Biografie
D.H. Silvian își petrece copilăria și adolescența la
București unde urmează studiile școlii primare și cele ale liceului
Mihai Viteazul, în paralel cu școala de artă plastică și
universitatea populară de design.
Anii '70 îi aduc tânărului artist numeroase satisfacții profesionale.
Silvian frecventează studiouri de artiști plastici, studiouri de
film, ateliere tipografice; Silvian expune, este premiat, este
remarcat, evidențiat și invitat de breasla artistică bucureșteană.
Anul 1979 îl găsește pe adolescentul Silvian la
Paris, unde devine absolvent al liceului Collège-lycée Jacques-Decour,
terminale C - baccalauréat français. Primele scrieri apar sub forma
unei corespondențe intensive. Desenele din tema destinului prind
viață.
La sfârșitul aceluiași an, tânărul împreună cu
familia sa, emigrează în Canada. Cu toate că medicina îi este dragă,
Silvian decide să își urmeze destinul de artist și, în 1983
la Montréal, devine absolvent al universității de arte Concordia, cu
diploma în Fine Arts, major în graphic design și minor în animație.
În 1983 obține premiul pentru ilustrație - medalia de argint
“Concordia & Montréal” - în cadrul expoziției universităților de
artă - lucrări de diplomă. În anii '80, Silvian participă la
numeroase expoziții de pictură, desen, gravură, graphic design și
fotografie.
De profesie graphic designer și art director,
Silvian predă cursuri de artă vizuală și deține o vastă și variată
clientelă interesată în sisteme de publicitate, promoție și design
inovator. Viziunea sa revoluționară este recompensată de numeroase
premii.
Dorința acută a expresiei artistice îl duc pe
Silvian către cuvântul scris, și ultimii zece ani îl fasonează într-o
lumină nouă, cea de autor. D.H. Silvian a scris, a ilustrat, a
editat și a publicat nouă cărți de poezii, de scrieri, de gânduri și
filosofii poetice.
Mai multe informaţii la pagina web:
www.dhsilvian.com&http://dhsilvian.wixsite.com/silvian
-
-
D.H. Silvian - opere scrise:
-
-
Memoriile unui nărod tembel - volumul unu
-
Beţie sufletească -
o culegere de halucinații romantice
-
2010 Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca
-
-
Memoriile unui nărod tembel - volumul doi
-
La răscruce de suflete -
sfaturi ieftine, dar nu chiar gratuite
-
2010 Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca
-
-
Memoriile unui nărod tembel - volumul trei
-
Comice, dramatice, tragice și de demult -
momente, conversații, terapie
-
2011 Editura Tracus Arte, București
-
-
Din gând în cânt - volumul patru
-
2012 Ediție de autor - poezii și alte cele
-
-
Picături - volumul cinci
-
2013 Ediție de autor - un alt volum / poezii și
multe cele / un interviu fără întrebări
-
-
Conversaţie - cuvinte dulci, vorbe flămânde
-
2014 Ediție de autor - o piesă de teatru / o
schiță / o scriere cu Liliana Moldovan
-
-
Vorbe - volumul șapte
-
2015 Ediție de autor - gânduri ce se desprind
-
-
Iarăși - volumul opt
-
2016 Ediție de autor
-
-
Mărturisiri ascunse ale călătorului fără nume - volumul nouă
-
2017 Ediție în construcție
-
- Fotografii reprezentative:
-
-
|
D.H. Silvian -
Creaţii reprezentative
-
-
-
Nu demult
-
-
Prin zile de Paris odată m-am plimbat.
Am stat un an și am avut timp să mă gândesc. Am învăţat să privesc,
să cer, să vreau. Mă găseam înconjurat de oameni într-o mansardă,
adăpostit ca într-un jurnal de mulţi citit, sau plutind în alb și
negru pe un vapor ca într-o corabie de nebuni. Era un violonist și-a
lui femeie, și ea o violonistă. Aveau și-un băieţaș, soare și lumină
pentru toţi. Era frumușel și printre toate, ca o mascotă a speranţei.
