate, aş spune că scrisoarea Domnului exprimă bucuria şi satisfacţia fără limite de a-i fi biruit pe turci. Dovadă că se grăbeşte să şi le manifeste … Aflaţi că zilele trecute …. Lupta a avut loc în a doua zi de Ramadan, iar scrisoarea a plecat în cea de a şasea zi. Cine ar putea crede că sultanul mai avea nevoie de o asemenea notificare ca să afle că oştile sale au fost înfrânte ?
Nu mă opresc asupra epitetelor cu care îşi “onorează” duşmanii cu care s-a confruntat, dovadă că îi cunoştea foarte bine pe toţi şi pe fiecare dintre ei… ţapul cu barba plină de scaieţi …, şi fiul de căţea … şi porcul de cîne … şi rîioşii zurbagii …. şi nici asupra sorţii acestora …. noi le-am dat dreptul … să roadă oţelele noastre. Şi am ştiut cu ce să le umplem gura: cu pămînt.

Ce-am putea spune despre ironia aproape fină, dacă nu plină de cinism şi zeflemea la adresa sultanului ?! … noi cunoaştem că Măria Voastră Împărătească n-a avut ştire de aceşti lotri şi fugari … şi nu le-a poruncit să jăcuiască şi să pricinuiască pagubă … Nu, nu, sigur că sultanul era ocupat cu haremul şi nu era nimic mai simplu decât să disloci o armată de mai bine de 100.000 de sute de mii de oameni, fără ştirea şi învoirea ori îndemnul sultanului !
Dar ca să nu existe nici o îndoială, iată ce scrie un cronicar turc, nu român, Kemal Zade : cel care conducea armata turcilor era eunucul (hadâm) Suleyman Hadâm Paşa, beglerbeg de Rumelia. În 1474 el atacase cetatea Iskender de pe teritoriul Albaniei de astăzi, fără s-o poată cuceri. S-a mulţumit doar să distrugă o parte din ea şi cu acţiunile de jaf. Sultanul Mehmet, nemulţumit de Ştefan cel Mare, i-a ordonat lui Suleyman să oprească asediul cetăţii şi pornească împotriva domnitorului moldovean, să-l captureze, apoi să treacă în Polonia şi să ierneze la Kameniţa, pentru ca în primăvară să ia drumul Ungariei unde urma să se unească cu o altă armată turcească.
Suleyman Hadâm Paşa n-ar fi vrut să pornească la luptă. Ştia că iarna nu era departe şi oştile lui erau slăbite după asaltul cetăţii amintite. Dar cum să te opui dorinţei sultanului ?! Un alt cronicar turc menţionează : “timpul nu era potrivit, ierburile se uscaseră, legumele se vestejiseră, iar frunzele arborilor căzuseră, venea iarna”.
Mai spune Domnul, cu un soi de mândrie plină de ironie : Unele vorbe căzutu-ne-au în urechi precum că porcii de cîne sus-numiţi (fuseseră opt comandanţi ai oştilor turceşti dintre care numai unul fusese ucis) umblă nestingheriţi prin Împărăţia Voastră. Ar fi dară mai bine … să-i prindeţi şi să ni-i daţi nouă îndărăpt … să-i pedepsim noi … spre cinstea şi gloria Măriei Voastre. Cu alte cuvinte, să facem noi ce-ar trebui să facă sultanul şi pună ordine printer supuşii care îi dau de furcă …
Despre bătălia de la Podul Înalt ştim destul de multe. Oastea lui Suleyman Hadâm Paşa, care număra 120.000 de oameni, dintre care 30.000 călări, s-a grupat în Bulgaria, la Sofia, în septembrie 1474, dar a trecut Dunărea abia în decembrie, pe Dunărea îngheţată, pe la Nicopole şi prin alte puncte.
