-
-
-
Trebuiau să poarte
un nume
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea sã spună
Seara în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafarul" şi "Scrisoarea a III-a".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bata cu tătarii
şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
şi cu turcii.
În timpul care le rămînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţăriii Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagănă fãrã vînt ?
Acest tînăr cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fãrã soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau sã le troieneasca toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau sã poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
SHAKESPEARE
Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei
şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.
Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.
Dedublare
Noaptea cineva umblă cu hainele mele
şi mi le poartă.
Dimineaţ observ pe pantofi noroi proaspăt,
Cine-o fi semănând la umblet cu mine?
De la o vreme a început
Să-mi îmbrace şi gândurile,
Când mă trezesc nu le mai găsesc niciodată
Unde le-am pus.
Sunt uzate,obosite,cu cearcăne
În jurul ochilor.
Se cunoaşte că cineva a gândit cu ele
Toată noaptea.
Cine s-o fi potrivind la suflet
Cu mine?!
|
Marin Sorescu - Poezii
Aceeasi nostalgie
Pachetul de ţigări gol
are o nostalgie
pe care numai vidul cosmic o-nţelege
se simte absolut părăsit
ca o rampă de lansare
după ce toate rachetele trimise în stele
n-au făcut decât fum
flori frumoase
nu întâlneşti decât toamna foarte târziu
după ce vânturile răsucite ca otgonul
şi-au facut toate mendrele, au bătut furnicile
şi doar albăstrelele de câmp
au rezistat în vaza lor de loess
deschizându-şi multiplele lor pleoape
cască nişte priviri
pline de uimire
şi aceeaşi nostalgie le uneşte
pe masa mea
cu pachetul de ţigări gol
şi cu mine care nu ştiu de ce
mă tot uit pe fereastră.
Am atins incredibilul...
Am atins incredibilul
Şi m-am instalat în el,
Cât de cât.
Dar e numai partea de la suprafaţă,
Pojghiţa.
Există nenumărate straturi
De incredibil.
(De ceea ce nu-ţi vine să crezi).
Ca foile nenumărate
Ce îmbracă un bulb.
Şi centrul de foc al incredibilului
Miezul, sâmburele
De necrezut al necrezutului
Este şi el un început.
Partea de la suprafaţă,
Pojghiţa...
Şi tot aşa.
Boala râsului
S-a născut dintr-un hohot de râs.
Când părinţii au trebuit să îi arate lumea
El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,
Până la soare.
Şi a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.
La şapte ani încă nu se oprise din râs
Şi doctorii l-au trimis la şcoală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.
Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniştii.
Cum să vă spun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.
Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viaţă
Şi după aceea câte o linguriţă
Din trei în trei veşnicii.
Dar şi în mormânt
El tot mai continuă, şi azi, să râdă.
Până acum a fost mutat în vreo
Şapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaţilor.
Capriciu
În fiecare seară
strâng de prin vecini
toate scaunele disponibile
şi le citesc versuri.
Scaunele sunt foarte receptive
la poezie,
dacă ştii cum să le aşezi.
De aceea
eu mă emoţionez,
şi timp de câteva ore
le povestesc
ce frumos a murit sufletul meu
peste zi.
Întâlnirile noastre
sunt de obicei sobre,
fără entuziasme de prisos.
În orice caz,
înseamnă că fiecare
ne-am făcut datoria,
şi putem merge mai departe.
Vine din urma
Vine din urmă
Suflul.
Nu vă speriaţi,
E şi gâfâitul meu acolo.
Acest suflu va mătura totul.
Ca o plajă greblată de fulgere
va fi câmpul,
Va fi greu.
Păpădiile, păţite, rămase fără fulgi
Dau din cap: da, aşa e!
Feriţi-vă, dacă aţa ceva mai este posibil:
Vine din urmă suflul.
E şi gâfâitul meu acolo.
|
  
Scara la cer
Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!
O noapte ca o piatră despletită
A venit o noapte ca o piatră albastră,
Despletită,
Şi mai era acolo şi un turn.
Un turn cu geamuri rotunde, nesparte şi cafenii.
Omul acela cu privire de colţ de cremene,
Când a dat cu ochii de noapte,
Acesta s-a împleticit,
Gata să intre în pământ.
Dar a mai venit un om care,
Când i-a călăuzit celuilalt o palmă albastră
Peste privire
i-a umplut ţeasta de gânduri.
Eu eram şi unul şi celălalt:
Am privit în fântâna sufletului
Şi m-am văzut rătăcind
Între obtuz şi isoscel.
Am avut totuşi curajul
Să trag o perdea între mine şi eu.
O perdea mare, împădurită.
Şi cerul s-a umplut deodată de cozi de păun.
Cine ştie, poate că erau stele?
Atunci mi-am adunat toate fulgerele
Mâniei
Şi am înţepat turnul
Drept în ferestre...
S-a făcut praf, l-am luat în palmă
Şi l-am suflat în patru vânturi.
Cerul era plin de cozi de păuni,
Multicolore cozi de păuni,
Poate că erau chiar gândurile mele
Care dădeau strălucire aerului
Apoi mi-am luat din cui
Paloşul versului şi am plecat
Pe străzile oraşului
Să râcâi
Umbra pomilor de pe trotuare.
Ca să fie mai multă lumină.
Contabilitate
Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).
Jucării
Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.
Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.
Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.
O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.
|
