Virgil Razesu

COMISIA DE ÎMPĂCIUIRE

Ne dăruise Dumnezeu cu un preşedinte de Consiliu Popular de mai mare dragul. Avea origine sănătoasă şi şcoală puţină dar, măcar, îşi păstra statutul de om simplu, fără să se împăuneze cu merite pe care nu le avea ori să se manifeste precum cei „ajunşi în post mare”.
Era bine trecut de prima tinereţe, ba chiar avea alura unui moşneguţ sfătos, cu mustăcioară cănită şi cu chelie lucitoare, rareori scoasă la iveală de sub căciula nelipsită, chiar când soarele dogorea cu insistenţă, se mişca mai în voia lui când era cu bocanci în picioare şi vorbea rar şi apăsat, cu grai molcom de moldovean nerepezit, să fie numai bine înţeles. Era conştiincios, nu mai lua seama la programe şi orare, spre nemulţumirea celorlalţi slujbaşi şi, ca gospodar, încerca să mai îndrepte cele atât de multe care se dovedeau anapoda şi încerca să răspundă, astfel, încrederii acordate de Partid, dar să şi satisfacă, pe cât posibil, nemulţumirile oamenilor, pe care le cunoştea destul de bine. Doar era dintre ei.
Împovărat de atâtea şi atâtea lucruri care nu mergeau ca la carte, îşi admonesta colaboratorii pentru nepăsare şi delăsare ba, uneori, trecea grijile primăriei pe seama altora şi pleca „pe teren”. Intra în magazine să descopere (şi descoperea !) mărfuri dosite sub tejghea, mai controla calitatea alimentelor ba chiar şi corectitudinea gramajului, intra în vorbă cu cei aflaţi pe la cozi, preocuparea cotidiană a oamenilor mai ales când „se băga” un produs mai solicitat. Ba uneori, urca, însoţit de controlorii ineficienţi, în autobuzele cu călători, să le arate cum se face controlul, ca să-i dovedească pe cei care nu-şi cumpărau bilete de călătorie şi aduceau la sapă de lemn societatea de transport local.
Ce să spun, oamenii mai zâmbeau de năstruşniciile tovarăşului primar, unii erau convinşi că „bine face” şi că exemplul personal nu poate aduce nimic rău, în timp ce alţii deplângeau prestigiul terfelit al înaltei funcţii şi nu rareori îi puneau pe seamă tot felul de fapte sau întâmplări năstruşnice ori de-a dreptul gogonate.
Ca unul care ţinea şi la armonia şi concordia socială şi încerca să mai reducă din cauzele care aglomerau tribunalul, care nu duceau niciodată la ceva bun, îşi arogase şi funcţia de preşedinte al Comisiei de Împăciuire, care funcţiona pe lângă organul administrativ local şi cu autoritatea, prestigiul şi vorba cumpănită pe care le folosea, reuşea să facă treabă bună, aplecându-se asupra cauzelor banale sau mai ieşite din comun. Şi nimeni nu putea spune că nu avea de lucru sau să se plângă de ineficienţa mijloacelor educative.
Într-una din zile, cauza de pe rol părea foarte serioasă. Reclamanta susţinea că pârâtul, icişa de faţă, pe care nici măcar nu-l cunoştea, îi stricase o bunătate de fustă plisată, cumpărată din „pachet”, cu banii strânşi din sudoarea frunţii.
- D-apoi cum s-a întâmplat toată tărăşenia ? Că nu înţeleg neam cum de v-o stricat bunătate de fustă, că doar nu a tăbărât pe dumneata, dacă nici măcar nu vă cunoşteaţi ?! Erai îmbrăcată cu fusta ori o aveai, cine ştie cum, pe mână ? a întrebat tovarăşul preşedinte, dornic să pătrundă cauzele unui asemenea conflict şi întâmplare curioase.
