Biografie

 

Traian Gărduş a fost poet, epigramist şi autor de proză scurtă. S-a născut la 26.05.1939, în comuna Luncani, jud. Cluj. A absolvit Facultatea de limba şi literatura engleză (Cluj). Din 1965, profesor de limba engleză la Piteşti, prin repartiţie guvernamentală. A locuit în Montréal, Canada, până în 20 octombrie 2017, când a trecut în nefiinţă. Este inclus în antologia Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (biografie detaliată)
 
Traian Gărduş este membru fondator al Asociaţiei Epigramiştilor din România, fiind posesorul carnetului cu nr. 19.

 

Activitatea literară
Traian Gărduş a colaborat la diverse publicaţii din România precum: Revista Argeş, Revista Astra-Braşov, Revista Luceafărul, Revista Albina, Revista Orizont-Timişoara, Revista Tribuna-Cluj Napoca, Revista Urzica.
 
Debut literar
A debutat în colaborare cu Andrei Codrescu, în anul 1993, la Editura Dacia din Cluj cu volumul de povestiri Domnul Teste în America şi alte momente realiste.
 
Volume publicate
Domnul Teste în America şi alte momente realiste (coautor) (Editura Dacia, Cluj, 1993).
 
Poemele Afroditei (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 1996)
 
Caleidoscop epigramatic (Editura Zodia Fecioarei, 2000)
 
Lacrima interioară (Editura Atum, Piteşti, 2009)

Sonete desuete (Editura Tracus Arte, 2014); împreună cu Mircea Bârsilă

 

Fotografii reprezentative

 

 

 

Linkuri despre autor:

Revista Argeş

 

 

 

 

 

Traian Gărduş - Poezii

 

 

 

Iarnă suverană

- Lui Anghel Dumbrăveanu -

Presară cerul fluturii zăpezii
Înmiresmând cu brad întreaga ţară
Şi mă cuprinde un dor de călimară
Să scriu un fel de psalm à la Arghezi.

Şi-atâtea gânduri mă cuprind spre seară
Sosite-n zbor din cumpăna amiezii
Zăpeziile îmbată chiar aezii
Cu armonii şi simţuri se-nfioară.

Aleile cu pomii de beteală
Ne par a fi portale-mpărăteşti.
Poete, presimţirea nu mă înşeală
Şi este vremea să te-nveseleşti;
Prevăd o iarnă, da, imperială,
La Dobroteaş, cu vin de Sâmbureşti.

Icoane

Icoanele, altar de cugetare,
Prieteni scumpi în orele pustii,
Necropole de fapte, totuşi vii,
Şi-a neuitării dulce amânare...
 
Icoana veche rosturi sfinte are;
Apuse chipuri, vremuri, Tu re-nvii,
Plecaţii moşi Tu ni-i păstrezi copii,
Şi-n toate o frumoasă împăcare...
 
De unde-această stranie lumină,
Oh, voi, icoane vechi, din altă vreme,
Fixate-n scoarţe cu mătase fină
Şi răspândind parfum de crizanteme -
Brăţări, brocarte, doar podoabe rare,
Oglindă vie dintr-o altă lume...
 
P.S.
Dar azi pe cine mai priveşte oare
Povestea, lumea, vechile albume?...

 

La curţile vechi
 
 
Mai dăinuie un turn umbrit de pini
Din ce a fost un preamărit palat,
Verdeaţă şi arbuşti l-au sufocat,
Ca pe un pui de cerb, sălbatici câini.
 
Pe ziduri pale vezi câte-un bărbat,
O umbră, barbă, cucă şi işlic;
În faţa voastră mâna mi-o ridic
Zicând acelaşi romanesc: VIVAT!
 
Bătrâne curţi, mă-nchin la tâmpla voastră,
Voi sunteţi fala vremilor apuse
Şi nu ruini sau triste cimitire;
Renaşteţi, peste veacuri, ca Măiastră,
Cu har ales de sfântă Mănăstire -
Şi ia-le sub aripa ta, ISUSE!
 