“Să fii sănătos !” tata îi spunea și el răspundea “Ba tu să fii, că
eu m-am făcut deja bine !” Și, ce îi plăcea să mai mănânce. Și-ai
mei bunici adorau să-i pregătească. L-au și tuns, de i-au speriat
părinţii. Iar acum e mare și-o avea și el flăcău cu bucle, și o fi
uitat de supe și tunsoare și pereţii tapisaţi. Era și-un cuplu de
bătrâni ce cancerul îi plimba de colo, colo, dar care fără nicio
frică nu lăsau viaţa să-i înfrânte, nici de nu aparţineau, nici de
nu înţelegeau. Au fost și madame, ce cu un deget în sus, lexiconul
îl preamăreau și lecţii de dicţie ne tot dădeau. Au fost mulţi
trecători, aventurieri cu soarta-n portbagaj. Au venit și-au mai
plecat și alţii, însă doi și plini de ei, în retină mi-au rămas. Sau
să fi fost al lor Larousse, ce mereu ei îl studiau, că mi s-a
imprimat ? Ne împărtășeam trecuturi și viziuni de bine. Ne pregăteam
de drumuri noi și ne păcăleam la umbrele istoriei. Culorile erau
disco, costumele retro. Un televizor ce mergea pe un canal și găsit
într-un canal ne era averea. Cu mărinimie și mândrie o împărţeam și-o
lăsam în moștenire. Sticlele aveau un preţ, la fel și școala. Uneori
o făceam pe emisari, învăţând pe nătăfleţi că venim în trecere dintr-o
ţară cu muzică și Feţi Frumoși, și Cosânzene. Învăţam și noi, multe
lucruri bune, multe mai puţin, dar multe. Aflam că ceapa și
usturoiul și brânza se cumpără pe dolari, că în autobuz te urci prin
faţă și cobori prin spate, că punctul e virgulă și virgula punct, că
după cum se plângea un concetăţean, totul e invers. Aflam de
civilizaţie și ignoranţă, de mirajul libertăţii, de nimicnicie, de
dor și aspiraţii, dar simţeam că se poate și știam deja ce nu se mai
poate. Porţile erau deschise, anii optzeci începeau. Se anunţa
deceniul “eu”. Nimic nu mai oprea, nici lipsa, nici frica, nici
lenea, nici a ta și nici a mea.
-
-
-
Noi hrănim drumul
-
-
Am citit că drumul ne mână pașii.
Pașii, călcatul, amprenta greutăţii corpului lăsată în scoarţa
cărării, adică a drumului care ne cară. Dar fără pașii noștri nu ar
fi nici un călcat, nici o urmă, nici un semn. Nu s-ar ști dacă am
fost sau nu, nu s-ar pomeni, nu s-ar povesti. Și, nu mult după,
drumul ar dispărea. Drumul este hrănit de greul nostru. Cu cât greul
mai mare, cu atât drumul mai tare. Lipsa de pași, inexistenţa
urmelor lăsate aduce praful, și nimic nu mai indică direcţia, nici
cea cunoscută, nici cea căutată. Drumul ar sista să existe. Drumul
nu ne face, nu ne mână, nu drumul ne dă, drumul există doar pentru
că este călcat în picioare.
-
-
Înţeleg
-
-
Pahhprcă
recunosc strada. Am mai trecut pe aici, ne jucam cu cercul, pe ea,
când eram mici.
-
Eram noi mici ?
-
Mititei, niște prichindei.
-
Mititei !? Ăia îi mâncam.
-
Încă îi mai mâncăm.
-
Deci, nu s-a schimbat nimic.
-
Oho, s-au schimbat multe, mai-mai de
recunoști.
-
Și copacii, tot așa de pufoși ?
-
Mai ceva, iar câinii, chiar fioroși.
Mă, și tencuiala cade, și nu pare să deranjeze, dar cu degetul n-ai
voie ca s-o arăţi. E scris undeva în cărţi.
-
Cozi mai sunt, la coadă se mai stă ?
-
Nu, că acum toţi au, și nimic nu se
mai dă.
-
Dar cu aglomeraţia cum e, pe stradă
cine trece ?
-
Sunt mulţi turiști, cu buletin și
maneliști. Se cântă, se dansează, chiar când se șofează, și la
colţuri, fire atârnă, agăţate de o bârnă. Fire de toate, pentru toţi,
multicolore, la margini nu chiar inodore. Prin ele se comunică, și
repede, căci suntem repeziţi. Am fi dorit să fim, chiar auziţi, dar
cine mai aude de atâtea claxoane și tâmplele ce ne bat cu toane !? Și
trec mulţi, cruce se face și toţi vor să fie lăsaţi în pace.
-
Și, statui mai sînt ?