- Paiiii … să vedeţi, tovarăşu’ preşedinte. Am ieşit cu băiatu’ meu în oraş şi am făcut ceva cumpărături pentru casă. Şi după aceea, când copilul a vrut ceva dulce, am intrat într-o cofetărie, ne-am aşezat la o masă şi ne pregăteam să mâncăm prăjiturile pe care le comandasem. Dar copilul, neastâmpărat, a făcut ce a făcut şi şi-a scăpat prăjitura pe jos. Şi când m-am aplecat s-o ridic, tovarăşul de la masa vecină mi-a trântit prăjitura lui cu frişcă peste fusta abia cumpărată şi mi-a făcut-o de toată minunea. Nu mai pot scoate nimic din ea. Şi nu am bani să-mi cumpăr alta. Trebuie să mi-o plătească.
- Mai mare râsul ! a fost de părere preşedintele, cu zâmbet poznaş înflorit în colţul gurii. Păi bine, tovarăşe, pari om aşezat, în toată firea, cum să-i strici femeii bunătate de lucru ? Ce ţi-a venit ? În loc să-ţi vezi de treaba dumitale. Ce-ai spune dacă nu ştiu cine i-ar face nevesti dumitale acelaşi lucru ? s-a minunat omul legii, cu glas tărăgănat şi încărcat de dojană.
Împricinatul, cu oarecare hâtroşenie în glas, şi-a luat inima în dinţi şi a povestit pătărania, de-a fira-n păr şi cu grija de a nu mai cădea, cine ştie cum, în altă dandana :
- Tovarăşu’ preşedinte, chiar sunt om serios, aşa cum spuneţi, cu nevastă şi copii, om cu judecată, nu un fluieră vânt ori băietan fără simţ şi pus pe şotii. Da’ să vedeţi, ieşisem de la lucru şi, ce mi-am zis, în loc să mă duc la restaurant, să mă mai întâlnesc cu alţii, că abia încasasem chenzina, ia să mănânc şi eu o prăjitură, că n-o fi foc. Abia băgasem linguriţa în bunătatea pe care mi-o adusese ospătăriţa pe farfurie, când ... spuneţi şi dumneavoastră … doamna s-a aplecat să ridice nu ştiu ce de pe jos … şi m-am trezit în faţă cu ditamai fundu’ gol de femeie, dezvelit ca o floare. Ce să mai spun ? Ce mi-a veni în minte, aia am făcut : am luat prăjitura din farfurie şi i-am tuflit-o doamnei pe fund, de am stârnit hazul tuturor celor din cofetărie. Ce-am făcut am făcut, nu mai pot da înapoi, sunt vinovat, nu zic ba, am să-i curăţ fusta şi de n-o ieşi ca lumea am să i-o plătesc … ce alta să fac ….
Tovarăşul preşedintele de Comisie, abia stăpânindu-şi râsul care-l încerca, pătruns de poziţia de împăciuitor obiectiv pe care n-o putea da peste cap, s-a adresat femeii cu glas domol şi răspicat :
- Păi bine, tovarăşa, dacă ştiai că ai fustă scurtă … trebuia şi dumneata să te pleci mai cu fereală, nu să-i pui omului fundu-n nas, tocmai când ducea îmbucătura la gură ! Vezi că are şi omu’ dreptatea lui … Cum să nu i-o recunosc ? Ţi-a stricat fusta, dreptu-i, numai’ că greşeala nu mai e pe de-a-ntregu’ a lui. De-aia zic că ar fi bine să daţi mâna şi să cădeţi la învoială şi împăcăciune, că nu merită un cot de cârpă să vă strice omenia, s-ajungeţi la tribunal şi să vă mai faceţi de râsul curcilor.
(Din volumul „Ce ne facem, doamnelor ?!”)

PLOILE

Nu ştiu alţii cum sânt …..
În adolescenţă, am citit celebra carte Vin Ploile. Cumplită, impresionantă, copleşitoare, cartea vorbea despre viaţa chinuită a oamenilor dintr-un orient îndepărtat şi despre lupta lor cu apele. Sortită din moşi strămoşi, aceeaşi an de an. Oamenii ştiau când încep şi când se termină ploile, uneori mai potolite, alte ori mai sălbatice, dar nu şi pierderile de vieţi şi de bunuri încropite între un an şi altul. Era povara existenţei lor, nimic altceva decât pecetea locurilor, aşa ne-am născut, aşa vom muri, într-o luptă cu soarta sau adaptare la ceea ce le-a lăsat Dumnezeu. Altfel, unde să se ducă ? Cine se încumeta să plece ? Cine să-i primească ? Pentru că şi alţii aveau şi ei necazurile lor ori, în alt fel, ploile lor.
