Ion Minulescu

Romanţa celui ce s-a-ntors

Tăceţi, voi toţi din jurul meu,
Vă rog tăceţi -
Că-s obosit,
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor
Ca cei ce-s morţi de mult!...
Tăceţi,
Vă rog tăceţi...

Abia sosit,
Voi mă-ntrebaţi pe unde-am fost!...
O, de-aţi şti voi ce drumuri lungi,
M-adăpostea, pribeag mereu tot pe-alte mări!...
Ce fund de zări
O, de-aţi putea porni şi voi
Pe unde-am fost!...

O, de-aţi putea şi voi cândva,
Pornind grăbiţi pe urma mea,
Să rătăciţi ne'ntrebători
Şi ne'ntrebaţi!...
Să vânturaţi pământul tot -
În lung
Şi-n lat -
Şi fund de văi,
Şi vârf de munţi, necercetat,
Să cercetaţi
Ne'ntrebători
Şi ne'ntrebaţi!...
O, de-aţi putea-ntâlni şi voi ce-am întâlnit -

Femei cu ochi frumoşi de bronz
Şi guri de-argint,
Ce le-am iubit,
Şi le-am iertat -
Căci toate mint,
Cum i-au minţit
Pe toţi pe câţi i-au întâlnit!

O, de-aş putea să vă spun tot...
Dar nu -
Plecaţi...
Că-s obosit -
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...
M-aţi ascultat -
Vă mulţumesc...
Acum plecaţi.

Moartea amanţilor

La marginea apei, cu sălcii şi plopi,
Trei gropari, azi-noapte, au săpat trei gropi...
Una pentru mine,
Una pentru tine,
Şi-alta pentru cine nu se ştie încă,
Fiindcă-a treia groapă este mai adâncă
Decât cele două
Pregătite nouă -
Paturi noi în care vom dormi pe veci
Înveliţi în umbră şi-n cearceafuri reci.
Dar în groapa treia -
Doamne!...
Cine ştie
Cu ce mort dormi-vom în tovărăşie!
Vai, ce groapă-adâncă!...
Vai, ce groapă mare!...
Parc-ar vrea să-nghită mortul în picioare,
Nu cu floarea-n gură, ci culcat pe spate
Cum l-azvârliră cioclii în eternitate!
Cine-o fi vecinul nostru de-azi ’nainte?
Mort cu mintea-ntreagă sau scrântit la minte?
Vorbăreţ ca ploaia?
Arţăgos ca vântul?
Sau tăcut ca mutul
Mânca-l-ar pământul!...
Cine-o să ne ţină de urât?
Cu cine
Vom vorbi-mpreună de rău sau de bine
Rudele şi-amicii
Care-au să ne-ngroape
Cu „rouge-feu“ pe buze
Şi „noir-mat“ pe pleoape?...
Cine-o să ne-ntrebe, ce-am făcut în viaţă?
Când sfârşirăm piesa?
Dis-de-dimineaţă,
Sau în miezul zilei,
Sau mai pe-nserate,
Sau când bate toaca, noaptea jumătate?...
Cine-o să ne-ntrebe cine-am fost?
Şi cine
Va-nţelege-n fine, că Tu cu Mine
N-am fost decât nişte anonimi
Şi-n lume
N-am plâns niciodată şi-am făcut doar glume...
Cine-o să ne-asculte - curios să ştie
Cum îşi schimbă-amanţii proza-n poezie?
Şi cine-şi va-nchide ochii de ruşine
Că-i vecinul nostru?
Cine? Cine? Cine?
Doamne!...
Fă ca-n groapa vecină cu noi,
Nu cumva copita plină de noroi
Să ne strice somnul
Şi să ne deştepte
Ca s-o luăm „dacapo“ tot pe-aceleaşi trepte...
Fă să intre-n groapă, ce ne-a fost mai drag -
Poartă fără gratii,
Casă fără prag,
Gură fără lacăt
Şi inimă, fără
Ornic, să ne-o schimbe oră după oră!...
Şi mai fă să intre şi dragostea noastră
Dragostea de mâine cu „semn de-ntrebare“
Fiindcă a treia groapă, mai are-o fereastră
Deschisă spre soare
O unică şi postumă consolare
Pentru toţi amanţii morţi de surmenare!

Fetiţa din Făgădău

De ce mi-ai promis că vii
Cu buzele-ţi arămii,
Când ştiai c-ai să mă minţi
Cu aceiaşi zece dinţi
Cu care m-ai sărutat
Când din 'Moşi' ţi-am cumpărat
Un flacon de 'Ton Sourire'
Şi-o cutie de rahat
'Hagi Bekir'?...