După un popas de două săptămâni pe pământul Ţării Româneşti, unde oastei turceşti i s-au alăturat cam 17.000 de munteni ai lui Radu cel Frumos, care era nemulţumit că fusese înlocuit de pe tron, de către Ştefan cel Mare, cu Laiotă Basarab. Şi Laiotă a fost momit să se alăture turcilor împotriva lui Ştefan, dar acesta a refuzat. Ştia el bine vitejia şi puterea oştilor lui Ştefan. Se şi spune că s-a închis chiar într-o cetate, din care nu a ieşit decât după retragerea turcilor.
Oastea lui Ştefan număra în jur de 45-50.000 de oşteni. Domnul a practicat tactica pământului pârjolit : a evacuat satele din drumul turcilor, a dat foc la case, a îngropat proviziile, încât duşmanilor nu le-a fost prea uşor : … căutau bunuri şi hrană prin sate şi prin tîrguri, dar n-au găsit … musluiau după hrană ca mistreţii după ghindă …
La 10 ianuarie 1475, cele două armate s-au întâlnit aproape de Vaslui, la Podul Înalt, loc bine ales de Ştefan. Vasluiul era plasat pe un deal, era înconjurat de codri seculari, iar locul ales era mlăştinos … lîngă mocirla Racovaţ şi rîul Bîrlad de lingă Vasliilu-pazari. Turcii au fost înfrânţi, într-o bătălie care a rămas în istorie ca una dintre cele mai vestite împotriva otomanilor, cu toată inegalitatea de forţe.
Iată şi dovada credinţei neclintite a Domnitorului nostru, pe care o mărturiseşte deschis : i-am biruit şi călcat în picioare … lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru … Nu ştim la Împărăţia Voastră cum e, dar la noi nimic nu se află mai de laudă pentru un principe creştin, decât să se lupte pentru credinţă şi să cadă chiar pentru ea …
Şi, în fine, n-am putea încheia fără a sublinia tonul sarcastic din finalul scrisorii : … să-mi trimită Înălţimea sa, un răspuns prin vreun capugibaşa, au ceauş … ori să lege o scrisoare de gâtul unui cîne... Şi vom întîmpina cînele ca pe iapa pe care a călărit Mohamed la paradis.
Ştefan cel Mare şi Sfânt face parte din galeria marilor bărbaţi ai neamului nostru. Pe care trebuie să-i cinstim şi, mai ales, să-i preţuim din adâncul sufletelor noastre.
 

 

Mămăliga

În urma cu foarte multa vreme, aveam ca oaspeti, la un prânz protocolar, niste obraze subtiri din strainatate. Masa era plina cu de toate, dar când chelnerii au pus în fata fiecarui comesean câte o portie de mamaliguta aurie si aburinda, unul dintre invitati a luat cu furculita o bucatica si a mâncat-o. M-am dus cu gândul la vorba cu „foamea - cel mai bun bucatar” si l-am privit amuzat pe oaspete care, fara alt îndemn, a luat din panerul de pe masa, o felie de pâine alba si proaspata, a întins cu cutitul peste ea o portie zdravana de mamaliga si a dat-o gata, fara prea multe mofturi. A baut un strop de afinata, parca-parca i-a fost pe plac si a revenit la primul fel : pâine alba cu mamaliga fierbinte ! Si pâna ce nu a dat gata toata portia de mamaliga nici ca s-a lasat. Abia mai apoi m-a întrebat cam ce era felul acela neobisnuit. Ce alta sa-i spun decât ca era un însotitor autohton al mâncarurilor noastre ?
Mamaliga !
De câte ori n-am fost numiti „popor de mamaligari” ?! De câte ori nu am fost poftiti sa ne vedem de mamaliga noastra amarâta si sa-i lasam pe altii sa se ocupe de franzelele Europei si ale lumii ?! De câte ori mamaliga autohtona nu i-a facut pe unii sa strâmbe din nas, ba sa devina un fel de simbol national de mâna a doua, ca o moneda de schimb devalorizata, cu care nu poti avea pretentii si acces la bunurile si bucuriile lumii ?! Ba unii erau convinsi ca mamaliga a trecut cumva si în mintea noastra, facându-ne rabdatori peste poate, daca nu cam prostanaci. Ca pâna si revoltele noastre însemnau ca mamaliga a facut … explozie.