-
Nu, nu multe, acum doar sunt. Unele
noi, unele mutate și altele de soartă furate.
-
Tot așa de majestoase ?
-
Ba, unele chiar mai frumoase, dar le
crapă ăștia cu plăcile lor și cu rotile, nu le dau multe zile. Nici
n-ai nevoie de anarhiști, acum toţi sunt niște spărgători
profesioniști. Așa se calcă-n gropi acum, înainte și prin fum, cu
ardoare și speranţă de mai bun. Strada e veselă cât e lumină, patina
e veche, dar e fină. Afișele-s mari, întineresc ridurile bătrâne,
firmele acoperă defectele păgâne. Se deschid vechile taverne, dar
unele mai mult se-nchid, pe bănci se spun multe baliverne, se repară
pietrele din drum și mereu se varsă scrum. Strada e vioaie, mișcă,
iar spre seară, în întuneric pișcă. De-ţi place să fii pișcat, nu
sta, mergi, că ai de apucat. Și unii încearcă, și apucă. Și au
palate, unele-s cu aur, sau altele de nepăsare poleite, toate însă
cu garduri, de invidie ferite. Și toţi au livadă şi
grădină-n miniatură, pentru o zacuscă sau o murătură, după cum a
ieșit din zar, propriul aprozar. De apari pe-aici, nu o lua pe
scurtătură, c-ai s-ajungi și tu pe arătură. Sau invers.
-
Păi, pe-aicea văd eu, nu-i de mers !
Ești sigur că aici noi ne jucam ? Așa, e strada noastră acum ?
-
Nu mai e a noastră, au luat-o alţii și
ne-au lăsat cu toţii-n drum.
-
A, înţeleg ! Ne-a fript trecutul, ne
arde pentru mâine, prezentul e prea cald… de aia, atâta scrum.
-
-
Pe lună plină, cândva demult
-
-
Sînt domnule camere la Carmen…
-
Chiar sînt ?!
-
Da domnule, care nici nu se compară
cu ale mele.
-
Du-te dom’le ! Hai las-o ! Și s-a dus.
-
Iar un altu’ pe pârâul îngheţat,
pescuiește
-
pe lună plină cu lanterna sub un pod.
-
Oare ce o fi luat ?
-
Ba nu pescuiește nimic, ăsta caută,
că a pierdut ceva.
-
Și ce fel de mâncare de pește e și
asta ?
-
Vă rog domnule, tovarășe, aici e
magazin
-
de brânzeturi, dincolo e pescărie. O
fi, și-i comedie.
-
Și nu-i mai lăsaţi doamnă să se uite
atâta în vitrină,
-
aici e Shop, se vinde totul pe valută.
-
La frumos ne putem uita, doar matale
ești o slută.
-
Păi preparate, un escalop cu ciuperci…
-
Bine domnule, dar de mâncare n-ai ?
-
N-am că nu se-aduce, dar cine știe să
apuce
-
răbdare are și stă, căci în curând
vine și se dă.
-
Hai, las-o că e șlagăr vechi !
-
Stai sau du-te ! Și ne-am dus.
-
Și din când în când, tot așa în gând,
încă îl aud
-
Și chiar de erau bune, chiar de erau
rele…
-
Erau domnule camere la Carmen
-
care nici nu se comparau cu ale mele
!
-
-
-
Cota apelor
-
-
Spune-mi dacă mai ţii minte “Cotele
apelor” ?
-
Ca să știu în ce ape mă scald.
-
-
-
Trofee
-
-
Capul dat pe spate, lacrimile dăruite,
strigătul înăbușit de timiditate, respiraţia ce-mi aburea minţile,
freamătul ce mi le înnebunea, udul pielii cu care mă acopereai,
laptele pe care mă lăsai să ţi-l gust, mierea dintr-al tău must...
toate-mi sunt trofee, semne de victorie, amintiri, cinstiri,
ridicate și așezate acolo unde-aș vrea să-ţi fiu... la ale tale
picioare, val înspumat din mare.
-
Până la os
-
-
Un pumn am ridicat spre cer,
-
Dar nu am prins decât un nor.
-
L-am coborât, și pumnul și norul,
-
Și printre degete speranţă mi s-a
scurs.
-
Deci din asta sunt făcuţi…
-
Din apă și zgomot și visuri de mai
mult,
-
Și toate curg și eu le-ascult.