*
Ne-au potopit ploile şi pe noi. Au fost şi prin alte părţi, dar la noi parcă mai distrugătoare, mai pline de încrâncenare. Şi, ca în jocul acela din copilărie cu urma trage, apele pornite la vale dinspre alte părţi, s-au adunat, toate, peste ţară şi în apele cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu, în curgerea lor către Dunăre şi mare, cu necazurile cele mai mari.
Nu poţi rămâne indiferent, oricât ai fi de lipsit de suflet, nu se poate să nu-ţi tremure inima şi mintea, când vezi atâta durere, atâta suferinţă şi atât amar pe capul oamenilor, care nu au nici un fel de vină.
Nu, orice am spune, orice am declara şi oricât ne-am dovedi de ţanţoşi şi de ipocriţi, oricât de frumos ar arăta corturile care-i adăpostesc pe năpăstuiţi, ajutoarele iniţiate şi promisiunile deşarte, NU, este o probă, dintre cele multe, pe care nu am trecut-o. O probă pierdută, de care fiecare dintre noi se poate ruşina într-un fel şi, cu siguranţă, unii mai vârtos.
Nu vreau să fiu nici judecător, nici analist de ocazie sau ipocrit. Dar în sufletul meu domină un soi de spin, concentrat într-o singură întrebare :
- Cum poţi tu, indiferent de funcţie, avere sau credinţă, să cobori dintr-un elicopter, ultimul răcnet, care încă îşi mai învârte elicea (mai sunt şi alte drumuri de bătut, nu ?), să poţi deschide gura şi să-i spui femeii aceleia care îşi şterge lacrimile cu colţul basmalei decolorate şi zdrenţuite : mamă, ia-ţi copilul de mână, lasă-ţi casa, vitele şi bruma de adunătură şi pleacă din calea apelor !?
Cârtitor ? Recunosc. Dar cum să aduci cu tine, acolo, în calea oamenilor acelora ameninţaţi de ape, pe deasupra atâtor nefericiri, felia, bucata aceea de prăpastie colosală care vă separă, interlocutori circumstanţiali ?
Orice s-ar spune, trebuie să existe, scrisă sau nu, legiferată ori nu, o decenţă limită, minimală, peste care nu se poate trece. Oricât te-ar obliga funcţiile şi poziţiile pe care le ocupi în societate. Ar trebui ca măcar cel coborât din helicopter, să gândească, nu la ceva sofisticat şi de necuprins, ci numai la ce va spune femeia aceea după ce vârtejul iscat de elicea maşinăriei năzdrăvane ridicate de la sol se va fi potolit.
Sigur, nu mă trageţi de mânecă ! Ştiu foarte bine : întotdeauna au fost şi vor fi unii care merg pe jos sau, cel mult, în căruţă, şi alţii în limuzine, avioane şi helicoptere. Aşa e construită lumea asta de când e ea. N-o mai putem schimba noi din temelii.
Dar parcă, în momente din acestea, atât de dramatice, când e vorba de viaţă şi de moarte şi de traiul chinuit al unora care n-au păcătuit cu nimic ca să-şi merite soarta, a transforma realitatea crudă întru-un vodevil jalnic şi amarnic, este mai mult decât o impietate.
Ca un pumn arătat lui Dumnezeu.