Gura lumii …. sloboda !
Ce sa spun, cu mamaliga au crescut stramosii nostri, chiar daca la vremea lor, mamaliga era de mei. Si mai apoi, când a fost vremea porumbului, cu mamaliga au crescut Vladimirescu, eroii de la Plevna, Eminescu, Coanda si Creanga, Brâncusi si Enescu si câti altii. Si mai cresc înca. Chiar daca este cunoscuta si în alte parti, mamaliga ramâne româneasca, cel putin prin aria de folosire si constanta si, mai ales, pentru ca nu ne e rusine cu ea.
- Voi … strainii, nu mâncati mamaliga ?
- Vai, domnule, sar ofuscati si plini de dispret cei de vita nobila, cum poti pune asemenea întrebare ?!
Nuuuuuu, nici vorba de mamaliga. Ei manânca Corn-flakes, Pop-corn si alte specialitati care n-au nici în clin, nici în mâneca, cu mamaliga, nu-i asa ?
Ba uite ca au. Zica cine ce-o vrea, prioritatea în folosirea porumbului în alimentatia omului ne apartine. Si nu de ieri, de azi. Porumbul fiert sau copt, pe care strainii nu-si dau rândul sa-l mestece pe plajele noastre, floricelele de porumb, „malaiul”, alivencile, terciul, porumbul fiert si amestecat cu prune uscate sau afumate si câte altele, sunt ale taranului nostru. El a inventat mamaliga, pentru ca a fost iscusit si a o preparat-o în ceaunul din orice casa, cu mult înainte ca fulgii si sutele de preparate industriale din porumb sa se gaseasca pe toate drumurile. Mamaliga noastra poarta în auriul ei ceva din istetimea românului de rând. De care nu trebuie sa ne rusinam.
Ba, s-o recomandam si altora. Chiar întinsa pe …. pâine alba !

(Din volumul „Nunta de aur”)


Am putea fi … daca ….

Am putea fi socotiti un popor …
… religios, daca am socoti multimea de biserici care se construiesc peste tot în tara ;
… credincios si cu frica de Dumnezeu : nu pornim nimic fara un sobor de preoti ;
… plin de bogatie, daca luam în seama puzderia de banci care populeaza peisajul national ;
… prosper, daca am fi atenti la profiturile (colosale) enuntate de toti operatorii de servicii ;
… bine informat, daca am socoti mareea fantastica de publicatii de pe tejghele ;
… iubitor de frumos, daca am pune la socoteala atâtea si atâtea expozitii si manifestari artistice, care umplu peisajul diurn ;
… fara griji, daca ne-am lua dupa densitatea ansamblurilor straine care ne bucura, pe bani buni, ochii, urechile, mai rar sufletele ;
… vesel, daca privim sau ascultam infinitatea de programe de divertisment cu care suntem asaltati ;
… norocos, daca i-am asculta pe alesii nostri, sacrificându-se pentru binele celor multi ;
… disciplinat si usor de guvernat : puzderia de legi, ordonante si reglementari care ne potopesc zi de zi, sunt dovada ;
… sanatos, daca am pune în cumpana uriasele sume cheltuite pe medicamente ; nu si nenorocirea de a fi bolnav ;
… bine organizat, daca am pune la socoteala zecile de mii de fundatii si asociatii care suplinesc insuficientele institutiilor statului ;
… altruist, daca am pune la socoteala usile larg deschise tuturor oplositilor si nedoritilor din tarile lor …
Am putea fi … dar …
Nu suntem! Nici fericiti, nici fara griji, nici sanatosi, nici demni, nici credinciosi …, nici …, nici …