-
Nu asta mă învăţaseră,
-
Și m-am întrebat, dacă am ajuns
-
Sau dacă sunt doar dus
-
De lanţ, plimbat ca pe un urs.
-
Printre stele, printre privirile de
fier,
-
Spre cer, un pumn am ridicat în sus,
-
Dar tare frică-mi este
-
Să nu prind din nou ceva,
-
Sau poate să nu pierd ce-i pus.
-
Rămân în genunchi, că-s ros
-
Și nu mai e mult până la os.
-
-
|
La început
Ce bune-s cuvintele de-nceput,
Și câteodată, cam des, sunt tot ce ai avut.
Bunul te-mbată, ești rege pentr-o zi,
Ca apoi, bufon să-mi fii pentru câteva mii.
Cum puteai s-o greșești așa prostește ?
Asta e ! Naiba dă și Domnul ferește.
Gladiatorii te salută
Nu suntem cârpe în bătaia de joc a vântului,
Suntem doar prea mici pentru un război atât de mare.
Săpăm să ne ascundem în tranșee,
Într-o cutie fără cheie,
Dar în groapa în care ai ales să te înfunzi,
Atenţie, că ăia mici sunt tari, nu dinozaurii,
Microscopici de nu-i vezi, sunt înfipţi balaurii.
Și-s aici să stea și-și adoră dimensiunea.
“Sic transit gloria mundi !”
“Astfel, trece slava lumii !”
Cu cei mai mari, viermii se înfruptă,
Lor nu le pasă de învingători, sau de e luptă.
Proștii dau în gropi, fără poveste, fără veste,
Creduli și foarte supuși, ai amarului miei,
Strigă de milenii, unii grași și alţii chei,
“Morituri te salutant !”
“Cei ce sunt pe cale să moară, vă salută !”
Și vor toţi câte o sută,
La salariu, la mărire,
Căci au gustat de-ajuns din preamărire.
Nu le mai pasă de vaca-i stearpă,
Poftesc pe loc și-s mulţi cântând din harpă,
Mai vor și lapte, zilnic, pentru picnic,
Și toţi, răstigniţi de-a lungul drumului, ţi-au spus-o
“Ai s-o duci așa cum ai tot dus-o !”
Manifest
Am învăţat să văd, să aud. Am învăţat că timpul trece și că trebuie să
mai treacă, am învăţat ce și nu e joacă. Am învăţat să fiu sănătos. Am
învăţat când să vin și când să plec. Am învăţat să trec. Am învăţat ce
sunt și de vulnerabilitatea din călcâi. Am învăţat că este necesar ca
masca de oxigen să mi-o pun mie mai întâi. Am învăţat de voi, de lucruri
noi, am învăţat cine sunt absolvenţi și că aţi graduat repetenţi. Am
învăţat și am vrut. Am vrut ce logic era. Am vrut ce mi-a trecut prin
gând, să învăţ să cânt. Dar asta nu se învaţă. De îl ai, e un cadou pe
viaţă, însă eu nu l-am primit. Păstrez regretul, și îl scuip din când în
când, doar așa ca să știe lumea că exist și că mai sunt. Nu critic, eu
acuz. Nu mai am chef să scuz, nu mai am nici loc să cresc, trebuie să mă
opresc. Vă las, vă dau, îţi dau, îţi las un manifest contra prostiei,
contra superstiţiilor, contra celor care seamănă și cultivă
negativismul, contra crizei intelectuale, spirituale și culturale, și a
lipsei de bun-simţ.
Definiţie
DEFINIŢIE, definiţii, s.f. Enunţul prin care se exprimă operaţia de
determinare a însușirilor proprii unui lucru, unei noţiuni; prin care se
exprimă natura lucrului; modul necesar pentru explicarea totalităţii
notelor caracteristice.
PLAIURI MIORITICE = loc sfânt, altar, loc de sacrificiu și de
sacrificaţi; loc unde oile, nevestele și mamele își plâng stăpânul; loc
unde complexul de inferioritate oferă un spaţiu propice celui de
superioritate; loc unde diminutivul se împletește cu superlativul
formând o coloană a infinitului; o ondulaţie cu alternanţe între deal și
vale, adică la voi ca și la noi, la deal e greu cu cei pe care îi duci
în spate, și la vale e ușor să te rostogolești, împins de șutul dat de
aceiași pe care i-ai dus acolo sus; univers spiritual specific, solidar
acestui orizont spaţial profund; un dar, adeseori primit în fund.