(Din volumul „Nunta de aur”)

Ştefan cel Mare inedit

Către

Pragul Fericirii cel Veşnic, Refugiul Sultanilor Glorioşi cât va dăinui lumea, Sălaşul Împăraţilor Mari, Măriei Sale Împărăteşti, Preaînălţatului şi Nebiruitului Padişah, Domnului Îndurător, Prealuminaţilor viziri

Noi Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Bogdaniei (Moldovei, n.a.), ne închinăm cu plecăciune Măriilor Voastre şi Vă trimitem cu adînc respect această fatihname (scrisoare de biruinţă, n.a.). Aflaţi că zilele trecute, în a doua zi a lunii ramazan (10 ianuarie), un buluc mare de osmanlii de 150.000 de oameni, ca un vînt puternic aducător de nenorociri, a năvălit turbat în pămîntul nostru. Şi căpitanul de frunte al acestora era spurcatul Suleyman Hadim Paşa beglerbegul şi laolaltă cu el se aflau şi toţi nelegiuiţii din cloaca sus-numitului: şi Assan beg, ţapul cu barba plină de scaieţi, şi Ali beg, alt ţap logodit, şi fiul de căţea Skender beg, şi porcul de cîne Hrana beg, şi rîioşii zurbagii Valtival beg, Serafaga beg, domnul din Sofia, Cuşenra Beg, Piri beg, fiul momitei Isac Paşa cu toată puterea lor de ieniceri. Auzit-aşi fărădelege nemaiauzită, înşelăciune măiestrită, trădare fără pereche, mai presus de orice neruşinare!
Iar noi cunoaştem că Măria Voastră Împărătească n-a avut ştire de aceşti lotri şi fugari, fii ai lui Şeitan, şi nu le-a poruncit să jăcuiască şi să pricinuiască pagubă pămîntului nostru. Ci ei - o, prea nebuni şi proşti! - în cîneasca lor turbare, căutau bunuri şi hrană prin sate şi prin tîrguri, dar n-au găsit, căci ţara-i săracă. Umblau şi musluiau ca porcii după ghindă au ca porcii de cîine ce se aflau. Dar noi le-am dat dreptul sabiei noastre şi hrană să roadă oţelele noastre. Şi am ştiut cu ce să le umplem gura: cu pămînt.
Drept aceasta, în ziua sus pomenită, lîngă mocirla Racovaţ şi rîul Bîrlad de lîngă Vasliilu-pazari (târgul Vasluiului, n.a.) ne-am ridicat împotriva lor, i-am biruit şi călcat în picioare pentru năravul lor cel rău, trecîndu-i sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care lucru lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru cu puterea Lui minunată. Căci nu ştim la Împărăţia Voastră cum e, dar aşa este la noi: nimic nu se află mai de laudă pentru un principe creştin, decît să se lupte pentru credinţă şi să cadă chiar pentu ea, dacă aşa a vrut Dumnezeu.
După ce pe mulţi i-am dat în mlaştina morţii şi le-am luat capetele şi bunurile îndărăpt, nici pe altii nu i-am lăsat, ci i-am bulucit pînă la Dunărea cea mare, pisîndu-i acolo şi făcîndu-i să dea strigăt şi tînguire pînă la Înaltul Cuib al Fericirii Voastre. Ş-acolo au căzut mulţi de pe calul morţii, pesemne zilele lor cele sfîrşite! Iar altădată să se teamă de mînia noastră, căci le vom tăia coarnele, să nu mai socoată că numai ei sînt în lumea asta, nebăgînd în samă treburile altora; şi îi vom trece prin fier şi foc şi în patru îi vom hăcui şi îi vom osîndi pentru mîndria lor fără de samă. Dreapta să-mi înţepenească, limba-n gură să mi se lipească şi să nu mă bucur de Împărăţia Cerurilor, de voi uita aceste. Căci cum să ne bucurăm de cele ale lui Dumnezeu, de nu ne bucurăm de moşia noastră!
Unele vorbe căzutu-ne-au în urechi precum că porcii de cîne sus-numiţi umblă nestingheriţi prin Împărăţia Voastră. Ar fi dară mai bine şi mai cuviincios să-i prindeţi şi să ni-i daţi nouă îndărăpt pe cei opt, căci numa pe Hrana beg omorîtu-l-am pînă acuma, să-i pedepsim noi, ca totul să fie spre cinstea şi gloria Măriei Voastre. Daţi-ni-i, aşadar, ca să alungăm mînia din sufletul nostru. Şi nu voi renunţa la aceasta, chiar de-ar fi să se prăvălească lumea toată asupra noastră.