Suntem mai superficiali ca niciodata, trist si cumplit de individualisti, smecheri de duzina ; sacrificam fara crâcnire interesul general pentru 30 (de milioane) de arginti, 10 kile de caltabosi sau 5 vedre de tuica ; suntem necivilizati si grobieni, violenti în vorba si gesturi, ba luam si viata cuiva pentru 13 bani dintr-o poseta ; înfulecam hulpav din placinta nationala, fara sa fi facut nimic pentru faina sau brânza ei ; îi lasam sa traiasca de azi pe mâine pe cei multi, facând din „ma doare în cot” si „da-i în ma-sa” principalele stele calauzitoare pentru toate actiunilor noastre ; suntem lenesi, facem totul de mântuiala si din munca, povara adevarata ; sporovaim, ziua si noaptea si ne dovedim abilitatea si judecata ; taximetria este meseria mult visata, iar stadionul forul unde putem deveni barbari ; am uitat de rusine si ne împerechem aproape în vazul lumii ; construim palate de care nu avem nevoie, petrecem concediile pe plajele mult visate de aiurea, „exotice” nu ?, ne maimutarim dupa sarbatorile altora, uitându-le pe ale noastre, mai frumoase si mai demne ; ne aruncam nou-nascutii în pubela de sub bloc ; nu ne mai respectam cuvântul, urâm valorile si ignoram trecutul, istoria si socotim printre cei 10 buni români croitoresele si frizerii stilisti …
Unde vom ajunge oare ? Cine mai poate risipi mareea asta putrida care ne scalda si în apele careia unii îsi vad, nesimtiti, de propria osânza ?
Oare au pierit oamenii de bine ? Au disparut idealurile de popor mândru si credincios ? Cine ?… Cum ?… Când ?…
(Din volumul „Ce ne facem, doamnelor ?!”)

… Iar cu himerele si nalucirile tale! De când te stiu, numai cu vise pe pereti … de nu poate sti omul ce e real si ce e fantezie în viata ta. Dar … asa esti tu si poate ca de aceea te iubesc. Vezi, ne socotim cele mai bune prietene si cred ca asa este. Dar simt eu, pe undeva, ca nu-ti sunt confidenta pe de-a-ntregul. Simt asta si ma doare. Stiu ca, aidoma tuturor oamenilor de pe lume, oricum i-ai numi, femei, prieteni, mame, amanti si asa mai departe, ai si tu lucruri nerostite. Cine nu are? Si tot ce nu este rostit otraveste ca nimic altceva sufletul, asa cum o rana vindecata care acopera un corp strain oarecare, oricât ar fi de mic, otraveste si omoara toate celulele din jur si pâna la urma înseamna un abces, o adunatura de puroi care se sparge. Poate de aceea biserica, initiind sfânta taina a împartasaniei, a conditionat-o de spovedanie, de marturisire. Niciodata un preot nu va acorda sfânta împartasanie, poate cu exceptia muribunzilor care n-o mai pot face, în afara spovedaniei. Pentru ca nu poti primi împartasania cu sufletul otravit de lucrurile nespuse, ramase ascunse. Sunt oameni care se marturisesc preotului nu neaparat în vederea împartasaniei, ci numai si numai ca sa se simta descarcati si liberi, curati. Te poti marturisi de câte ori vrei, dar nu poti primi împartasania tot de atâtea ori. Pentru ca împartasania s-ar banaliza, ar cadea în derizoriu si nici un preot n-ar accepta un asemenea sacrilegiu. Si atunci, te întreb: care dintre ele este mai importanta pentru om, spovedania sau împartasania? Cum sa raspunzi la întrebarea asta? Pentru mine, ca individ, daca vrei sa ma crezi, împartasania înseamna purificare, acordata sau oferita de Dumnezeu, coborând din cer catre noi, catre om. Marturisirea înseamna si ea purificare, descotorosire de lucrurile nerostite, ascunse sau ticaloase, de greselile în care am cazut, cu sau fara voia noastra, dar de jos în sus, de la om catre Dumnezeu, catre cer. Pentru fiinta care sunt, marturisirea este omeneasca, împartasania