P.S.
Când vântul serii zboară printre pini,
Tu meditezi, POETE, şi suspini.

 

Adevăraţii Arnoteni
 

Adevăraţii Arnoteni, ce lume! -
Cei patru P., cu figuranţi vreo patru,
Pot face dintr-o noapte un teatru,
Cu Pirgu, regizorul de renume.
 
Geambaşi, becheri şi flori de mahala,
Prinţese, duci, savanţi cu mir domnesc,
De-a valma, după rost, se tâtnosesc,...
masinca, Raşelica, maşala!
 
Sodoma cea străveche reînvie;
Local de târfe, belferi, mardeiaşi,
Esenţe tari de drog şi scârnăvie -
În felul lor, ei toţi sunt nişte aşi...
Ce faună, ce faună şi floră,
Acolo totu, totul se devoră.
 
P.S.
Lascivă lume, larmă, lustru fals,
Învăluite-n fastul unui vals.
 

 
 
 
Sonetul de adio
  
Se-ntunecă ce-a fost şi se reduce
La nişte semne tot mai efemere,
Cu mari trimiteri spre apuse ere,
Pe cât de mari, pe-atâta de caduce.
 
Suntem bolnavi de nişte emisfere
Al căror centru e mereu în "nuce"
Şi, după zvonuri, el nimic n-aduce,
Ademenit de veşnica durere.
 
Sonetul de adio se refuză
(Să fie vreo recepţie confuză?)
Sunt prea frumoase fostele ispite
Statornicite-n triste stalactite -
Şi peste toate zboară sfânta Muză.
Se-aprind din nou luminile rănite;
Ce largi privelişti, ah, ce Afrodite!
 
 
 
Viziune
 
Icoana minţii îmi aduce în faţă
Un moşuleţ cu-o doamnă în strai de seară
Şi-un prunculeţ de-o frumuseţe rară;
Plămadă clară spre o nouă viaţă.
 
O nălucire prinde să răsară,
Ca vântul proaspăt către dimineaţă;
E dorul care viaţa ne răsfaţă,
Râvnind mereu o altă primăvară.
 
Dorim o viaţă-ntreagă fericire,
Perfecţiunea fost-a vis etern
Venind dinspre colinele ilire;
Uităm ades de diavol şi infern.
 
Şi toate bune toţi am vrea să fie...
Şi-atunci mă copleşeşte-un gând de mire
Ce tristă-i totuşi orice bucurie
(Şi cât de scurtă fost-a ea să fie...).

 

De amiciţie
 
lui Mircea Bârsilă
 
Prietene, cuvânt făr' echivoc,
Cuvânt cu mir de biblie, psaltire,
Scăldat în dor de scumpă veşnicire
Ce, iată, nu e doar un simplu joc...
 
Ne contopim în stihuri de uimire,
Adesea proslăvind un poloboc;
la catedrala cu ales metoc
Şi îngerii se scaldă în potire.
 
Amici am fost şi cred că iar vom fi
Şi-n tenebroase vremuri viitoare
Şi va veni, sunt sigur, buna zi
Cu mult visata noastră luminare.
Amice, dar, în dor de veşnicie
Înalţ aceste sfinte stihuri ŢIE!
 
 
Mirific imperiu
  
Să hoinărim, iubito-n astă noapte
Prin vastul meu imperiu de cuvinte,
Ne-ndeamnă la plecare cele sfinte
Venind în zbor de gnomi, celeste şoapte...
 
Uităm de dascăl şi de bun părinte,
De-acum, poveştile sunt cam inapte
Şi muzele revin la cifra şapte,
Au cine să ne-mpartă-nvăţăminte?
 
Gândind şi azi la sfântul nostru astru
Se-ntunecă privirea spre apus
Şi cerul tern devine mai albastru
Revin, iubito, cum şi-alteori am spus,
Ieri fost-a marţi şi astăzi parcă-i joi -
Mereu am fost şi fi-vom amândoi!