De ce mi-ai jurat solemn
Pe icoanele de lemn
Şi-ai promis lui Dumnezeu
C-ai să mă iubeşti mereu,
Când tu ne-ai minţit la fel
Şi pe mine,
Şi pe El?...

De ce taci?
Cum?...
Tu nu ştii
Că fetiţa mincinoasă
Chiar când este-aşa frumoasă
Şi cochetă
Cum eşti tu –
Vânzătoare la 'Bon Gout' –
Nu mai merită să fie
Nici dorită,
Nici iubită,
Nici subiect de poezie
Într-o mică prăvălie
Cu mantouri
Şi rochiţe
Scoţiene
Şi pestriţe?

Nu ţi-a fost măcar ruşine,
Când ştiai că n-ai să vii,
Să-mi mănânci două cutii
Cu 'praline',
Alta cu 'marons glacées'
Şi nu mai ştiu încă ce –
Că tu prea mănânci de toate,
Prea ai pofte asortate!...

Aoleo... şi vai de mine!...
Ce să mai fac eu din tine?
Că de iertat nu te iert,
Şi continui să te cert,
Ba chiar să te şi blestem,
Că de tine nu mă tem...

Ce te fac eu nu-i secret –
Te fac 'cu ou şi oţet'
Şi, dac-ar fi să te-ntorci,
Te fac 'albie de porci',
Cum se face-n Făgădău...
Şi-apoi rog pe Dumnezeu
Să te facă şi mai rău
Decât te făcui eu!...

Ion Minulescu - Poezii

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...
Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat?"
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...
Pe mine, însă -
Ce păcat
Ca vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sarut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...
La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...

Romanţa inimii

Inimă -- ciutură spartă --
Cui mai duci apă la poartă,
Daca nimeni nu mai trece
Să-ţi soarbă din apa rece --
Apă bună de descîntec
De la ochi pînă la pîntec ?...

Inimă -- ciutură goală --
Cine te spoi cu smoală
Şi te-ascunse în ogradă,
Nimeni să nu te mai vadă,
Ca să-ţi mai cerşască apă
Cînd de sete gura-i crapă ?

Inimă -- ciutura mea --
Dă-mi să beau, dar altceva,
C-apa rece ţi-au golit-o
Toţi cei care ţi-au sorbit-o !...
Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie --
Dă-mi un strop de apă vie !...

Pe malul Oltului

Pornind din Lotru spre Cornet,
Şoseaua urcă-ncet... încet...
Ţinându-se parcă de mână
Cu linia ferată,
O vecină,
Ce-i pare totuşi o străină,
Fiindcă nu seamănă cu ea,
O biată bătrână şosea
Banală -
Dar naţională!...

Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,
Proptindu-se doar în copacii ei...
Urcă tăcută
Şi timidă
Ca o omidă...
În timp ce linia ferată
Urcă ţipând,
Parcă-ar fi beată,
Ca şi locomotiva "Malaxa",
A unui tren de marfă,
Care -
Pornit din Piatra-Olt
Spre Turnu-Roşu -
Când dă cu ochii, pe şosea,
De câte-o ţărăncuţă
Cam prostuţă,
Crezând că-şi poate bate joc de ea
Ţipă sulemenindu-şi coşul
Cu fumul negrilor cărbuni,
Ca o cocoană din elită
Cu ochii plini de dinamită
Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul - apă blestemată -
Nu vrea să urce niciodată,
Nici cu şoseaua demodată,
Nici cu moderna linie ferată...
El singur, săltăreţ, coboară
Spre Dunăre -
Dunărea noastră
Cu apă multă
Şi albastră...
Şi coborând -
Iarnă sau vară -
Surâde fredonând la fel
Ca orice egoist rebel,
Acelaşi veşnic menuet
Discret,
Pe care nu-l dansează decât el!...

La fel şi-n viaţă...
Uneori -
Dacă te urci
Sau te cobori -
Cu-aceeaşi ură te privesc ai tăi,
C-aşa suntem cu toţii -
Oameni răi!...
Şi-oricare-ar fi cel care urcă -
Duşmani
Sau prieteni -
Toţi îl spurcă...
Iar când, întâmplător, coboară,
Toţi îl omoară!...

Păşeşte-ncet

Un singur lucru-ţi cer: Să nu regreţi...

Şi-acum,
Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi covorul
Şi măştile-adormite pe pereţi!...
Păşeşte-ncet ca şi cum n-ai fi
Intrat aici!...
Odaia mea e o scenă-n care-actorul
E veşnic altu-n fiecare seară -
O scenă ce-şi păstrează doar decorul
Şi liniştea
Ca şi o modestă gară
Prin care trenurile trec mânate
De gestul unor mâini halucinante.

Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi minciuna
Scrisorilor inchise prin sertare
Şi florile-adormite prin pahare.
Odaia mea e grota fără soare
Prin care nu mai intră azi
Nici una
Din cele ce păşiră la-ntâmplare...

Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi bazarul
De lacrime-ncrustate prin dantele
Şi nasturi descheiaţi de mâini rebele.
Odaia mea-i cavoul fără poartă
Din care poţi ieşi afar cand vrei,
În el nu odihneşte nici o moartă,
Ci numai visuri blonde de femei...

Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi groparul
Şi umbrele-adormite pe pereţi,
Păşeşte-ncet şi nu privi spre ele...
Şi nu uita ce-ţi cer: Să nu regreţi!


Apariţie nocturnă

Mi-a ieşit în drum fantoma Omului bătut în cuie Şi m-am întrebat ca Toma: - El o fi? Sau, poate... nu e... Cine-a fost?... N-a fost decât Chipul unui om - şi-atât - Chipul omului frumos Din năframa sfintei Veronica ... Dar pe mine m-a prins frica Şi, cum sunt un om pios, În noaptea Vinerei Mari, M-am făcut din mare mic Şi-am tăcut chitic. Căci pe buze-mi îngheţase Numele celui răsfrânt Pe năframa de mătase, Care dibuia tăcut Printre marii cărturari Un tovarăş credincios Ca să-i ţină de urât În mormânt!...


Celei din urmă

Ochii negri, Parul negru, Si-mbrăcată-n negru toată, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată? Cine-a fost fantoma-n doliu la al cărei tragic piept Palpitau trei asfodele ca trei guri însângerate?... N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteapta Şi-o aştept?... A trecut... Era-mbrăcate ca miresele lui Crist Când coboara-ngândurate albul treptelor tocite. Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist Demon, smuls din întuneric Şi-aruncat în plină ziuă - Ochii ei, reflexul unor aiurari netelmăcite, Se dublau ca-ntr-u suprema sărutare de adio. A trecut... Şi-n urma celei de purta cu ea secretul Frazelor turburătoare de seninuri fără pată, Am ramas să-i sorb parfumul Şi să descrifrez regretul Asfodelelor fânate ce-i căzusera din piept... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată? N-o fi fost necunoscuta ce m-asteaptă Şi-o aştept?...


De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. Armurile alt’dată pătate de rugină Azi par mai sclipitoare decât oricând, Iar spada, Încrucişată-n luptă de-atătea ori, E plină De sângele netrebnic al celor ce cad prada Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic: - De ce mă minţi De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare, Că-n gestul tău palpită străvechile altare, Iar vasta catedrală, zidită de părinţi, Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi, O poţi schimba-ntr-o clipă, De nu ţi-ar fi ruşine De bărbile lor albe, De mine Şi de tine? Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic: - De-atâţia ani, De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut, De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut Surâs - Citit pe buze de josnici curtezani? De ce din armonia supremelor cântări Azi nu se mai aude decât grozavul urlet Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!... Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică Să mai vorbesc cu mine, Şi-mi zic: - Ascultă, frate, Ascunde-ţi rana, Uită c-ai fost rănit şi tu - Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică - Te scutură de greul armurii-nsângerate; Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate Răspunde-i: „Nu“.


Într-un bazar sentimental

Stofe vechi, o mandolină, Un Cézanne şi doi Gauguin, Patru măşti de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, O sofa arabă, două vechi icoane bizantine, Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane, "Fleurs du mal" legate-n piele de Cordova, Şi pe pian: Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l'Isle-Adam... Toate sunt ca şi-altădată... O, bazar sentimental!... Toate sunt ca la plecarea mea - dantelă şi cristal... Şi cu toate-acestea, câte tocuri nu-şi lăsară forma Pe covoarele-ţi bogate de Buhara? Şi-n enorma Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară Să-ţi transcrie madrigaluri Pe obrajii tăi de ceară?... Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia Mută-a lacrimilor? Câte nu pieriră-n veşnicia Inutilului? Căci noaptea cea dintâi fu cea din urmă, Iar dorinţa ta... nimicul - şi nimicul nu se curmă!... Ştiu că m-aşteptai pe mine... Iată-mă, sosesc şi-ţi zic: Te-ntâlnesc întâia oară... Tot ce-a fost n-a fost nimic, Minte-mă din nou... Aprinde lampioanele... Coboară Transparentele... Dă-mi calmul şi culorile de seară... Dă-mi şi buzele, şi ochii, şi... "Les fleures du mal" la fila Trei sute treizeci şi nouă: "La mort des amants"... Dar mila De amanţii tăi ce-aşteaptă pe trotuar plecarea mea Mă-ntrupează-n cel de-alt'dată şi... Pe-araba ta sofa: Cântece-n surdină, Gesturi, Umbre, Flori, Et caetera!...