este dumnezeiasca si marturisirea devine mult mai importanta, pentru ca poti s-o faci ori de câte ori vrei, cu conditia sa ai ce sa marturisesti, nu doar ca ai traversat strada pe rosu sau n-ai raspuns la salutul nu stiu cui. Preotul marturisitor devine duhovnic, el preia caderile mele, se încarca cu ele, dar prin ele patrunde în sufletul meu si depaseste postura de simplu depozitar de spovedanii, modelându-ma si ajutându-mi sufletul sa prevaleze asupra trupului. Cred foarte tare în cele ce ti-am spus, ma si mir de unde mi-a venit puhoiul asta de gânduri pe care le-am rumegat si le-am rasucit si pe o parte si pe alta. Poti sa le numesti filozofie ieftina, de doi bani, dar este filozofia mea, în care traiesc si gândesc, care ma ajuta sa exist, sa ma pot socoti o luptatoare sau o învingatoare, sa-mi pun inima în palma si s-o daruiesc celor pe care îi iubesc si-i simt aproape ...
(Din romanul PRIN VAMILE VIETII)


DE-ALE STIINTEI

Ma întâlnisem cu un amic.
- Ce-ai mai, omule, parca ti s-au înecat corabiile.
- Ei, de-ale casniciei … Hai la un pahar de bere rece, sa-ti povestesc …. .
Ne-am instalat pe o terasa, am sorbit o gura de lichid blond din paharele aburite si amicul si-a dat drumul la istoria lui. I-ne-di-ta !
- Acu’ nu stiu câta vreme, m-a pus consoarta („fa si tu ceva pentru casa asta, nu numai cu calculatoru’ !”) sa pazesc laptele sa nu dea în foc. Am tacut mâlc, mi-am însusit critica jumatatii, nu m-am mai întrebat daca faceam ori nu ceva pentru casa, si mi-am luat locul lânga ochiul aragazului, sa veghez sa nu se întâmple necazul si sa ma mai încarc cu alte ocari.
Când priveam laptele în framântarea lui abia perceptibila, ce sa vezi !?, numai ce m-a strabatut fiorul descoperirilor epocale. Nu zâmbi ! Si Newton a formulat legile gravitatiei dupa ce un amarât de mar (sigur stricat) s-a desprins de pe creanga si a cazut la pamânt. Ei bine, am avut inspiratia, ba chiar revelatia istoriei asteia cu laptele, pe care nu mi-am explicat-o niciodata : cu ce era el mai breaz decât alte lichide si când gata-gata sa dea în clocot, nu gasea ceva mai bun de facut decât sa se napusteasca peste marginile oalei ?
Am încercat sa-i domolesc supararea :
- Asa e cu laptele de când lumea si pamântul. Are si el rosturile lui.
- Dreptu-i ! Da’ ce gospodina n-a patit-o ?! A pazit cât a pazit laptele de pe foc, si a fost suficient sa paraseasca locul faptei doar o clipa, una singura, sa raspunda la telefon sau la soneria de la intrare, ca laptele si-a facut mendrele. Ei uite ca si eu, chiar atunci, aflat în postura de gospodina, am avut iluminarea si explicatia stiintifica a fenomenului : laptele da în foc pentru ca o parte din grasimea lui formeaza la suprafata o pelicula fina, bine ancorata de peretii oalei ; sub pelicula respectiva se acumuleaza forte deosebite, presiuni capabile sa ridice stratul de grasime dar nu si sa-l strapunga ; si numai când aceste forte ating un anume prag, totul se dezlantuie apocaliptic (are si laptele dreptul la apocalipsa lui) si se revarsa peste marginile oalei, cât sa pricinuiasca paguba gospodinei, ba si ce mai ramâne sa capete miros de afumat. Si pentru ca teoria fara practica nu face doi bani, am si conturat solutia : ia faceti, gospodinelor, o gaura în stratul acela de grasime, sa vedeti cum puneti laptele cu botul pe labe si scapati de grija datului în foc !