Paradoxuri și absurdităţi
Îţi cade tencuiala în cap de delăsare, dar rușinea constă în a o arăta
cu degetul.
Când am anunţat că voi publica un album de fotografii intitulat “Fire”,
respectiv o colecţie de poze cu firele ce atârnă tăiate sau suspendate
de fiecare clădire și la fiecare colţ, mi s-a cerut să o fac într-o
lumină pozitivă și nu rușinoasă.
Au vrut să știe dacă nu îmi este rușine că fotografiez lucruri crăpate.
Iar eu am vrut să știu de ce sunt atâtea, dar mi-a fost rușine să
întreb.
O cruce
Nu îmi place să mă ierte alţii pentru păcatele pe care le fac. Nu îmi
cer scuze, pentru că n-am niciuna. Nu mă justific, pentru că recunosc că
nu este just. Nu îmi fac reproșuri, pentru a nu avea remușcări. Nu cer
să fiu pedepsit, pentru că pedeapsa o știu. Nu mă pocăiesc, doar
cioplesc.
“La noi, la voi”
E ușor să spui că nu există, să afirmi că toţi avem o mamă, și că “la
noi, la voi” e doar o scuză, e ușor să crezi, dar mai greu s-o vezi. “La
noi, la voi”, este atunci când noi suntem voi, iar voi uitaţi că aţi
fost noi. Sau... noi și voi, voi și noi, sunt doar ei, și miei și zei.
Cei care singuri au decis să reevalueze, să remodeleze și să
reinventeze. Războiul nu i-a pustiit, nu i-a obligat să reconstruiască
și nici să pună vieţile participanţilor on hold. Bunul simţ le-a ghidat
dezvoltarea, procesul evoluţiei le-a fost lege. Au avut privilegiul
oamenilor ce vor. Și acum, cer să fie, nu la voi și nici ca noi. Se
mulţumesc cu titlul de “cei”, c-așa-i la ei.
Tristeţea lucrurilor bune
Faptul că îţi plac lucrurile bune, nu te face un om bun și nici nu
înseamnă că ești responsabil pentru ele. Nu tu le-ai făcut, lucrurile nu
există pentru că doar le-ai vrut.
Cămașa frumoasă pe care o porţi, când îţi aduce un compliment, nu
reprezintă nici glorie și nici o măreaţă înfăptuire. Tu doar ai ales-o.
Totuși, felicitări pentru că ai avut cu ce să o plătești.
Pare trist ?! Nu totul este trist. Doar pare. Când recunoști tristeţea,
deschizi o ușă spre fericire, iar bucuria te așteaptă. Un om bun o știe,
și se roagă, copleșită de lucruri bune ca lumea să fie.
De sânge
Pe albul pernei tale mi-ai lăsat câteva picături de sânge. Erai prea
bătrână ca să mai sângerezi și nu într-atât de tânără ca să fii
fecioară. Erai ce am vrut ca să se întâmple, erai ce aveam nevoie ca să
uit. Și, în setea momentului, poate că ţi-am spus-o, poate că te-am
zgâriat cu vorbele mele, sau poate că ai plâns... lacrimi de sânge.
Împreună în Europa
Să fim uniţi prin ce ne desparte
Împreună să rămânem, fără chifle sau carte
Am făcut-o ca s-avem noi ce desface
Și frunzele să rupem din ramura de pace
E utopie, pictată cu doar singuri să nu fim
Împreună am încercat, ca s-arătăm ce știm
Iar acum, așa devreme și nu prea târziu
Spargem sticle și-avem nevoie de-un geamgiu
Din mijloc de stradă să strigăm
Împreună ne-am adunat din nou să vă rugăm
Sperând în ce nu-i încă inventat
Din zilele ce ei ni le-au furat
Cu-n picior aici și unul mai departe
Printre vechi și nou și dorinţă de-avea parte
Așa ne ridicăm noi împreună crăcănaţi
Și strigăm după “miroase de cârnaţi”.
Afecţiuni cardiace
Am auzit sunetul inimii când crapă.
I-am simţit vuietul tăcerii în timpane,
Un tunet surd și apăsător,
O liniște, cumplit asurzitoare.
Golul lăsat în inimă nu e decât o fereastră,
Larg deschisă, la care poţi atârna flori,
Sau prin care poţi arunca chiștoace de ţigară.
Depinde în ce cartier locuiești.
|