Pînă ce îmi veţi trimite pe acei lotri zurbagii şi ageamii, lucru de care nu mă îndoiesc - mă jur pe sabia mea - să mă onoreze Măria Voastră - O, Mare Padişah Glorios - să-mi trimită un răspuns prin vreun capugibaşa, au ceauş, au batăr prin ultimul gazi din Împărăţia Voastră au, de nu, măcar să lege o scrisoare de gîtul unui cîne. Iar de voi primi-o, fi-vom aman de recunoscători şi vom întîmpina cînele ca pe iapa pe care a călărit Mohamed la paradis.
Dată la Târgu Vasliilu în a şasea zi a lunii ramazan
*
Am intitulat rândurile noastre “Ştefan cel Mare inedit”, ca şi jurnalistul Radu Părpăuţă care a publicat scrisoarea de mai sus în Ziarul de Iaşi din 3 septembrie 2009. Mărturisesc că am preluat documentul şi încercările de a-l identifica pe Internet au rămas infructuoase. Poate că de aceea este inedit şi nu am motive să mă îndoiesc de autenticitatea scrisorii. Nu cred că cineva şi-ar fi permis să publice, mai ales în capitala Moldovei, un document lipsit de autenticitate.
Multe s-ar putea spune despre scrisoarea Măritului Domn trimisă sultanului Mehmet al II-ea, după bătălia de la Podul Înalt.
Încercăm doar să conturăm câteva comentarii ca … simplu moldovean, fără pregătire istorică, dar bucuros că poate citi un asemenea document.
Nu ştiu dacă Ştefan cel Mare avea obiceiul să trimită câte o scrisoare învinşilor după fiecare bătălie câştigată, doar ca să mai răsucească sabia în rana înfrângerii ori să le aducă la cunoştinţă ceea ce ştiau ei foarte bine. De data asta se pare că a făcut-o.
Înainte de toate, aş spune că scrisoarea Domnului exprimă bucuria şi satisfacţia fără limite de a-i fi biruit pe turci. Dovadă că se grăbeşte să şi le manifeste … Aflaţi că zilele trecute …. Lupta a avut loc în a doua zi de Ramadan, iar scrisoarea a plecat în cea de a şasea zi. Cine ar putea crede că sultanul mai avea nevoie de o asemenea notificare ca să afle că oştile sale au fost înfrânte ?
Nu mă opresc asupra epitetelor cu care îşi “onorează” duşmanii cu care s-a confruntat, dovadă că îi cunoştea foarte bine pe toţi şi pe fiecare dintre ei… ţapul cu barba plină de scaieţi …, şi fiul de căţea … şi porcul de cîne … şi rîioşii zurbagii …. şi nici asupra sorţii acestora …. noi le-am dat dreptul … să roadă oţelele noastre. Şi am ştiut cu ce să le umplem gura: cu pămînt.

Ce-am putea spune despre ironia aproape fină, dacă nu plină de cinism şi zeflemea la adresa sultanului ?! … noi cunoaştem că Măria Voastră Împărătească n-a avut ştire de aceşti lotri şi fugari … şi nu le-a poruncit să jăcuiască şi să pricinuiască pagubă … Nu, nu, sigur că sultanul era ocupat cu haremul şi nu era nimic mai simplu decât să disloci o armată de mai bine de 100.000 de sute de mii de oameni, fără ştirea şi învoirea ori îndemnul sultanului !
Dar ca să nu existe nici o îndoială, iată ce scrie un cronicar turc, nu român, Kemal Zade : cel care conducea armata turcilor era eunucul (hadâm) Suleyman Hadâm Paşa, beglerbeg de Rumelia. În 1474 el atacase cetatea Iskender de pe teritoriul Albaniei de astăzi, fără s-o poată cuceri. S-a mulţumit doar să distrugă o parte din ea şi cu acţiunile de jaf. Sultanul Mehmet, nemulţumit de Ştefan cel Mare, i-a ordonat lui Suleyman să oprească asediul cetăţii şi pornească împotriva domnitorului moldovean, să-l captureze, apoi să treacă în Polonia şi să ierneze la Kameniţa, pentru ca în primăvară să ia drumul Ungariei unde urma să se unească cu o altă armată turcească.