Gata, evrika ! Am facut cum am gândit, am facut si eu o spartura în viitorul caimac si m-am si grabit („alelei, OSIM-ule, pregateste brevetul !”) la calculator, sa-mi fundamentez descoperirea e-po-ca-la. Luat cu tastele si cu textul, am uitat de fenomen, pâna când am simtit un miros zdravan de ars. Când m-a precipitat la bucatarie … catastrofa ! Aragazul era plin de lapte, iar în oala abia daca mai erau ceva resturi, pe fondul maroniu al caimacului trecut prin pârjol.
- Ce-ai facut ?
- Ce sa fac alta decât singurul lucru cu logica ?! Am luat ceva pe mine si m-am dus la magazinul de la parter, de unde am cumparat doua pungi cu lapte. Pas-teu-ri-zat ! Cel putin asta te scuteste de fiertul cunoscut din mosi stramosi. Ce-a urmat ?!?…. Am suportat cu stoicism toate reprosurile de pe lume si m-am vindecat de inspiratii, brevete si alte alea de-ale stiintei.
Am sa reiau cercetarile dar de pe alte pozitii. Cât despre lapte … nici ca am mai pus în gura vreo picatura din afurisitul de lichid. Auzi, sa ma dea el de belea ! Fac alergie numai când aud de el ca atare asa ca … mai bine îl consum … iaurt.


CLIPA DE GRATIE

Câti dintre noi nu ne-am aflat la o raspântie de viata, fara sa stim încotro s-o apucam ? Cine n-a amânat de azi pe mâine luarea unei hotarâri, în speranta unei alegeri mai potrivite ? Câti dintre noi n-au ratat un moment prielnic tocmai din teama de a nu gresi ? Cine n-a stat la îndoiala nu stiu câta vreme, nestiind cum sa procedeze ? Pentru ca …. dintr-o data, poate când se astepta mai putin, într-o strafulgerare de o clipa, totul sa i se para limpede, simplu, si gaseasca raspuns framântarilor si îndoielilor sale …
De ziua Sfântului Gheorghe, dând curs invitatiei repetate a unui prieten de a face o vizita unei fundatii despre care nu stiam nimic, pentru a nu mai amâna o promisiune facuta si, poate, si dintr-o curiozitate fireasca, eram oaspetele Fundatiei „Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt” din Piatra Neamt.
Am urcat la etajul unei cladiri din centrul urbei, într-un spatiu extrem de primitor si, prin peretele de sticla care dadea spre bulevard, m-am înfiorat de placerea splendidei imagini a Bisericii si Turnului lui Stefan, a parculetului si a Teatrului Tineretului, de parca atunci le vedeam pentru prima oara. Interiorul era luminos, cu gust amenajat, dominat de imaginea Domnitorului si de replica fidela a sabiei sale (originalul la Top-capî) de pe un perete, cu câteva icoane si peisaje nemtene de bun gust pe ceilalti si cu piese de mobilier de epoca. În rest, cele necesare pentru activitati de grup. Ambianta care m-a învaluit din primul moment era calda, fara asperitati, prietenoasa si cuminte, fara morga si reguli rigide. Organizatorii o defineau – nu fara dreptate - ca un „acasa” pentru cei prezenti. Totul îmi trezea imaginea vechilor „Cafenele literare” interbelice, pe care le-am apucat si în orasul copilariei, Braila, atât de agreate de scriitorii si artistii nostri.
Am fost cucerit de atmosfera plina de spiritualitate în care m-am aflat, alaturi de membrii Fundatiei, care l-au evocat pe patronul lor, împreuna cu ocrotitorul ostilor sale, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. S-au depanat fapte si legende despre viata si razboaiele Domnitorului, s-au evocat credinta lui si semnificatiile unor fapte cunoscute sau inedite, am cântat melodii vechi si noi si ne-am simtit ca … acasa.
Când momentele festive s-au epuizat, aveam parte de o surpriza, pregatita cu grija de membrii Fundatiei : primeam calitatea de membru de onoare al acesteia.
Cine n-ar fi fost plin de satisfactie si cuvenita bucurie ?! Dar – interesant - am trait revelatia unei clipe rare, de gratie absoluta. Si pentru ca cititorul sa înteleaga firul a ceea ce va urma, îi cer îngaduinta de a ma întoarce în timp …
În urma cu multi ani, am operat un parinte-calugar de la o manastire mai departata. Înca pe patul de spital, parintele aduna în jurul lui puzderie de bolnavi si le vorbea pâna la ceasuri târzii din noapte. Toti erau bucurosi si fermecati de vorbele frumoase si pline de întelepciune ale parintelui si uitau de dureri, suferinta sau spaime.
Când parintele a plecat, mi-a promis o „multamita” pentru atentia cu care l-am îngrijit si vindecat.
A trecut o buna bucata de timp si, la o vreme, parintele a batut la ceas de amiaza la usa cabinetului, mi-a dat binecuvântarea si mi-a spus ca mi-a adus o icoana. „Cu plecaciune si bucurie, parinte !”. Credeam ca parintele va scoate icoana de sub anteriu sau din geanta, dar Sfintia-sa a iesit în curte, la masina care-l adusese si a revenit împreuna cu doi ucenici care abia dovedeau sa poarte o icoana mare, fosta usa de altar, frumoasa, veche si înnegrita de fum, a „Schimbarii la fata”.
M-am bucurat de darul si urarea parintelui („Sa te apere de rau si de necazuri, dom’ doctor !”), dar marturisesc cu sinceritate ca, mai bine de zece ani, icoanei nu i-am gasit locul potrivit. Pentru un apartament de bloc era prea mare, sa o dau înapoi nu se cuvenea, asa ca a ramas pe un perete al cabinetului si mai apoi pe un raft de garaj. Dar ... la fel de drept e sa spun ca nu eram multumit. Si de fiecare data când privirea întârzia asupra icoanei, ma mustram ca nu-i aflasem rostul.
În seara aceea, de Sfântul Gheorghe, am avut revelatia împlinirii si a iluminarii. Am aflat locul potrivit pentru icoana daruita de parintele : pe unul dintre peretii Fundatiei „Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt”, lânga portretul si sabia Lui, acolo unde va ramâne pentru totdeauna, spre încântarea si bucuria tuturor celor care o vor privi si i se vor închina.
Dupa doua zile, traiam o bucurie asemanatoare, prilejuita de prezenta lui Sorin Dumitrescu, marele nostru pictor de icoane si biserici, dascal luminat si om de cultura temeinica, vorbitor desavârsit, care ne-a încântat cu cuvintele sale frumos împartasite, pline de duh si de întelepciune, de care nu te mai saturai.
Atunci am înteles mai mult din semnificatiile icoanei, care aduna si ofera întelesuri mai adânci decât cuvântul însusi. Maestrul ne-a prezentat primul volum al operei sale monumentale si îndelung cizelate, NOI SI ICOANA, amplu discurs al iconologiei universale si nationale. Cuvântatorul si învatatorul nostru din acea seara a fost rasplatit cu o replica a sabiei lui Stefan cel Mare, turnata la Toledo, unde sunt comandate înca douasprezece asemenea replici, pentru membrii de cinste ai Fundatiei si pentru marile sarbatori ale ei.
Asemenea momente de înalta traire spirituala s-au întâmplat în umbra si amintirea lui Stefan cel Mare si Sfânt. Dincolo de ura si framântarea, de urâtul si violenta care ne împresoara în fiecare zi.
Se poate !