Suleyman Hadâm Paşa n-ar fi vrut să pornească la luptă. Ştia că iarna nu era departe şi oştile lui erau slăbite după asaltul cetăţii amintite. Dar cum să te opui dorinţei sultanului ?! Un alt cronicar turc menţionează : “timpul nu era potrivit, ierburile se uscaseră, legumele se vestejiseră, iar frunzele arborilor căzuseră, venea iarna”.
Mai spune Domnul, cu un soi de mândrie plină de ironie : Unele vorbe căzutu-ne-au în urechi precum că porcii de cîne sus-numiţi (fuseseră opt comandanţi ai oştilor turceşti dintre care numai unul fusese ucis) umblă nestingheriţi prin Împărăţia Voastră. Ar fi dară mai bine … să-i prindeţi şi să ni-i daţi nouă îndărăpt … să-i pedepsim noi … spre cinstea şi gloria Măriei Voastre. Cu alte cuvinte, să facem noi ce-ar trebui să facă sultanul şi pună ordine printer supuşii care îi dau de furcă …
Despre bătălia de la Podul Înalt ştim destul de multe. Oastea lui Suleyman Hadâm Paşa, care număra 120.000 de oameni, dintre care 30.000 călări, s-a grupat în Bulgaria, la Sofia, în septembrie 1474, dar a trecut Dunărea abia în decembrie, pe Dunărea îngheţată, pe la Nicopole şi prin alte puncte.
După un popas de două săptămâni pe pământul Ţării Româneşti, unde oastei turceşti i s-au alăturat cam 17.000 de munteni ai lui Radu cel Frumos, care era nemulţumit că fusese înlocuit de pe tron, de către Ştefan cel Mare, cu Laiotă Basarab. Şi Laiotă a fost momit să se alăture turcilor împotriva lui Ştefan, dar acesta a refuzat. Ştia el bine vitejia şi puterea oştilor lui Ştefan. Se şi spune că s-a închis chiar într-o cetate, din care nu a ieşit decât după retragerea turcilor.
Oastea lui Ştefan număra în jur de 45-50.000 de oşteni. Domnul a practicat tactica pământului pârjolit : a evacuat satele din drumul turcilor, a dat foc la case, a îngropat proviziile, încât duşmanilor nu le-a fost prea uşor : … căutau bunuri şi hrană prin sate şi prin tîrguri, dar n-au găsit … musluiau după hrană ca mistreţii după ghindă …
La 10 ianuarie 1475, cele două armate s-au întâlnit aproape de Vaslui, la Podul Înalt, loc bine ales de Ştefan. Vasluiul era plasat pe un deal, era înconjurat de codri seculari, iar locul ales era mlăştinos … lîngă mocirla Racovaţ şi rîul Bîrlad de lingă Vasliilu-pazari. Turcii au fost înfrânţi, într-o bătălie care a rămas în istorie ca una dintre cele mai vestite împotriva otomanilor, cu toată inegalitatea de forţe.
Iată şi dovada credinţei neclintite a Domnitorului nostru, pe care o mărturiseşte deschis : i-am biruit şi călcat în picioare … lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru … Nu ştim la Împărăţia Voastră cum e, dar la noi nimic nu se află mai de laudă pentru un principe creştin, decât să se lupte pentru credinţă şi să cadă chiar pentru ea …
Şi, în fine, n-am putea încheia fără a sublinia tonul sarcastic din finalul scrisorii : … să-mi trimită Înălţimea sa, un răspuns prin vreun capugibaşa, au ceauş … ori să lege o scrisoare de gâtul unui cîne... Şi vom întîmpina cînele ca pe iapa pe care a călărit Mohamed la paradis.
Ştefan cel Mare şi Sfânt face parte din galeria marilor bărbaţi ai neamului nostru. Pe care trebuie să-i cinstim şi, mai ales, să-i preţuim din adâncul sufletelor noastre.